PRO VITA București (www.asociatiaprovita.ro) este o organizație care își propune promovarea unei culturi a vieții, bazate pe respectul pentru demnitatea umană și drepturile omului. PRO VITA își urmărește obiectivele prin educație, cercetare și consiliere juridică și litigii precum și prin asistență umanitară și advocacy. PRO VITA (București) se numără printre organizațiile consultate în procesul legislativ intern și a intervenit în diverse litigii pe lângă instanțele naționale sau internaționale, inclusiv pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Interesul superior al copilului este consacrat în legătură cu acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile publice sau private, de organele legislative, autoritățile administrative sau instanțele judecătorești, precum și în reglementarea principiului potrivit căruia ambii părinți au responsabilități comune în creșterea și dezvoltarea copilului precum și drepturi egale în reprezentarea acestuia. Principiul este preluat din Declarația Drepturilor Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU) la 20 noiembrie 1959, și din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989, ambele ratificate de România și transpuse în dreptul intern[1]. De asemenea, acest principiu se regăsește și la nivel infraconstituțional, și anume în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Cu alte cuvinte, pentru a garanta nevoile reale și fundamentale ale copilului - ceea ce este cel mai bine si nu doar ceea ce este bine pentru un copil - instrumentele juridice internaționale le-au recunoscut și transpus pe acestea în principiul interesului superior al copilului (absolut și care primează asupra oricărui alt interes[2]) și în ansamblul de drepturi ale copiilor[3], precum: dreptul de a fi juridic protejat înainte și după naștere[4], dreptul de a-și păstra identitatea[5], dreptul de a fi conceput, de a cunoaște și de fi crescut și educat de un bărbat și de o femeie care sunt tatăl și mama sa[6] - „interesul prioritar al copilului este de a fi crescut de părinții săi naturali”[7]; „(…) fiecare stat ar trebui să ia, cu prioritate, măsurile necesare care să permită menținerea copilului în familia sa de origine”[8]-, dreptul de a întreține în mod continuu relații de familie cu părinții săi, atunci când copilul este despărțit de unul dintre aceștia[9]; dreptul de a-și cunoaște originile[10]; dreptul de a avea o filiație clară; dreptul de a nu fi discriminat față de alți copii etc.
Cu toate acestea, principiul nu este clar și strict definit în Convenții sau în jurisprudență.
Un fel de „definiție” a fost emisă doar pe cale jurisprudențială, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
Spre exemplu, în cauza Neulinger și Shuruk c. Elveția, n° 41615/07, hotărârea din 6 iulie 2010. La paragraful 136, CEDO stabilește circumstanțele în care statul poate (sau are datoria) de a interveni, inclusive prin îndepărtarea copilului din mediul familial, statuând că interesul superior al copilului impune ca legăturile dintre copil și familia sa să fie menținute, cu excepția cazului în care aceasta s-a dovedit a fi în mod particular nedemnă și că doar circumstanțe cu totul excepționale pot conduce la o ruptură a legăturii familiale. Din contra, trebuie făcut totul pentru a menține relațiile și, dacă este cazul, la momentul potrivit, familia să fie reîntregită.
Pe larg, în para. 135-138:
„135. Curtea constată că în prezent există un larg consens – inclusiv în dreptul internațional – în sprijinul ideii că, în toate deciziile referitoare la copii, interesul lor superior trebuie să fie primordial (a se vedea numeroasele referințe din para. 49-56 de mai sus, și în special articolul 24 § 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene). După cum se indică, de exemplu, în Cartă, „[f]iecare copil va avea dreptul de a menține în mod regulat o relație personală și contact direct cu ambii săi părinți, cu excepția cazului în care acest lucru este contrar intereselor sale.”
136. Interesul copilului cuprinde două ramuri. Pe de o parte, prevede menținerea legăturilor copilului cu familia sa, cu excepția cazurilor în care familia s-a dovedit deosebit de inaptă. Rezultă că legăturile de familie pot fi rupte doar în circumstanțe excepționale și că totul trebuie făcut pentru a păstra relațiile personale și, dacă și atunci când este cazul, pentru a „reconstrui” familia. Pe de altă parte, este în mod clar și în interesul copilului să asigure dezvoltarea acestuia într-un mediu sănătos, iar un părinte nu poate avea dreptul, în temeiul articolului 8, să ia măsuri care ar dăuna sănătății și dezvoltării copilului.
137. Aceeași filosofie este inerentă Convenției de la Haga, care impune, în principiu, returnarea promptă a copilului îndepărtat (luat din familie, n. trad.), cu excepția cazului în care există un risc grav ca întoarcerea să expună copilul la vătămări fizice sau psihologice sau să-l plaseze în alt mod într-o situație intolerabilă (articolul 13, litera (b)). Cu alte cuvinte, conceptul de interes superior al copilului este, de asemenea, un principiu de bază al Convenției de la Haga. În plus, anumite instanțe naționale au încorporat în mod expres acest concept în aplicarea termenului „risc grav” în temeiul articolului 13 litera (b) din convenția respectivă. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că articolul 13 trebuie interpretat în conformitate cu Convenția.
138. Din articolul 8 rezultă că returnarea unui copil nu poate fi dispusă automat sau mecanic atunci când se aplică prevederile Convenției de la Haga. Interesul superior al copilului, din perspectiva dezvoltării personale, va depinde de o varietate de circumstanțe individuale, în special de vârsta și nivelul său de maturitate, de prezența sau absența părinților săi și de mediul și experiențele sale (…). Din acest motiv, aceste interese trebuie evaluate în fiecare caz în parte. Această sarcină revine în primul rând autorităților naționale, care au adesea beneficiul unui contact direct cu persoanele în cauză. În acest scop, aceștia beneficiază de o anumită marjă de apreciere, care rămâne totuși supusă unei supravegheri europene prin care Curtea controlează, în temeiul Convenției, deciziile pe care autoritățile respective le-au luat în exercitarea acestei competențe.”
Tot din jurisprudența CEDO reținem dreptul copilului la protecția autorității de stat:
„Copiii (…) au dreptul la protecția statului, sub forma unei prevenții eficiente, protejându-i de formele grave de interferență în aspecte esențiale ale vieții lor private.”[11]. Această protecție se extinde la „păstrarea, în situații excepționale caracterizate prin urgență și gravitate, a integrității fizice sau psihice a unui copil prin plasarea temporară sub constrângere, cu scopul de a proteja interesele copiilor.”[12]
Rezumând, CEDO statuează, în hotărâri din diverse cauze, că statul trebuie uneori să intervină, pentru binele copiilor, „plasându-i într-un mediu protejat”[13], câteodată împotriva voinței părinților lor, în situații precum:
a) violarea interesului superior al copilului, care este primordial[14];
b) pentru protecția sănătății, a integrității fizice și psihice și a drepturilor copiilor[15] ;
c) în cazul incapacității părinților de a-și proteja copiii (deficit afectiv[16], stare de sănătate îngrijorătoare sau dezechilibru psihic al părinților[17], condiția psihică a părinților sau incapacitatea lor afectivă, educativă și pedagogică[18]).
Pentru o analiză mai complexă a jurisprudenței, a se vedea Gregor Puppinck, Interesul superior al copilului din punctul de vedere al instanțelor internaționale, lucrare prezentată la al 29-lea Colocviu Internațional al Juriștilor Catolici, 24 noiembrie 2018[19].
Introducerea principiului interesului superior al copilului în Constituția României – un instrument de erodare a autorității părintești?
În continuare, ne vom referi la încercarea de a insera acest principiu în Constituția României, la inițiativa platformei asociative „Forumul Constituțional” (FC), fondată de Asociația PRO Democrația și de profesorul Cristian Pîrvulescu. FC a participat la dezbaterile ocazionate de revizuirea din 2003 a Constituției și apoi de tentativa de revizuire, eșuată, din 2013, propunând măsura amintită în ambele ocazii. Avem, deci, toate motivele să credem că va exista o nouă încercare, la următoarea revizuire a legii fundamentale.
Din capul locului trebuie să precizăm că FC a reunit structuri asociative „vârf de lance” ale stângii ideologice în România și că dezbaterile au fost părtinitoare și nereprezentative pentru societatea civilă. Am remarcat și semnalat acest lucru la vremea respectivă, atât noi cât și organizații similare nouă.
În urma discuțiilor din anul 2013, FC a emis către Parlament un set de propuneri pentru a fi supuse aprobării comisiilor de specialitate; printre altele, a propus ca art. 29(6) din Constituție să fie modificat astfel (adăogirea la formularea în vigoare este marcată cu font îngroșat):
„Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine, respectând principiul interesului superior al copilului”.
Propunerea a fost susținută de peste 30 de ONG-uri ideologice de tipul „Miliția Spirituală”, „Active Watch” ori „Front”, iar scopul introducerii principiului interesului superior al copilului ni-l expune raportul final al aceluiași Forum Constituțional, publicat după finalizarea dezbaterilor:
„Prin această formulare se urmărește împiedicarea unor eventuale acțiuni ale părinților sau tutorilor care să facă rău copilului, prevalându-se de libertatea de conștiință”[20].
După cum aminteam, în Raportul său din 2002, cu ocazia precedentei revizuiri a legii fundamentale, FC sugerase o modificare similară, fără ca acesata să fie, din fericire, preluată în forma supusă referendumului pentru aprobarea revizuirii Constituției, care a avut loc în anul 2003:
„Modificarea este una de substanță deoarece lasă posibilitatea statului să intervină în relațiile dintre copii și părinții sau tutorii lor, în situația în care consideră că educația dată de aceștia încalcă legislația în vigoare. Pe de altă parte, ar putea sili părinții să renunțe la anumite metode de constrângere ce pot afecta fizic și/sau psihic dezvoltarea normală a copiilor sau chiar la inocularea anumitor idei care ar putea fi apreciate ca dăunătoare. Efectul concret al dispozițiilor constituționale modificate în forma sus-menționată asupra actelor normative ce reglementează relațiile de familie […] ar consta în introducerea unor prevederi ce ar defini în mod concret situațiile în care statul poate interveni și a măsurilor ce le poate lua”[21].
Nota de picior care ne explică expresia „idei… dăunătoare” arată că „Ne referim la concepții extremiste (naziste, fasciste, comuniste) sau chiar la anumite idei religioase extreme”[22].
Care este granița „ideilor religioase extreme”? În lume există grupuri religioase care practică sinuciderea sau refuză asistența medicală, refuză educația sau serviciul militar etc. În România, după cunoștința noastră, există o singură astfel de grupare, care a furnizat un caz intens mediat în literatura de specialitate în urmă cu mulți ani, iar între timp a fost recunoscută drept cult religios!
Cunoscând bine istoricul și valorile definitorii ale activității ONG-urilor proponente (a se vedea, spre exemplu, opoziția furibundă a acestora față de ora de religie sau criticile permanente aduse manualelor de Religie), apare evident că ar putea fi interpretate ca „idei religioase extreme” unele precepte creștine, ca de exemplu: ideea că Dumnezeu consideră în Scripturi homosexualitatea un păcat (de altfel în propunerea FC din 2013 există și o prevedere specifică, referitoare la „ura de gen”), sau ideea că actele biometrice reprezintă un pericol pentru libertatea omului, sau afirmația că avortul este o crimă, sau concepția că educația sexuală este nepotrivită pentru a fi predată la vârsta școlară etc.
Dacă un părinte refuză să își ducă fiul sau fiica la ora de educație sexuală, poate interveni statul peste dreptul părintelui de a-și crește copilul după propriile convingeri, aruncându-l, eventual, pe acel părinte în închisoare, cum se întâmplă în Germania?[23]Într-un articol pe această temă din presa internațională, un oficial al unei organizații a drepturilor omului spune că „Germania consideră copiii ca proprietate a statului mai ales pe perioada educației”[24]. Cum Germania „deschide drumuri” în politicile europene, avem motive să ne temem că astfel de realități ar fi translatate și aici, în România.
Dar dacă un părinte refuză să-și vaccineze copilul? Dar dacă refuză să-i facă acte biometrice?
Rezumând, întrucât cunoaștem modus operandi și agenda organizațiilor precum cele din Forumul Constituțional, avem suspiciunea că intenția lor reală este aceea de a introduce, de fapt, controlul statului asupra dreptului părintelui de a-și crește copilul potrivit propriilor convingeri, întrucât interesul superior al copilului ar putea fi definit, sub acest aspect, de către stat, în așa fel încât libertatea părintelui să fie îngustată cât mai mult.
În această ipoteză, statul ar putea decide care sunt ideile religioase extreme, care sunt practicile religioase care ar putea să împiedice dezvoltarea copilului (s-ar putea decide, de exemplu, că spovedania îi creează un complex al vinovăției, sau că postul îi afectează creșterea, sau că rugăciunea îl îndoctrinează).
În opinia noastră, ideile religioase cu adevărat extreme pot fi controlate prin intermediul mecanismului de recunoaștere a unui cult religios. Atunci când cultul solicită recunoașterea, el depune și o doctrină din care se vede ce idei propovăduiește, astfel:
„Recunoașterea statutelor și a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conținutul lor, securității publice, ordinii, sănătății și moralei publice sau drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”[25].
De asemenea, părinții cu „concepții extremiste” intră sub incidența unor legi aflate deja în vigoare, precum cele care interzic propaganda în favoarea statului totalitar; nu se impune, așadar, o prevedere constituțională nouă, specială, pentru ca drepturile lor de decizie asupra educației copilului și valorilor insuflate acestuia să fie reconsiderate.
De asemenea, cazurile grave de abuz, în care un părinte îi face rău în mod evident copilului, intră sub incidența legislației în vigoare și în general acestea nu țin de rolul de educator al părintelui, ci de o psihologie deviantă, care se cere sancționată fără a afecta în general autoritatea părintească.
În opinia noastră, este important ca la următoarea revizuire a legii fundamentale, care va urma negreșit, articolul 29(6) din Constituție să rămână nemodificat. Altminteri, există riscul ca acesta, în noua sa potențială formulare, să fie folosit abuziv împotriva părinților, mai ales a acelora care doresc să își crească copiii în spirit creștin, spirit diferit de multe „idealuri” sau „tendințe” ale societății la momentul actual.
Octombrie 2023 – Iulie 2024
[1] Legea nr. 18/1990.
[2] Neulinger si Shuruk c. Elvetia, n° 41615/07, hot. din 6 iulie 2010, §§ 136-138.
[3] Considerentul 9 și art. 2, 3 § 1, 7 § 1, 9 §§ 1 și 3 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului din 1989; art. 8 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 12 la Convenție.
[4] Considerentul 9 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului din 1989: „dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa”.
[5] Art. 8 § 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului (1989): „Statele părți se obligă să respecte dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără nici o imixtiune ilegală”.
[6] Art. 7 § 1 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului: „in masura posibilului, dreptul [copilului] de a-si cunoaste parintii si de a fi ingrijit de acestia”; art. 9§1 din Conventia ONU cu privire la drepturile copilului din 1989: obligatia statului de a „veghea ca nici un copil sa nu fie separat de parintii sai impotriva vointei acestora, cu exceptia situatiei in care autoritatile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare si cu respectarea legilor si a procedurilor aplicabile, ca aceasta separare este in interesul suprem al copilului. O astfel de decizie poate deveni necesara in cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, in cazul copiilor maltratati sau neglijati de parinti sau in cazul in care parintii traiesc separat si se impune luarea unei hotarari cu privire la locul de resedinta a copilului”.
[7]Art. 3 din Declarația ONU referitoare la principiile sociale si juridice aplicabile protectiei si bunastarii copiilor, de luat în considerare mai ales sub aspectul practicilor în materie de adopție și plasament familial pe plan național și internațional, din 1986.
[8]Conventia de la Haga privitoare la protectia copiilor si la cooperarea in materie de adoptie internationala, 1993.
[9]Art. 9 § 3 din Conventia ONU cu privire la drepturile copilului din 1989 impune statelor sa respecte „dreptul copilului care a fost separat de ambii parinti sau de unul dintre ei de a intretine relatii personale si contacte directe cu cei doi parinti ai sai, in mod regulat, exceptia cazului in care acest lucru contravine interesului suprem al copilului”; v. și cauzaNeulinger și Shuruk c. Elvetia (n° 41615/07, hot. din 6 iulie 2010), § 136.
[10] Dreptul copilului de a avea acces la originile sale: art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, asa cum este el interpretat de catre CEDO, recunoaste dreptul fundamental al copilului de a-si cunoaște originile biologice ca o componenta a „dreptului la identitate si la dezvoltare personala” (Odièvre c. Franta, [GC], n° 42326/98, hot. din 13 feb. 2003, § 29), conferindu-i o importanta mult mai mare decat dreptului adultului de a avea acces la originile sale: „interesul vital al copilului in dezvoltarea sa este (…) recunoscut in mare masura in economia generala a Conventiei” (Odièvre c. Franta, [GC], n° 42326/98, hot. din 13 feb. 2003, § 44). Este recunoscuta importanta „stabilirii detaliilor identitatii sale ca fiinta umana” si a posibilitatii „de a obtine informatii necesare descoperirii adevarului despre un aspect important al identitatii sale personale, de exemplu identitatea părinților sai” (Mikulić c. Croatia, n° 53176/99, hot. din 7 feb. 2002, §§ 54 si 64), sau aspecte referitoare la „nasterea și circumstantele sale” (Odièvre c. France, [GC], n° 42326/98, hot. din 13 feb. 2003, § 29), la „copilaria si anii sai de formare” (Odièvre c. France, [GC], n° 42326/98, hot. din 7 feb. 2002, § 42) ca elemente ale respectul pentru libertatea si demnitatea persoanei umane; art. 30 din Conventia de la Haga din 29 mai 1993 referitoare la protectia copiilor si la cooperarea in materie de adoptie internationala din 29 mai 1993 prevede ca autoritatile competente ale statului trebuie sa vegheze la conservarea informatiilor pe care le detin in legatura cu originile copilului, in special pe cele referitoare la identitatea mamei si a tatalui precum si cele referitoare la datele cu privire la trecutul sau medical si al parintilor sai. Ele trebuie sa asigure accesul copilului la aceste informatii, cu o consiliere adaptata, in masura in care acest lucru este permis de o lege a statul al carui resortisant este; prin Recomandarea 1443 (2000) din 26 ian. 2000: „pentru respectarea drepturilor copiilor in adoptia internationala”, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei invita statele membre „sa asigure dreptul copilului adoptat la cunoasterea originilor sale cel mai tarziu la varsat majoratului sau si sa elimine orice dispozitie contrara din legislatiile lor nationale”.
[11] Mutatis mutandis Covezzi et Morselli c. Italie, no 52763/99, § 104, 9 mai 2003; Stubbings et autres c. Royaume-Uni du 24 septembre 1996, Recueil 1996-IV, § 64, mutatis mutandis, Z. et autres c. Royaume-Uni [GC], no 29392/95, § 73, A. c. Royaume-Uni, arrêt du 23 septembre 1998, § 22.
[12] Dewinne c. Belgique (déc.), no 56024/00, 10 mars 2005.
[13] Mutatis mutandis Covezzi et Morselli c. Italie,no 52763/99, § 120, 9 mai 2003.
[14] Zakharova c. France (déc.), no 57306/00, 13 déc. 2005.
[15] Rampogna et Murgia c. Italie (déc.), no 40753/98, 11 mai 1999 și Covezzi et Morselli c. Italie, no 52763/99, § 105, 9 mai 2003.
[16] Kutzner c. Allemagne, § 68.
[17] Bertrand c. France (déc.), no 57376/00, 19 février 2002; Couillard Maugery c. France, précité, § 261.
[18] Rampogna et Murgia c. Italie (déc.), no 40753/98, 11 mai 1999; M.G. et M.T.A. c. Italie (déc.), no 17421/02, 28 juin 2005.
[19] https://www.culturavietii.ro/interesul-superior-al-copilului-din-punctul-de-vedere-al-instantelor-internationale/
[20] http://www.apd.ro/wp-content/uploads/2015/03/Raport-Forumul-Constitutional-2015.pdf, p. 81.
[21] http://2003.forumconstitutional.ro/raport_final.pdf, p. 46.
[22] http://2003.forumconstitutional.ro/raport_final.pdf, p. 46.
[23] http://www.culturavietii.ro/2014/11/27/germania-doi-parinti-fac-puscarie-cu-randul-pentru-ca-refuza-sa-si-trimita-copiii-la-ora-de-educatie-sexuala/.
[24] https://www.lifesitenews.com/news/germany-jails-eight-christian-fathers-for-removing-children-from-sex-ed-cla.
[25] Art. 17(2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.