Părinții filocalici au mare dreptate când spun că fiecare om judecă lucrurile exterioare după patimile și gândurile sale interioare (așa cum e vederea prin niște lentile murdare, deformată/alterată nu atât de realitatea observată, cât de mizeria din lentile), asociindu-le cu acestea și trăgând concluzii pripite, injuste și aspre, adesea la limita isteriei (din preaplinul inimii lui, însă), manifestând apoi și în exterior ceea ce are el în interior. De fapt, fiecare vede și recunoaște în afară ce are și el înăuntru, adesea hrănindu-și patimile, nu luptând (până la sânge) să se vindece de ele, prin curiozitatea de a se agăța de cele cu care (mai mult inconștient) încă rezonează în sufletul lui pe palierele de întuneric și păcat.

Oricum, drumul vindecării de patimi și al luminării în Duhul Sfânt presupune efort continuu, trezvie statornică și rugăciune neîncetată, ca să ne oferim lui Dumnezeu ca temple vii, luminoase și iubitoare, în care Dumnezeu să strălucească lin, dar „cu putere multă”. Domnul nostru Iisus Hristos (Soarele dreptății și Lumina lumii) ne îndeamnă să Îi cerem această luminare a Duhului Sfânt care ne umple de înțelepciune și blândețe, de dreptate și bucurie, ca să ne vindecăm și mintea/gândirea, judecând lucrurile după voia și criteriile lui Dumnezeu: „Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci și trupul tău e întunecat. Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric. Așadar, dacă tot trupul tău e luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca și când te luminează făclia cu strălucirea ei” (Luca 11, 34-36). Deci, numai înțelepciunea obiectivă dată de Duhul Sfânt și pocăința lucrătoare neîncetat ne curăță mintea și ne vindecă de subiectivismul egoist și fățărnicie.

Unii „credincioși” creștini, după ce au rătăcit o mare perioadă din timpul vieții lor într-un Egipt al patimilor și s-au reîntors la lumina Ortodoxiei și a vieții în Biserică, încearcă printr-un activism exagerat (vocal și formal, exterior și violent uneori chiar față de frații de credință) să recupereze din timpul pierdut și din țintele ratate în vremea rătăcirii lor de mai înainte. Este și aici o dovadă că sunt „plini de râvnă, dar fără cunoștință” (Rom. 10, 2), ei neratând aproape nici o ocazie de a arăta acest lucru, ajungând să defaime prin comportamentul lor exagerat însăși calea mântuirii. Pentru că acești activiști, fiind încă orbiți/întu­necați de patimi și ipocriți, neluând seama la bârna din ochiul lor, dar fiind atenți la paiele din ochiul fraților (cf. Matei 7, 3-5), încearcă nu să trezească pe alții (din adormire/nelucrare și necre­dință) la lumina Adevărului, ci să-i fanatizeze și să-i „formateze” după chipul și asemănarea lor, în același duh de superficialitate, tulburare și exagerare (mai ales prin judecarea, bârfirea și calomnierea altora). Însă, trebuie să ne amintim, viața duhovnicească trebuie trăită în cumpătare și în comuniunea Bisericii lui Hristos, pășind pe urmele Părinților fără osten­tație, fără surle și trâmbițe, fără atitudini, vorbe și gesturi de mândrie sau bășcălie, cu mare luare aminte la sine, nu la alții, știind că avem cu toții același Creator, Mântuitor și Judecător…

Or, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă și acum pe toți (care vrem să-L urmăm) să aducem roade/fapte bune cu înțelepciune și echilibru (între rugăciune și acțiune), cu demnitate și curaj, cu iubire milostivă „întru răbdare” (Luca 8, 15), în primul rând învățând de la El că „e blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29), ca să găsim odihnă sufletelor noastre, agonisind treptat roadele Duhului Sfânt, Mângâietor și Iubitor: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22-23). Această răbdare întru nevoință face ca sufletul nostru să se lumineze progresiv, cu pași mici, adică să treacă de la întuneric la lumină prin toate stările intermediare care confirmă tocmai autenticitatea procesului de transfigurare/înnobilare lăuntrică și maturizare duhovnicească. Salturile rapide și activismul violent induc adesea mândrie și înșelare, iar de acestea noi trebuie să ne ferim ca de foc.

Aruncarea pripită (și de pe un soclu de superioritate) cu judecăți de valoare în stânga și-n dreapta asupra unor oameni pe care nu-i cunoști, catalogarea (că ăla e eretic, trădător, viclean de exemplu), acuzarea și condamnarea în termeni aproape definitivi și irevocabili (evident, fără să ai expe­riența duhovnicească necesară și nici cunoștința situațiilor criticate) nu-ți măresc ție dreptatea și nici nu-ți micșorează păcatele, ci dimpotrivă. Mai mult, acest comportament nu e semn doar de iuțime, imaturitate și lipsă de discernământ, ci și de grosolănie și agresivitate la adresa celor care nu încap în calapodul judecății tale limitate, întunecat de neștiință, superficialitate și chiar ură încă nevindecată… Dar pentru vindecare este nevoie de pocăință adâncă și continuă, de trezvie, rugăciune (inclusiv pentru cei criticați și calomniați cu durere și dragoste), compasiune, milostenie și multă răbdare întru nădejde.

Ziarul Lumina