Eugene Dinkin, omul care a „profețit” asasinarea lui JFK, inclusiv locul și data exactă
Nu ți-ai pus niciodată întrebarea: dacă noi am putea face orice vrem, de ce am mai avea nevoie de creierele voastre?
„Cei Nouă”, în conversație cu Andrija Puharich, prin intermediul lui Uri Geller
Un papă acuzat de mărturie mincinoasă
Soborul n-ar fi complet fără un pontif. El apare în persoana unui anume Kerry Thornley, tovarăș de arme cu Lee Harvey Oswald în 1958-1959 la baza militară El Toro din California.
Cei doi vorbeau despre câte în lună și în stele: societate, cultură, literatură, politică, marxism. Atât de impresionat a fost Thornley de amicul lui, Lee, încât a scris o carte despre el – și asta înainte de asasinat!– motiv pentru care a fost invitat să depună mărturie la Comisia Warren.
Ei bine, acest Thornley (pe care procurorul Garrison îl bănuia că fusese una dintre dublurile lui Lee la New Orleans și-l acuza de mărturie mincinoasă) a devenit o figură legendară a contraculturii americane în anii șaptezeci.
Sub numele de scenă Omar Khayyam Revenhurst ori, pe scurt, Lord Omar, el este fondator și „papă” al „discordianismului”, o religie (sau parodie de religie) având-o în centrul ei pe Eris, zeița discordiei în panteonul Greciei antice.
Una dintre practicile cele mai importante ale discordianismului este Operațiunea – pardon de expresie – „Mindfuck”, în care „toate calamitățile, asasinatele și conspirațiile naționale” sunt atribuite societății secrete Illuminati din Bavaria secolului XVIII, pentru a „semăna paranoia în cultură” și a sublinia absurditatea teoriilor conspirației.
Probabil că textul sacru al acestei religii este circulara CIA din 1967 care trimitea „teoria conspirației” în focurile Gheenei.
Profetul, Șacalul și Președintele
Deja inevitabil, aș spune, în poveste apare și un profet – căruia, potrivit principiului că nimeni nu e profet în țara lui, nu i-a mers prea bine.
Pe numele lui Eugene B. Dinkin, acest criptolog militar se ocupa de analiza „mesajelor subliminale” din presă - fotografii, titluri, articole; altfel spus, făcea cam ce facem și noi azi studiind coperțile revistei The Economist, dar mult mai cuprinzător și mult mai profesionist.
Prin septembrie-octombrie 1963, urmare acestor analize, Dinkin ajungea la concluzia că președintele John F. Kennedy avea să fie ucis pe 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas.
A încercat să transmită informația cât mai repede cu putință, dar a fost împiedicat de superiori.
I-a trimis o scrisoare lui Robert F. Kennedy, care era pe-atunci procurorul general al SUA, dar misiva a fost deturnată și a ajuns la nelipsitul James Angleton.
În fine, disperat, Dinkin a dezertat, practic, din baza militară de la Metz, în Franța, unde era staționat, și s-a dus la Luxemburg, unde ambasadorul american a refuzat să îl vadă (l-a primit ambasadorul Israelului, în schimb, care era, se pare, mai politicos), apoi la Geneva, la sediul ONU, unde a vorbit cu mai mulți membri ai corpului de presă, după care a plecat în Germania, la Bonn, în căutarea altor contacte.
Între timp, vuietul agitației create de Dinkin în Europa ajungea și la anumite urechi de la Washington. Vicepreședintele Lyndon B. Johnson a fost atât de alarmat că s-a deplasat personal la Luxemburg să afle detaliile.
Având în vedere că, de câte ori pleca din țară, Johnson își lua cu el și patul personal, o chestie imensă, greoaie, cu baldachin, trebuie că deranjul a fost destul de mare.
Dinkin a fost interceptat în Germania și internat în spitalul militar psihiatric de la baza militară Rammstein, unde a fost ținut până după asasinat, când a fost mutat la un spital psihiatric din SUA. Aici, după ceva tratamente cu șocuri electrice, i s-a pus diagnosticul perfect fabulos de „sindrom schizoid de prognosticare a asasinatelor” și i s-a recomandat să-l accepte, dacă voia să mai plece vreodată acasă.
Nu vă las cu sufletul la gură; Dinkin a scăpat cu viață, iar cel puțin o parte din materialele privind întreaga poveste au fost declasificate.
Filiera franceză
Acum: Dinkin prognosticase perfect catastrofa, dar nici ghicitul lui nu s-a rezumat la dat în bobii mesajelor subliminale.
Realitatea este că Dinkin spărsese codurile de transmisiuni radio ale Organisation Armée Secrète (OAS), un soi de CIA franceză scăpată de sub control și care urmărea insistent să-l asasineze pe președintele Charles de Gaulle pentru că „trăda Franța”, acordând Algeriei independența. Care OAS, pare-se, penetrase și ea, la rândul ei, comunicări secrete americane.
Altfel spus, profeția lui Dinkin era puțin copiată din mesaje secrete.
Închidem povestea profetului Dinkin dând în altele. La scurt timp după asasinat, răspunzând unei solicitări urgente de informații primite de la serviciile secrete franceze, FBI informa că numitul Jean Souètre, zis Șacalul, fusese reținut la Dallas, pe data de 22 noiembrie 1963, și expulzat apoi în Mexic.
Veste proastă pentru francezi, întrucât președintele de Gaulle tocmai se pregătea să facă o vizită în Mexic.
Souètre era unul dintre asasinii din OAS implicat în atentatele la viața lui de Gaulle – unul dintre ele descris în romanul Ziua șacalului de Frederick Forsyth, ecranizat în filmul cu același nume. Așa că o fi aflat el, Dinkin, câte ceva din comunicările OAS.
Nu-i de mirare, în aceste condiții, că, după asasinarea lui JFK, președintele Charles de Gaulle îi spunea ministrului francez al informațiilor, Alain Peyrefitte:
„Ce i s-a întâmplat lui Kennedy este ceea ce aproape că mi s-a întâmplat și mie. Povestea lui este la fel ca a mea... Arată ca o poveste cu cowboy, dar este doar o poveste cu OAS. Forțele de securitate au complotat cu extremiștii.”
Două filme
Am pomenit ceva mai sus că profetul Dinkin a ajuns la concluzia că JFK urma să fie ucis analizând „mesaje subliminale” din media.
Pare foarte misterios și nu pretind că aș ști la ce, exact, se uita criptologul nostru. Dar mi-am adus aminte de două filme.
Primul, intitulat Candidatul Manciurian, apărut în octombrie 1962 – povestea unui asasin programat, ca un automaton, de o cabală sinistră de spioni, să-l ucidă pe președintele Americii. Spionii folosiseră metode de programare preluate de la comuniștii asiatici. Sigur, puteau să le folosească și pe cele dezvoltate de CIA în MK-Ultra, dar probabil nu știau de ele, întrucât CIA nu a recunoscut decât mult mai târziu că scopul programului MK-Ultra era să creeze „candidați manciurieni”.
Al doilea, intitulat Șapte zile în luna mai(1964), ecranizarea romanului cu același nume, apărut în 1962; în acest caz, cabala care vrea să omoare președintele Americii este formată din militari de rang înalt. Motivul: președintele voia să relaxeze relațiile cu Uniunea Sovietică.
Ambele filme au avut același regizor, pe John Frankenheimer. În ambele cazuri, Frankenheimer chiar l-a întrebat pe JFK dacă e în regulă să facă filmul, având în vedere situația tensionată dintre SUA și URSS.
JFK a spus da, sigur, să-și vadă de treabă. În cazul Șapte zile în mai, chiar citise romanul și i se păruse interesant; îl întreba, râzând, pe asistentul lui, Ted Sorensen, dacă nu i se pare o intrigă foarte realistă.
Un ultim detaliu: pe 5 iunie 1968, în seara de dinainte de a fi și el asasinat, la Los Angeles (a fost împușcat mortal câteva ore mai târziu, imediat după miezul nopții), Robert F. Kennedy, fratele lui JFK, a luat ultima lui cină printre muritori cu John Frankenheimer și soția acestuia.
Și mai era un cuplu prezent: Roman Polanski și Sharon Tate, care mai avea, la acel moment, un an și două luni de trăit; pe 9 august 1969, era măcelărită de Charles Manson.
Spionul, Soborul și de ce l-au omorât, totuși, pe JFK
Ajungem, în fine, la legendarul agent CIA E. Howard Hunt, despre ale cărui isprăvi nu e loc să vorbim cât s-ar cuveni. Menționez numai că lucrase intens la pregătirea invaziei de la Golful Porcilor și, după ce plecase de la CIA, spumegând de furie la adresa „trădătorului” de JFK, a continuat să lucreze „în particular” în diverse proiecte.
Ultimul dintre ele, care l-a și trimis la închisoare, a fost participarea la spargerea de la clădirea Watergate, care a dus la înlăturarea președintelui Nixon de la putere.
În cazul JFK, prezența lui Hunt e mai mult o umbră. S-a spus că ar fi fost unul dintre „cei trei vagabonzi” capturați de poliție în Dealey Plaza imediat după asasinat, pe care nu i-a identificat nimeni niciodată. Umblau pe-acolo, prin zona colinei acoperite cu iarbă de unde mulți martori au spus că s-a tras.
Dar și despre Fred Crisman s-a spus că ar fi fost unul dintre vagabonzi, ca și despre tatăl actorului Woody Harrelson, Charles Harrelson.
Fiul lui E. Howard Hunt, St. John, a sperat până în ultima clipă ca tatăl lui să-i facă marea mărturisire, dar bătrânul spion a murit, în 2007, lăsând în urma lui numai frânturi neconcludente, un volum de memorii cosmetizate – și un teanc de romane ocultiste scrise sub pseudonim, printre care unul intitulat, nu-i așa, The Coven (Soborul).
Războiul stelelor
Poate nu l-aș fi menționat aici pe Hunt pentru atâta lucru, dar, în 2018, avocatul lui Hunt în dosarul Watergate, Douglas Caddy, relata, într-un interviu, că, la ultima lor întâlnire înainte de condamnare, și-a luat inima în dinți și l-a întrebat pe Hunt: De ce a fost omorât JFK, totuși? La care Hunt, după o clipă de ezitare, i-a răspuns: Pentru că voia să le dea sovieticilor secretele noastre privind OZN-urile.
Putem ricana cât dorim și, adevărul e, sună mai bizar decât chiar un roman ocultist scris de E. Howard Hunt.
Dar, în 2011, s-a declasificat un document care face această ipoteză substanțial mai puțin rizibilă. Este vorba de o adresă trimisă de John F. Kennedy către directorul CIA cu doar zece zile înainte de asasinat (pe 12 noiembrie 1963), în care președintele reamintea că intenționa să dezvolte un program spațial comun cu Uniunea Sovietică – lucru anunțat încelebrul lui discurs din 20 septembrie 1963.
În acest cadru, JFK solicita de la CIA o analiză a tuturor cazurilor de obiecte zburătoare considerate „de origine necunoscută” care puteau afecta securitatea națională, urmând ca, apoi, NASA să dezvolte un program în care datele obținute să fie comunicate și sovieticilor.
Și cu asta, închidem, gâfâind, lucrările soborului și rămânem în contemplație.
Coincidență, conspirație și sincronicitate
Am făcut o analiză pe orizontala panoramică a scenei. Versiunea oficială este necredibilă nu doar pentru că, așa cum au demonstrat-o atâția, s-au tras mai multe focuri, din mai multe unghiuri, decât propune această versiune, ori pentru oricare din sutele de alte motive mari și mici pe care le discută la infinit „conspiraționiștii”, ci și pentru că ea nu ia în calcul miile de alți pixeli din poză.
Și-apoi, există și o verticală a analizei, nu doar o orizontală. Lectura care se propune este una în straturi. Dacă luăm evenimentul în întregul lui ca pe o clădire cu mai multe nivele, asasinatul a avut loc pe la etajul trei din zece.
Există nivele inferioare și superioare, pe care le putem întrevedea și între care pare că funcționează principiul corespondenței. Nivelul cel mai înalt de lectură, dacă ne cățărăm pe acoperișul clădirii, va fi și cel mai terifiant, pentru că acolo suntem cel mai aproape de dimensiunile inaccesibile vreunui edificiu omenesc, de-acolo începe o scară pe care nu o putem decât bănui și care scapă mecanicii simple a cauzalității.
O metodă de a explora straturile este să urmărim consecințele actului – politice, sociale, culturale. S-a spus că, după asasinarea lui JFK, societatea americană s-a schimbat radical. Nu prin raport direct cu asasinatul, ci indirect, subteran, ca printr-un efect alchimic.
A urmat imediat revoluția „flower power”, zeci de mii de tineri și-au abandonat studiile, familiile, viitorul atent pregătit de părinți, și, cu flori în părul vag nespălat și blugi evazați, s-au apucat de LSD și extaze mistice prin California.
Drogurile psihedelice au invadat piața americană. Până și soția lui Robert F. Kennedy lua LSD, în scopuri terapeutice, înainte ca drogul să fie interzis.
Se știe azi că LSD era distribuit de la centru; un experiment social cu accente mistice.
Au urmat celelalte două asasinate majore – Martin Luther King și Robert F. Kennedy.
A urmat infiltrarea de către FBI, în colaborare cu CIA, a mișcărilor pentru drepturi civile.
A urmat Războiul din Vietnam.
La finalul decadei, America nu mai semăna cu ea însăși.
O altă metodă de a explora această vastă felie de realitate e să punem sub microscop fiecare dintre personaje, cu multele lor dimensiuni și fațete. Am încercat să fac asta pe cât posibil în multele părți ale acestui articol.
Scena este atât de încărcată de figuri, conexiuni și evenimente improbabile, misterioase ori de-a dreptul burlești încât ideea de coincidență devine complet neconvingătoare.
Mai mult, e o încrengătură atât de bizară că nici ideea de complot nu pare capabilă să o explice întrutotul. E greu de crezut că vreo agenție secretă ar fi putut strânge la un loc, în acea haltă infernală care a fost Dallas, Dealey Plaza, 1963, toate acele fire umane, împletindu-le într-o canava atât de complexă încât nici după 60 de ani de investigații imaginea de ansamblu nu e clară.
Nefiind coincidență, nefiind în întregime complot, poate fi... sincronicitate?
Semnale de alertă pe care le transmite subconștientul colectiv, cum spunea jurnalistul Jim Hougan, când în țesătura realității apar cute și tensiuni anormale?
Expresia unei rețele de forțe subterane care subîntinde realitatea și antrenează indivizi care, prin acțiunile lor sau împinși de alții, s-au plasat în drum, pe „firul sângeriu al crimei” (ca să-l cităm pe Sherlock Holmes) care întrețese istoria?
O rețea de forțe despre care nu pot da seamă detectivii, procurorii, oamenii de știință, dar despre care vocile vechi vorbesc dintotdeauna.
Dacă acceptăm ideea sincronicității, trebuie să știm că ea poate fi și provocată. Invocată. Cu asta se ocupau magicienii Renașterii, ca Giordano Bruno, de pildă.
Cel ce cunoaște firele nevăzute ale corespondențelor între straturile realității le poate manipula, iar efectele produse la un nivel reverberează la toate celelalte nivele.
Poate că unele personaje discutate aici au migrat, deci, cumva, mânate somnambul de forțe nevăzute (forțe sinistre, cum le spunea Peter Levenda în magistrala lui Sinister Forces. A Grimoire of American Politics), spre acel punct fatal, s-au întrețesut în marele și sumbrul tablou fără să vrea până la capăt, fără să știe tot ce era de știut, adăugându-se la o scenă mult, mult mai mare decât putea mintea lor să încapă.
La aproape douăzeci de ani de la moartea lui JFK, în 1980, asasinul lui John Lennon, Mark David Chapman, spunea:
„Am întocmit o listă cu cincizeci de coincidențe, chestii destul de înfricoșătoare, pentru că era imposibil să fi fost planificate, imposibil să le fi pus eu cap la cap. Era ca și cum crima fusese plănuită de destin, ceva care pur și simplu trebuia să se întâmple...”.
Nu e greu de imaginat că același lucru l-ar fi spus, poate, și Lee Harvey Oswald, dacă ar mai fi trăit. Ori Jack Ruby, care îi declara președintelui Comisiei Warren, în 1964, „Am fost folosit cu un scop”.
Dacă aceste forțe există și lucrează în lume, cum o sugerează ezoteriștii și marii filosofi, ele pot izbucni, câteodată, la suprafață în mari erupții de sens, cum au făcut-o la Dallas, în 1963.
Ele pot fractura plăcile tectonice ale realității deschizând un nou portal în mintea omenirii – căci Dallas 1963 este momentul nașterii teoriei conspirației ca unealtă hermeneutică.
De la JFK încoace, omenirii i-a intrat un ciob în ochi; realitatea s-a spart în mii de așchii, unghiuri, fragmente, pe care ne străduim să le punem la loc, să le lipim cumva ca să meargă, să refacem un soi de sens, de adevăr.
Nu vom afla cine l-a omorât pe bietul Jack Kennedy, dar, ca-n povestea cu Crăiasa Zăpezii, poate reușim să mai topim un pic sloiul cuibărit în inima lumii.
Citiți aici și:
Asasinarea lui JFK (I): Marele portal al teoriilor conspirației
Asasinarea lui JFK (II): Vârful aisbergului
Asasinarea lui JFK (III): Cum se plămădește un asasin
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.