Ne dezintegrăm sub toate formele: social, uman, mediatic, juridic, religios, profesional. Nu este o alegere. Este planul celui-ce-ne-vrea-veșnic-pierduți - pus în scenă de înrobiți minoritari din rândurile noastre care au ales să-l slujească. Ne aflăm deocamdată încă împreună în aceeași barcă, urmăm același sens al vieții și al morții, deși avem opțiuni diferite vreme cât ne aflăm pe această ambarcațiune, care nu este nimic altceva decât lumea în care trăim. Tot pe această barcă găsim că ne naștem liberi, că dobândim acest drept de la început, pe lângă altele. Libertatea este transmisibilă de la o generație la alta. Ceea ce am primit de la strămoșii noștri prin lupta lor, suntem datori să transmitem prin luptă copiilor noștri. Nu a existat până acum generație care să nu lupte pentru asta. Avem totodată dreptul de a ne opune. Subliniez! A ne opune! Mai ales atunci când vedem că întâiul drept - libertatea, ne este încălcat. Când ne opunem în mod real, descoperim că suntem mai puternici atunci când suntem împreună, în număr mare pe aceeași pagină a istoriei. Că avem puterea inviolabilă să spunem - Nu! În numele binelui colectiv și nu ca robi. Nu în numele unui conclav superior financiar, politic, militar și oricum ar mai fi! Nu în numele unui sistem totalitar menit să ne controleze complet și ireversibil! Nu în numele dușmanului de moarte care se află în spatele acestei urzeli, ca de fiecare dată!

Libertatea sau „liberul arbitru” cum mai este denumită, este un dar acordat nouă cu necuprinsă generozitate de Dumnezeu, dinainte de căderea omului în păcat. Nu este acordată de Constituție, de oameni sau de instituții. Libertatea a fost doar consfințită (fără garanții reale) prin legi făcute de oameni, nimic mai mult. Ea este un exercițiu viu, vital, fundamental, pe care e nevoie să-l practicăm, pentru care trebuie să luptăm spre a nu-l pierde, amendându-l pe diavolul ce există, deși vrea să credem că nu. Atunci când răul capătă forme amăgitoare, când ne îngrădește accesul la darurile pe care ni le-a oferit propriul Creator, când ne amenință integritatea copiilor, ori când ne deviază traiectoria până la transformarea noastră ireversibilă (transumanismul) sigur că e bine să ne opunem. Purtând în inimi trezvia (discernământul interior al) credinței în Hristos, este crucial să reacționăm la erori și orori.

Cu puterea conferită de Dumnezeu de a ne opune, suntem neîndoios forța motrică a acestei lumi. Nu diavolul! El nu are putere de manifestare decât prin noi, cei care suntem prezenți fizic în această lume de consistență fizică, dar și spirituală. Iar această dărnicie a lui Dumnezeu, ne-a fost dată ca să ne opunem nu o dată. Nu doar marțea de la ora 13 la 14. Nu doar împotriva certificatului de control absolut, împotriva unei ideologii, ori unei apartenențe de grup. Ci de fiecare dată când simțim un pericol imediat și… chiar mai mult.

Bine ar fi să ne opunem doar când codul binelui este încălcat. Când sensul nostru către mântuire este perturbat. Când creația lui Dumnezeu este periclitată. Însă desigur, nu ne opunem doar atunci, ci și când, de pildă, ne întoarcem împotriva propriului nostru Creator. Când ne răzvrătim, devoalând limitările noastre interioare, devenind robi ai păcatului, materiei, minciunii. Iar El, ne lasă și această opțiune în căutările și eșecurile noastre liber manifestate. Dumnezeu ne atenționează totuși, că numai El este Calea, că numai El este libertatea adevărată: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31-32). Normal că nu acea libertate prost înțeleasă în care îți bați joc de tine sau de semeni de ai tăi, iar mai apoi, când ai impresia că ești nedreptățit, nu-ți arăți pocăința, ci te iei la harță cu Dumnezeu, acuzându-L. Nu! De aceea creștinismul nu e o filozofie de viață. Ci viața, trăită în Adevăr. Viața care ne pregătește a ști cum să murim. Ca mai apoi să înviem! Creștinismul devine astfel o cale în Adevăr – revendicând imperios dragostea. Aceasta este esența creștinismului, de la: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12:30) și până la: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5:44). Sau mai pe înțelesul oamenilor de știință, urmând calea despre care vorbea Albert Einstein într-o scrisoare către fiica lui: „Există o forță extrem de puternică căreia, până acum, știința nu i-a găsit o explicație formală. Este o forță care le include și guvernează pe toate celelalte și se află chiar în spatele oricărui fenomen care operează în univers și nu a fost încă identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o dăruiesc și pe cei care o primesc. Iubirea este gravitație, pentru că îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea este putere, pentru că înmulțește tot ce avem mai bun și permite umanității să nu se stingă în orbirea egoismului ei. Iubirea se dezvăluie și se revelează. Pentru iubire trăim și murim. Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și dă sens vieții”.

A crede este o virtute superioară. A iubi și a trăi în armonie cu ceilalți membri ai creației lui Dumnezeu, este însă o provocare permanentă a stăruinței, aproape o disciplină. Pe pământ doar omului ca ființă superioară îi aparține măsura iubirii și a armoniei. Stă în puterea lui să manifeste respect pentru semeni. Nu prin corectitudine, nici prin morală. Ci prin dragoste. Desigur că poate și să denigreze, ridiculizeze, elimine, amendeze, exploateze, mintă, clasifice, izoleze sau să aresteze, sprijinindu-se pe patologica impresie că nu toți se ridică la nivelul său „optim”, de moment, pentru a înțelege… ce?

Ființa umană, superioară celorlalte de pe pământ este obligată de inteligență și înțelepciune să fie în primul rând mai bună, mai tolerantă și mai răbdătoare: „Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (Corinteni I 13:5,6,7). Dacă Dumnezeu ți-a conferit libertate, dragoste și alte daruri, chiar și putere politică, socială, cu atât mai mult nu pare potrivit să te isterizezi până la a te întoarce împotriva aproapelui. Altfel, ce fel de înțelepciune, ori de superioritate ar mai putea fi asta și cât de credibil ai mai putea fi? De pildă: cum te poți autocaracteriza când ajungi să-ți persecuți propriul popor în numele „protejării lui” sau pedepsindu-l public în mod ranchiunos pe campionul mondial la tenis de câmp, Novak Djokovic? Deopotrivă, cum te poți autocaracteriza când ești parte a aceluiași frumos sport, dar nu te mișcă nedreptatea pe care o suferă vârful acestei discipline, nesolidarizându-te lui? Ba dimpotrivă! „Cel ce are milă de sărman, împrumută Domnului, și El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19:17).

Probabilitatea de a trăi vremurile de pe urmă astăzi tinde a fi destul de mare. Indicii sunt destule: statul polițienesc; minciuna ridicată la rang de „adevăr”; confuzia; curentele de opinii sub-culturale, contra-culturale, contra-religioase, neo-politice, pseudo-sociale care se perindă prin fața ochilor noștri cu viteze amețitoare, toate sunt semne. Totodată informațiile antagonice, propagate expres cu scopul de a ne dezbina ireversibil, vin și ele cu aportul lor. De aceea spuneam la început că omenirea se dezintegrează: căci asistăm la segregarea noastră, la despărțirea „unii de alții precum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25:32). Și e normal din perspectivă eshatologică. Dar noi ne grăbim să o luăm înaintea Mântuitorului, să-L sfidăm și să aducem în față propria noastră judecată, evident nocivă. Vedem astfel cu ușurință, diferența și indiferența dintre noi, dar și neascultarea: „vă vor da pe voi spre asuprire și vă vor ucide și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții; și se vor urî unii pe alții. Și mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți. Iar din pricina fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24:9-13).

Suntem contemporani cu dorința furibundă a răului de a răsturna tot ceea ce este creștin, de a demola întreaga societate care are la bază valorile iudeo-creștine. Începând cu familia, căsătoria, continuând cu educația propriilor noștri copii și terminând cu batjocorirea lui Dumnezeu. Pe principiul Build Back Better, se „resetează” lumea pe care o știm, creată de Dumnezeu, substituindu-se cu o proiecție demonică, de înlănțuire a omului. Lucrarea necurată a necuratului, ucigă-l toaca, este de mult, dar din păcate astăzi și-a adunat adepți mai mult ca oricând. Din rândul oamenilor! Păcatul și dezbinarea, ne aduce în starea de goliciune lăuntrică. Ne sărăcește și ne așază în curtea obtuză a judecății aproapelui. Ne modifică sufletul, ne înrăiește. Ne întunecă. Ne dezumanizează prin întoarcerea împotriva noastră. Analogic: a te întoarce împotriva omului, este a te întoarce împotriva propriei tale ființe, a deveni autodistructiv. Și nu ai cum să poți să o duci prea mult în această condiție. Sigur că poți să încerci. Pentru că și această libertate este conferită de Creator. Însă deznodământul ne-a fost deja arătat de comunismul cel întors împotriva omului: o utopie distructivă sau cum auzim frecvent, o distopie.

Într-o lucrare comunistă de amploare, Lenin, analizând învățătura precursorului Marx, spunea următoarele despre instaurarea regimului comunist în lume la acel moment (final de secol 19): „Apusul intră în faza pregătirii «pașnice» în vederea perioadei viitoarelor transformări. Pretutindeni se formează partide socialiste având o bază proletară, care învață să folosească parlamentarismul burghez, să-și creeze o presă cotidiană proprie, instituții culturale proprii, sindicate proprii, cooperative proprii. Învățătura lui Marx repurtează o victorie deplină și pătrunde în mase tot mai largi. Procesul selecționării și acumulării forțelor proletariatului, al pregătirii lui în vederea viitoarelor bătălii înaintează încet, dar sigur” - (V. I. Lenin, Opere complete, ediția a doua, vol. 23, Editura Politică, București, 1964, p. 2).

Credeți că instrumentele proiectului celor care vor să schimbe lumea de astăzi sunt cu ceva diferite? Oare nu asistăm și în prezent la: „procesul selecționării și acumulării forțelor proletariatului, al pregătirii lui în vederea viitoarelor bătălii”? Și actualelor – aș adăuga eu. Oare nu s-au format pretutindeni: „partide socialiste având o bază proletară, care învață să folosească parlamentarismul burghez, să-și creeze o presă cotidiană proprie, instituții culturale proprii, sindicate proprii, cooperative proprii”? Toate clădite pe bază de corupție și șantaj de cea mai abominabilă speță. Există din nefericire și ceva mai rău… la nivel de rezultat scontat al planului. Pare că diavolul a ales să joace ultima-i carte: „totul sau nimic”, prin transumanism intenționând să distrugă ireversibil creația lui Dumnezeu.

Unora, nicio pedagogie - oricât de toxică; nicio utopie aplicată - oricât de înveninată; nici un eșec - oricât de dureros, zgomotos și disonant ar suna, nu pare să le fie pildă. Din acest motiv, lupta cu răul rămâne de fond, de permanență. Pentru că în final nu este vorba decât despre această veche ciocnire dintre adevăr și minciună. Chiar dacă noaptea nu va putea niciodată să acapareze definitiv ziua, nici răul binele, pentru că acapararea nu are nimic în comun cu libertatea, cu acest dar extraordinar pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, lupta dintre polarități continuă. Răul are aspirațiile lui ridicole, de cuceritor și imitator al binelui, cu certificat verde, mov sau kaki, cu cip subcutanat, sau cu digital wallet, neacceptându-și eșecul față de Dumnezeu. Pentru cei care doresc mâna mereu întinsă a lui Hristos însă, Biserica rămâne nestrămutat liman bun. Unicul adăpost în vreme de război ce garantează sensul omului pe Pământ. Nu ușor, ci prin luptă, rugăciune, post, curaj, atitudine. O luptă cu sine în primul rând. Folosind curajul și atitudinea verticală așa cum s-a văzut la arhiereii și preoții noștri în ultima vreme. E drept că nu la toți. Și aici lucrurile par tăiate pe-din-două. Dar un creștin autentic, purtând idealul luptei de apărare a credinței, a familiei și a tuturor valorilor mult clătinate din ultimele două secole, ce poate găsi mai onorant?

Prin urmare, cred că adoptând un mod non-violent de a fi în răspăr cu lumea, nu este rău, din moment ce aceasta a încetat să-L urmeze pe Dumnezeu, călcând orbește spre inevitabila-i dezintegrare. Să-l luăm ca exemplu pe Novak: e doar o atitudine corectă și corectivă, pe care trebuie să o avem fiecare dintre noi fără frică, împotriva decadenței, abrutizării și totalitarismului. E în fibra noastră. Iar cu aceasta, să fim conștienți că o ușă îngustă - Mucenicia, se poate redeschide.

Laurențiu Cosmoiu

Premiul II în cadrul Concursului de Eseuri ActiveNews - Era Covid și Marea Resetare - starea actuală, perspective, soluții, categoria SCHIȚE.