În cadrul protestelor avocații să aibă următoarele revendicări (care să fie transmise Guvernului României și tuturor președinților partidelor parlamentare și șefilor de grupuri parlamentare ale celor două camere ale Parlamentului): 

 

1. Abrogarea Capitolului I din Legea nr. 70/2015 (eliminarea interdicției de efectuare de operațiuni de încasări și plăți în numerar);

 

2. Modificarea Codului fiscal, în sensul ca avocații să plătească o contribuție la CASS raportată la o bază de calcul de 6, 12, 24 salarii, pentru următoarele argumente: 

 Noile modificări ale Codului Fiscal afectează grav un număr semnificativ de avocați și, implicit, dreptul la apărare al cetățenilor, iar interzicerea efectuării de operațiuni de încasări și plăți cu unele excepții (în limita unui plafon infim), în contextul geo-politic și social actual pun în pericol chiar veniturile și încasările avocaților necesare subzistenței. 

 Avocații au pierdut deja un tren, la momentul adoptării Legii nr. 296/2023, ca urmare a unei slabe organizări a unei opoziții la adoptarea acestei legi și a amânării organizării unor proteste în acest sens. 

 Față de revolta generată în societate de aceste modificări, de anunțurile băncilor că majorează semnificativ comisioanele bancare, precum și de știrile și declarațiile politice referitoare la acestea, este timpul ca avocații să înceapă proteste urgent și să aibă revendicări concrete.  

Revendicările consider că trebuie sa fie pe 2 paliere:

1. Eliminarea interdicției de a face operațiuni cu numerar (plafoanele sunt excepția):

Abrogarea Capitolului I din Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată

Introducerea interdicției de a efectua operațiuni de încasări și plăți în numerar, cu scopul declarat de eliminare a evaziunii fiscale, este o măsură introdusă în legislația românească încă din anul 1996, odată cu adoptarea OG nr. 15/1996. Efectuarea de operațiuni de încasări și plăți în numerar, într-un anumit plafon, a fost o excepție de la regulă încă din anul 1996. 

Cu toate că aceste măsuri s-a regăsit în legislația românească și au fost aplicabile în România circa 27 ani, evaziunea fiscală nu a fost stopată, ceea ce demonstrează că măsura este ineficientă pentru atingerea scopului declarat: combaterea evaziunii  fiscale. 

Mai mult, în condițiile în care legislația pe spălarea banilor s-a înăsprit și s-au introdus nenumărate norme în acest sens, existând norme coercitive în legislație pentru sancționarea persoanelor care fac evaziune fiscală, nu se mai justifică menținerea în legislație a unor măsuri pretins a fi pentru combaterea evaziunii fiscale, în condițiile în care acestea nu și-au dovedit ineficiența.

Pe scurt, istoricul măsurilor privind interzicerea plăților în numerar este următorul: 

a) Prin O.G. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare s-a introdus interdicția de a efectua operațiuni de încasări și plăți între persoanele juridice prin instrumente de plată cu  numerar, cu unele excepții,  art. 5 al acestei Ordonanțe de Guvern având următorul conținut: 

”Pentru întărirea disciplinei financiare și evitarea evaziunii fiscale, operațiunile de încasări și plati între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar.

Persoanele juridice pot efectua plati în numerar în următoarele cazuri:

a) plata salariilor și a altor drepturi de personal;

b) alte operațiuni de plati ale persoanelor juridice cu persoane fizice;

c) plati către persoane juridice, în limita unui plafon zilnic maxim de 5.000.000 lei.

Este interzisă acordarea unor facilități de preț clienților, persoane juridice, care efectuează plata în numerar.

Sumele în numerar aflate în casieria proprie a persoanelor juridice nu pot depăși plafonul de 5.000.000 lei. Se admite depășirea acestui plafon numai cu sumele aferente plății salariilor și a altor drepturi de personal, precum și a altor operațiuni cu persoane fizice, pentru o perioadă de 3 zile de la data prevăzută pentru plata acestora.

Sumele în numerar care depășesc nivelul stabilit conform alin. 4 vor fi depuse în conturile bancare ale persoanelor juridice respective, în următoarele termene:

- în următoarea zi lucrătoare, dacă sediul persoanei juridice se afla în aceeași localitate cu cel al unității societății bancare la care are deschis contul;

- în maximum doua zile lucrătoare, dacă sediul persoanei juridice se afla în alta localitate decît cel al unității societății bancare la care își are deschis contul.”

Totodată, s-au introdus și sancțiuni pentru nerespectarea acestor reguli. 

Ulterior, prin modificări succesive, plafonul operațiunilor de încasări și plăți cu numerar s-a modificat la 20.000.000 lei, 30.000.000 lei și 100.000.000 lei. 

Interdicția de a se efectua operațiuni de încasări și plăți cu numerar (cu unele excepții) între persoanele juridice a avut ca și consecință obligarea persoanelor juridice de a deschide conturi bancare și a efectua majoritatea operațiunilor prin intermediul băncilor. 

Deschiderea conturilor bancare și efectuarea majorității operațiunilor de încasare de către persoanele juridice prin intermediul acestor conturi bancare a implicat strămutarea dreptului de proprietate asupra disponibilităților bănești ale persoanelor juridice în patrimoniul băncilor la care dețineau conturile bancare, persoanele juridice deținând numai un drept de creanță față de bănci, în limita soldului creditor al contului curent. 

 În perioada 1999 – 2006, în România au intrat în faliment următoarele bănci:

- Banca Comercială "Albina” SA – aflată în procedură de faliment în perioada 25 mai 1999 – 14 decembrie 2012;

 

- Banca Generala de Credit și Promovare - Bankcoop SA – aflată în procedură de faliment în perioada 8 februarie 2000 – 5 noiembrie 2019;

 

- Banca Internațională a Religiilor SA (BIR) – intrată în faliment la data de 10 iulie 2000, procedură în curs de

derulare;

 

- Banca Română de Scont SA (BRS) - intrată în faliment la data de 16 aprilie 2002, procedură în curs de derulare;

 

- Banca Turco Română SA (BTR) – intrată în faliment la data de 3 iulie 2002, procedură în curs de derulare;

 

- Banca "Columna” SA – aflată în procedură de faliment în perioada 18 martie 2003 – 30 mai 2022;

 

- Nova Bank SA – aflată în procedură de faliment în perioada 9 noiembrie 2006 – 28 mai 2020.

Aceste proceduri de faliment ale băncilor au afectat multe persoane juridice care fuseseră obligate de prevederile art. 5 din OG nr. 15/1996 să își deschidă conturi bancare și să efectueze majoritatea operațiunilor de încasări și plăți prin intermediul acestor conturi pe care le dețineau la bănci. 

 

Odată deschisă procedura de faliment a băncilor, persoanele juridice care erau clienții acestora au devenit creditori în cadrul procedurilor de faliment, iar mulți dintre aceștia nu și-au recuperat creanțele deținute împotriva băncilor și aceasta nu din cauza unui management defectuos al clienților băncii, ci ca urmare a unui management defectuos al organelor de conducere ale băncilor. 

  Astfel, persoanele juridice au fost lipsite implicit de proprietatea asupra banilor lor care în mod teoretic ar fi trebuit să se regăsească în patrimoniul lor, din motive care nu au avut nicio legătură cu comportamentul sau deciziile lor. 

 

b)  La 2 aprilie 2015 a fost adoptată Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată,  care a abrogat și OG nr. 15/1996. 

Cu scopul declarat de combatere a evaziunii fiscale, Legea nr. 70/2015 a extins interdicția de a efectua operațiuni de încasări și plăți în numerar. Pe lângă efectuarea acestor operațiuni de persoanele juridice, interdicția a fost extinsă la marea majoritate a operațiunilor persoanelor fizice, precum și la entitățile fără personalitate juridică, articolul 1 din această lege având următorul conținut: 

”(1) Operațiunile de încasări și plăți efectuate de persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber profesioniști, persoane fizice care desfășoară activități în mod independent, asocieri și alte entități cu sau fără personalitate juridică de la/către oricare dintre aceste categorii de persoane se vor realiza numai prin instrumente de plată fără numerar, definite potrivit legii.

 

(2) Prevederile prezentului capitol nu se aplică Trezoreriei Statului, instituțiilor de credit, instituțiilor emitente de monedă electronică, instituțiilor care prestează servicii de plată, autorizate de Banca Națională a României sau autorizate în alt stat membru al Uniunii Europene și notificate către Banca Națională a României, potrivit legii, instituțiilor financiare nebancare și entităților care efectuează operațiuni de schimb valutar, definite potrivit legii, pentru operațiunile specifice activității pentru care acestea au fost autorizate, precum și operatorilor din domeniul jocurilor de noroc.

(3) Prevederile prezentului capitol se aplică și operațiunilor de încasări și plăți în valută efectuate pe teritoriul României. Încadrarea în plafoanele prevăzute de prezentul capitol se efectuează în funcție de cursul de schimb valutar, comunicat de Banca Națională a României, de la data efectuării operațiunilor de încasări sau plăți.”

Excepțiile de la regula care interzicea efectuarea de operațiuni de încasări și plăți au vizat numai operațiunile efectuate în limita anumitor plafoane: 

- încasări de la oricine în limita unui plafon zilnic de 5.000 lei; 

- încasări și plăți de către/către  magazinele cash and carry în limita a 10.000 lei/zi/persoană; 

- plăți către orice persoană în limita unui plafon zilnic de 5.000 lei/persoană, dar nu mai mult de un plafon total de 10.000 lei/zi;

- plăți din avansuri spre decontare, în limita unui plafon zilnic de 5.000 lei/persoană;

- încasări și plăți  de la/către persoane fizice în limita unui plafon zilnic de 10.000 lei de lao persoană; 

- încasări și plăți în numerar între persoanele fizice, plafon de 50.000 lei/tranzacție.

La momentul adoptării Legii nr. 70/2015 salariul minim pe economie era de 975 lei, iar plafoanele de 5.000 lei,

10.000 lei, respectiv 50.000 lei reprezentau contravaloarea a 5,12 salarii minime pe economie, 10,3 salarii pe economie, respectiv 51,3 salarii pe economie. 

 Față de plafoanele aferente excepției care permitea efectuarea operațiunilor de încasări și plăți cu numerar, cetățenii și noi, avocații, au primit favorabil această lege, în numele combaterii evaziunii fiscale. 

 Prin legea nr. 296/2023 plafoanele aferente efectuării operațiunilor de încasări și plăți cu numerar s-ar redus drastic, fiind diminuate de 5 ori.

 Astfel, plafoanele de 5.000 lei, 10.000 lei, 50.000 lei s-au redus la 1.000 lei, 2.000 lei, 10.000 lei. 

 Aceasta în condițiile în care salariul minim pe economie în anul 2023 este de 3.000 lei.

 Se poate constata astfel că aceste plafoane reprezintă numai: 33,3% din salariul minim pe economie, 66,7% din salariul minim pe economie, respectiv 333,33% din salariul minim pe economie. 

 Odată cu restrângerea drastică a plafoanelor pentru efectuarea de operațiuni de încasări și plăți în numerar, atât cetățenii, cât și noi, avocații, am început să analizăm în detaliu dacă prevederile Legii nr. 70/2015 își mai ating scopul și dacă se mai justifică. 

 Această analiză a fost generată și de contextul geo-politic și social, reprezentat de două conflicte armate în derulare, de situația economică post pandemie Covid-19, care pot să aibă un efect negativ atât asupra economiei mondiale, cât și a economiei României. 

 În primul rând, am analizat dacă măsurile impuse prin cele două acte normative cu putere de lege (OG nr. 15/1996 și Legea nr. 70/2015) de interzicere a efectuării operațiunilor de încasări și plăți cu numerar, cu unele excepții aferente anumitor plafoane și-au atins scopul declarat: acela de a combate evaziunea fiscală din România. 

 Am constatat că în cei 27 ani în care aceste măsuri au avut aplicabilitate în România aceste măsuri nu și-au atins scopul declarat. Persoanele care săvârșesc infracțiuni de evaziune fiscală au găsit noi metode (creare de societăți fantomă, deducerea de facturi fiscale fictive etc), efectuarea operațiunilor în numerar neavând vreo pondere importantă în mecanismul infracțional. 

În al doilea rând am analizat care este impactul acestor măsuri asupra cetățenilor și persoanelor juridice care au un comportament corect față de declararea obligațiilor de plată către bugetul de stat (categorie în care se încadrează mare parte din cetățenii și persoanele juridice din România). 

Am constatat că interzicerea efectuării de operațiuni de încasări și plăți în numerar impusă de  art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 are ca efect obligarea tuturor persoanelor de drept public și privat din România, fie ei cetățeni sau entități cu sau fără personalitate juridică, determină implicit obligarea acestora să își deschidă un cont bancar pentru a putea desfășura operațiunile de încasări și plăți peste plafonul stabilit ca excepție, astfel încât să se conformeze dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 (să efectueze operațiunile prin instrumente de plată fără numerar). 

Această obligație implicită generată de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 determină aplicarea dispozițiilor Codului Civil în materia contractului de cont curent. 

Astfel, Cartea a V-a , Titlul IX, Capitolul XIV din Codul Civil reglementează  Contractul de cont curent. 

Potrivit art. 2.171 Cod Civil – Noțiunea de contract de cont curent:

”(1) Contractul de cont curent este acela prin care părțile, denumite curentiști, se obligă să înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și indisponibile până la închiderea contului.

 

(2) Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanță exigibilă. Dacă plata acestuia nu este cerută, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont și contractul este considerat reînnoit pe durată nedeterminată.”

Potrivit art. 2.173 Cod Civil – Efectele principale ale Contractului decont curent 

”Prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transferă primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Obligațiile născute din remiterile anterioare se novează și creanțele reciproce se compensează până la concurența debitului și creditului, sub rezerva plății soldului creditor. Dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la încheierea contului și se socotesc pe zile, dacă părțile nu convin altfel.”

Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 2.171 alin. (1) și (2) și art. 2.173 Cod Civil se poate constata că sumele încasate în contul curent al titularului unui astfel de cont sunt proprietatea primitorului (banca), titularul unui astfel de cont  bancar dobândind numai un drept de creanță împotriva băncii la care are contul deschis.

Or, în contextul geo-politic și social actual, în cazul în care una sau mai multe bănci din România ar intra în incapacitate de plată sau faliment, nenumărați clienți ai acestora pot să rămână fără sumele necesare pentru subzistență, ca urmare a faptului că nu își mai pot realiza creanța pe care o dețin împotriva băncii egală cu soldul creditor al contului curent. 

Chiar dacă banca respectivă ar avea active suficiente în patrimoniu pentru ca ulterior, la un anumit moment să plătească clienților săi toate sumele datorate, pe perioada între declararea stării de incapacitate de plată și plata efectivă a sumelor datorate (care poate să însemne luni sau ani), clienții băncii respective sunt lipsiți de disponibilitățile respective, pentru mulți însemnând chiar sumele de bani necesare pentru subzistență. 

Față de interdicția actuală prevăzută de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, riscul pierderii sumelor din conturile de cont curent ale clienților băncii (persoane fizice și persoane juridice) nu este un risc asumat benevol, ci este un risc asumat ca urmare a unei norme legale care are ca impact o asemenea obligație de deschidere a unui cont bancar. 

În cazul în care interdicția stabilită de lege este abrogată, persoanele fizice și juridice care decid din proprie inițiativă să fie titularii unuia sau mai multor conturi bancare își asumă riscul în mod benevol, nu ca urmare a unei constrângeri impuse de stat, efect al legilor în vigoare.

Mai mult, față de reacția pe care au avut-o băncile în urma adoptării Legii nr. 296/2023 prin care s-a redus semnificativ plafonul operațiunilor de încasări și plăți care se pot face în numerar, de creștere semnificativă și unilaterală a comisioanelor bancare, se poate constata cum a fost afectat patrimoniul  tuturor cetățenilor și persoanelor juridice din România ca urmare a impunerii obligativității acestora de a efectua majoritatea operațiunilor de încasări și plăți prin instrumente de plată fără numerar.

Se poate constata astfel că aceștia au fost constrânși să plătească comisioane bancare aferente operațiunilor de încasări și plăți efectuate prin bănci, la nivelul celor stabilite în mod unilateral de acestea, comisioane pe care nu ar fi fost obligați să le suporte și nu li s-ar fi diminuat patrimoniul cu contravaloarea lor, în cazul în care ar fi efectuat operațiunile de încasări și plăți în numerar. 

În privința operațiunilor de încasări, dreptul de dispoziție (dezmembrământ al dreptului de proprietate) al cetățenilor și persoanelor juridice asupra creanțelor pe care le aveau de încasat de la diverse persoane fizice și juridice, a fost negat, ca urmare a faptului că acești nu aveau dreptul să dispună încasarea sumelor aferente acestor creanțe în patrimoniul lor, ci au fost obligați să dea dispoziție ca sumele să fie încasate în conturile bancare și să intre disponibilitățile în proprietatea băncii la care aveau contul deschis, dobândind astfel un drept de creanță asupra băncii respective. Practic, la data la care li se achitau creanțele deținute împotriva unor persoane fizice și juridice, în loc ca sumele de bani aferente acestora să intre în patrimoniul lor, ca urmare a dispozițiilor legale, aceștia primeau numai un alt drept de creanță împotriva băncii la care dețineau contul bancar. 

Totodată, în privința operațiunilor de plată, dreptul de dispoziție al cetățenilor și persoanelor juridice era condiționat de voința băncii la care aceștia dețineau contul bancar, deoarece procesarea ordinului de plată depindea exclusiv de voința băncii. 

Toate acestea, dovedesc că măsurile impuse în scopul combaterii evaziunii fiscale nu și-au dovedit eficiența, iar dreptul de dispoziție al cetățenilor asupra banilor care li se cuveneau pentru creanțele pe care le dețineau sau se aflau în conturile lor bancare a fost afectat prin cedarea lui către băncile la care dețineau conturile bancare. 

În concluzie, față de cele menționate anterior, se impune abrogarea capitolului I din Legea nr. 70/2015. 

2. Plafonarea la același nivel al anului 2023 a contribuției la asigurările sociale de sănătate pentru avocați (nu profesii liberale pentru că sunt prea mulți – iar avem argumente și aici)

Propunerile de modificare a Legii nr. 227/2015 în acest sens: 

- Se completează  art. 170 cu un nou alineat: 

” (6) Prin excepție de la de la prevederile alin. (1), baza anuală de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor care realizează venituri din activități juridice, cod CAEN 6.910, o reprezintă:

 

a) nivelul a 6 salarii minime brute pe țară, în vigoare la termenul de depunere a declarației prevăzute la art. 120, în cazul veniturilor brute realizate cuprinse între 6 salarii minime brute pe țară inclusiv și 12 salarii minime brute pe țară;

b) nivelul de 12 salarii minime brute pe țară, în vigoare la termenul de depunere a declarației prevăzute la art. 120, în cazul veniturilor brute realizate cuprinse între 12 salarii minime brute pe țară inclusiv și 24 de salarii minime brute pe țară;

 

c) nivelul de 24 de salarii minime brute pe țară, în vigoare la termenul de depunere a declarației prevăzute la art. 120, în cazul veniturilor brute realizate cel puțin egale cu 24 de salarii minime brute pe țară.”   

- Se completează art. 174 cu un nou alineat: 

”(1 ind 1) Prin excepție de la de la prevederile alin. (1), contribuția de asigurări sociale de sănătate se calculează de către contribuabilii care realizează venituri din activități juridice, cod CAEN 6.910, prin aplicarea cotei de contribuție prevăzute la art. 156 asupra bazei anuale de calcul prevăzute la art. 170 alin. (6)”. 

 

Argumente: 

Potrivit considerentelor deciziei CCR nr. 523/2023, parag. 205, ”stabilirea plafoanelor este o opțiune a legiuitorului, care, în virtutea competențelor sale constituționale, le poate reglementa sau, dimpotrivă, elimina. Ca atare, impunerea unei baze de calcul plafonate este un beneficiu acordat de legiuitor, iar eliminarea sau creșterea acesteia reprezintă tot o opțiune a legiuitorului”.

Profesia de avocat este strâns legată de dreptul la apărare, drept fundamental, garantat de art. 24 din Constituția României, potrivit căruia

”(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

Se poate observa astfel că pentru garantarea dreptului la apărare cetățenii trebuie să poată să aibă acces la un avocat, drept de acces care este influențat și de costurile pe care cetățenii trebuie să le suporte cu angajarea unui avocat. 

În condițiile în care impozitele și taxele aferente veniturilor din avocatură cresc, acestea se vor reflecta în onorariile avocațiale, cetățenii trebuind să plătească mai mult pentru a putea angaja un avocat pentru exercitarea dreptului la apărare. 

Totodată, plafonul inițial de 60 salarii minime brute pe țară afectează ”mica avocatură”, respectiv avocații care își desfășoară activitatea în cabinete individuale de avocatură și la care apelează în general majoritatea cetățenilor, respectiv cetățenii cu venituri modice, spre medii. Astfel, creșterea plafonului pentru majoritatea avocaților din România, ca urmare a creșterii plafonului pentru baza anuală de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate îngreunează accesul majorității cetățenilor la un avocat și, implicit, reprezintă o restrângere a dreptului fundamental la apărare. 

Mai mult, creșterea onorariilor avocaților generate de creșterea sarcinii fiscale și îngreunarea accesului cetățeanului la un avocat va determina scăderea veniturilor cabinetelor individuale de avocatură și în final închiderea unora dintre acestea. În cazul în care numărul avocaților care își desfășoară activitatea în cabinete individuale de avocatură va scădea, atunci oferta de servicii avocațiale va fi mai mică, rămânând pe piață majoritar societățile de avocatură care practică onorarii mai mari, caz în care accesul cetățenilor la un avocat și garantarea dreptului la apărare de către statul român se va restrânge și mai mult.