Foto: stiridesibiu.ro
Chiar dacă nu e primul gând care v-ar trece prin minte, să te prindă
revoluția cu arma în mână presupunea chiar mai multe riscuri decât
varianta cu mâinile goale -- vă las la îndemână o perspectivă din
spatele armelor, văzută din mijlocul evenimentelor de la Sibiu (mai multe filmări și fotografii la Nicu Cherciu):
Ioan Deneș: PENTRU VOI SECURIȘTI, PENTRU EI TERORIȘTI
Anul acesta memoria revoluției a fost resimțită mult amplificat de către toți cei care am trăit perioada aceea în stradă, întrucât atmosfera generală este la fel de apăsătoare. Aerul greu și tensiunea de atunci s-au întors. Diferența majoră este dată de faptul că acum avem un termen de comparație.
Totuși, citind mărturiile de acum ale protestatarilor de la acea vreme și reacțiile pe care le provoacă încă, observ cât de bine le-a reușit manipularea celor care s-au folosit de noi, indiferent unde ne-am nimerit. Dacă populația sintetiza violențele autorităților ca fiind intervenția "securiștilor", încadrând de-a valma sub această titulatură și pe cine trebuia, și pe cine nu trebuia, cei care au produs victimele aveau și ei o etichetă de lipit pentru a justifica morții: "teroriștii". Aceste etichete s-au plimbat de pe o frunte pe alta, după necesități, până când ne-am trezit cu toții în fața unei realități fără legătură cu aspirațiile noastre, o realitate care și-a produs efectele timp de 32 de ani, aducându-ne în punctul în care suntem.
Pentru a înțelege mai bine acest joc al etichetelor (care se practică și astăzi, pe alocuri chiar cu aceiași termeni), este important ca lumea să înțeleagă că nici armele nu au fost mânuite la fel de toți cei care se aflau în spatele lor și că arma sau uniforma nu te puneau nicicum la adăpost, ba dimpotrivă, erai cu atât mai ușor de controlat cu cât acționai în cadrul unei structuri de intervenție, fiind gata identificat, echipat distinctiv și fără posibilitatea de a fugi.
Primisem ordinul de încorporare cu data de 26 ianuarie 1989, cu titlu de glumă, apropo de ziua lui Ceaușescu, deși oficial mi-am început stagiul militar obligatoriu pe 27 ianuarie, în cadrul unității de securitate U.M. 0815 Sibiu, unde m-au prins și zilele revoluției, acționând alături de plutonul antiterorist și de cel de intervenție.
În perioada 10-15 decembrie fusesem într-o misiune în Timișoara. Atmosfera de pe străzi era deja extrem de încordată, puteai simți foarte ușor că urmează să se întâmple ceva. M-am întors la Sibiu în dimineața zilei de 15 decembrie, iar după-masa am plecat la Cluj, cu gândul că îmi voi petrece concediul acasă. Am intrat în casă pe la ora 21:15, iar în jur de 21:45 suna telefonul: ”Întoarce-te, că a spart unchiul chiuveta, dar să nu aduci una verde.", acesta fiind mesajul codat prin care eram informat că începe starea de război și să circul îmbrăcat în civil (de aceea nu putea fi verde "chiuveta"). Oficial, în județul Sibiu pe data de 16 decembrie s-a decretat stare de alertă, care s-a transformat în stare de necesitate a doua zi, în realitate, stare de război, cu posibilitatea de a se trage la nevoie. Faptul că noi eram deja rechemați din concediu pe data de 15 decembrie pentru ce era mai rău nu trebuie să vă surprindă, căci despre revolta populară "spontană" se tot discutase de ceva timp chiar și în cadrul comandamentului din unitatea noastră, fiind anticipată a se declanșa fie cu prilejul Congresului al XIV-lea, fie cel mai târziu de ziua lui Ceaușescu, în ianuarie. În 16 decembrie dimineața eram pe drum înapoi spre Sibiu, încărcat cu pachetele trimise colegilor clujeni de către familiile lor, care au profitat de foarte scurta mea incursiune acasă.
Pentru economia descrierii, mergem direct pe 21 decembrie, la primele manifestații de stradă, în Piața Republicii, unde fuseserăm duși să asigurăm ordinea, alături de armată. "Incidentele" nu au întârziat să apară, cordonul nostru fiind depășit în scurt timp de către un număr de cadre ale M.Ap.N., urmând imediat episodul focurilor verticale de avertisment ale armatei, peste care s-au suprapus o serie de rafale asupra populației, eu sesizând doar că se trăgea din podurile caselor, dar din mărturiile participanților la protest se înțelege că s-a tras și în plan orizontal.
De aici putem începe să ne dăm seama cât de complicat e de formulat concluzii despre cine a tras în populație. Intenția celor din M.Ap.N. de a ne scoate țapi ispășitori pe cei care acționam în cadrul unității de securitate era ușor de anticipat, în baza "relațiilor calde" dintre M.I. și M.Ap.N., care erau de notorietate, doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din piață, întrucât echipamentul cu care noi eram prezenți asupra noastră nu includea muniție, toată muniția noastră fiind sigilată în lăzile rămase în mașinile cu care veniserăm. De altfel, nici măcar la nivel de anecdotă pentru populație nu putea avea credibilitate o asemenea acuzație, întrucât oamenii din oraș ne cunoșteau și nu manifestau o atitudine ostilă față de noi, ca atare, o etichetă cu titlu general, profitând de sonoritatea titulaturii unității de securitate, nu se lipea nicicum de mentalul colectiv, pentru că într-un oraș ca Sibiul oamenii știau foarte bine cine erau cei care le creau probleme, de unde și reacția virulentă împotriva miliției (atitudine cu care noi nu ne-am confruntat, deși noi am stat printre oameni acolo unde s-au adunat cu zecile de mii).
Într-adevăr, în restul țării a prins mult mai bine lozinca generalistă ”Securiștii au tras în populație.", cu toate confuziile suplimentare derivate din ea, însă la Sibiu trupele de securitate nu au fost nicio secundă dirijate în sensul de a produce victime în rândul civililor (dimpotrivă, maiorul Catană Laurențiu insista mereu că "În populație nu vom trage niciodată."), morții și răniții rezultați fiind ușor de atribuit manipulării și diversiunilor practicate de către lt. col. Dragomir Aurel, un nume cu care trebuie să înceapă și să se termine orice discuție despre bilanțul revoluției din Sibiu.
Lucrurile au degenerat cu totul odată cu intrarea unității de securitate sub comanda acestui individ sinistru, începând din seara zilei de 22 decembrie, ba nici măcar nu s-a putut răbda până seara, după cum vom vedea. Este momentul de la care violențele și teroarea îndreptate spre toți cei care ne aflam în subordinea M.I. s-au dezlănțuit la o intensitate infernală.
Peste drum de unitatea noastră fuseseră amplasate două T.A.B.-uri ale armatei, fiind suplimentar survolați în permanență, trăgându-se asupra noastră ori de câte ori era observată mișcare în perimetrul unității, fie și pentru îndeplinirea activităților curente, cum ar fi deplasarea până la cantină.
Chiar în data de 22 decembrie, colegii care urmau să asigure schimbul de tură pentru patrulare pe străzile orașului, odată ajunși în zona Inspectoratului Județean al M.I., au fost sechestrați și introduși în celebrul bazin de înot al Școlii Militare de Ofițeri Activi "Nicolae Bălcescu", aflată vis-à-vis de sediul inspectoratului, unde s-a desfășurat un adevărat experiment pe bază de tortură, care a durat mai bine de două săptămâni, cu efecte care nu pot fi povestite asupra victimelor.
În paralel s-a consumat episodul focurilor trase de către armată asupra lucrătorilor din cadrul inspectoratului care încercau să se refugieze (din calea protestatarilor nervoși și a "necunoscuților" care trăgeau imprevizibil cu precădere din poduri de case și de pe acoperișuri) în curtea celor de la Bălcescu, conform înțelegerii din seara zilei precedente cu lt. col. Dragomir Aurel, episod transformat într-un măcel cu acte-n regulă între cele două tabere, soldat inclusiv cu victime colaterale în rândul civililor.
Cei care continuaserăm să asigurăm ordinea în Piața Republicii, pe fundalul acelorași trageri cu autori necunoscuți din podurile caselor ca și în prima zi, am considerat că am scăpat ieftin (repet, pe noi nu a încercat să ne linșeze populația, deși eram dominați copios din punct de vedere numeric, într-o mult mai mare măsură decât lucrătorii din cadrul Inspectoratului Județean al M.I.), însă nici pe noi nu ne-a uitat domnul lt. col. Dragomir Aurel: pe noi ne-a trimis "la colindat" în fapt de seară în 24 decembrie, în cimitirul de lângă capela ortodoxă, sub pretextul capturării "teroriștilor", după ce toată ziua am căutat alți "teroriști" prin oraș.
Porniserăm cu două A.B.I.-uri și un T.A.B.. Odată ajunși în cimitir, într-adevăr a început să se tragă asupra noastră din toate direcțiile, fără să vedem pe nimeni (ulterior ne-am dat seama că erau indivizi ascunși în cripte), dar dacă aceștia erau așa-zișii "teroriști" care, să spunem de dragul rigorii, nu știam la comanda cui acționau, când a apărut un T.A.B. al armatei, deschizând focul din plin înspre noi, de această dată, oricâte "confuzii" s-ar invoca (pe modelul subțire al episodului cu lucrătorii din cadrul Inspectoratului Județean al M.I. de pe gardul Școlii Militare de Ofițeri Activi "Nicolae Bălcescu"), am știut cu certitudine de ce am fost trimiși acolo de către lt. col. Dragomir Aurel.
Cei din echipajul condus de maiorul Catană Laurențiu am scăpat întregi, însă maiorul Câmpean Ioan, care conducea echipajul de pe celălalt A.B.I. și unul dintre colegii militari au fost răniți în cadrul schimbului de focuri, și lucrurile puteau arăta mult mai rău dacă nu aveam pregătirea riguroasă care să ne permită să evităm un bilanț tragic.
În seara zilei de 26 decembrie am pornit împreună cu căpitanul Fărcaș Ioan și cu alți doi colegi spre Timișoara și Arad, pentru a preda familiilor trupurile unor militari din cadrul M.I., decedați în jurul Bucureștiului (probabil cea mai îngrozitoare misiune din toată perioada). Filmul evenimentelor s-a rupt pentru mine în după-masa zilei de 27 decembrie, întrucât, aflându-ne în Arad, la locuința surorii căpitanului, am adormit ca lemnul, după ce din 16 decembrie până la acea dată nu mai dormisem decât predominant în picioare. M-am trezit de-a binelea abia pe 30 decembrie, de aceea nici nu ne-am putut întoarce mai repede la unitate.
Practic, întreaga revoluție din Sibiu a stat sub semnul acestor "șicane" ale celor din subordinea M.Ap.N. îndreptate împotriva celor din subordinea M.I., toate la comanda acestui personaj sinistru numit Dragomir Aurel. De altfel, cei din armată chiar afirmau deschis că noi, cei din subordinea M.I., eram "teroriștii" lor, adică țintele inventate asupra cărora se putea trage fără reținere.
Diversiuni similare sub pretexte variate au dat culoarea întregii scenete negre rezultate la nivel național, dincolo de toată buna credință și de entuziasmul tinerilor ieșiți să răstoarne regimul și să-și obțină dreptul la un altfel de viitor.
Indiferent de poziția în care ne-am aflat fiecare, cu toții am fost pentru coordonatorii măcelului doar niște elemente care să asigure decorul, pentru a justifica intervențiile în forță din care să rezulte morții utili, panica și degringolada pe fundalul cărora să se petreacă preluarea puterii de către indivizi în fața cărora eram egali. Egali cu zero.
Ioan Deneș: PENTRU VOI SECURIȘTI, PENTRU EI TERORIȘTI
Anul acesta memoria revoluției a fost resimțită mult amplificat de către toți cei care am trăit perioada aceea în stradă, întrucât atmosfera generală este la fel de apăsătoare. Aerul greu și tensiunea de atunci s-au întors. Diferența majoră este dată de faptul că acum avem un termen de comparație.
Totuși, citind mărturiile de acum ale protestatarilor de la acea vreme și reacțiile pe care le provoacă încă, observ cât de bine le-a reușit manipularea celor care s-au folosit de noi, indiferent unde ne-am nimerit. Dacă populația sintetiza violențele autorităților ca fiind intervenția "securiștilor", încadrând de-a valma sub această titulatură și pe cine trebuia, și pe cine nu trebuia, cei care au produs victimele aveau și ei o etichetă de lipit pentru a justifica morții: "teroriștii". Aceste etichete s-au plimbat de pe o frunte pe alta, după necesități, până când ne-am trezit cu toții în fața unei realități fără legătură cu aspirațiile noastre, o realitate care și-a produs efectele timp de 32 de ani, aducându-ne în punctul în care suntem.
Pentru a înțelege mai bine acest joc al etichetelor (care se practică și astăzi, pe alocuri chiar cu aceiași termeni), este important ca lumea să înțeleagă că nici armele nu au fost mânuite la fel de toți cei care se aflau în spatele lor și că arma sau uniforma nu te puneau nicicum la adăpost, ba dimpotrivă, erai cu atât mai ușor de controlat cu cât acționai în cadrul unei structuri de intervenție, fiind gata identificat, echipat distinctiv și fără posibilitatea de a fugi.
Primisem ordinul de încorporare cu data de 26 ianuarie 1989, cu titlu de glumă, apropo de ziua lui Ceaușescu, deși oficial mi-am început stagiul militar obligatoriu pe 27 ianuarie, în cadrul unității de securitate U.M. 0815 Sibiu, unde m-au prins și zilele revoluției, acționând alături de plutonul antiterorist și de cel de intervenție.
În perioada 10-15 decembrie fusesem într-o misiune în Timișoara. Atmosfera de pe străzi era deja extrem de încordată, puteai simți foarte ușor că urmează să se întâmple ceva. M-am întors la Sibiu în dimineața zilei de 15 decembrie, iar după-masa am plecat la Cluj, cu gândul că îmi voi petrece concediul acasă. Am intrat în casă pe la ora 21:15, iar în jur de 21:45 suna telefonul: ”Întoarce-te, că a spart unchiul chiuveta, dar să nu aduci una verde.", acesta fiind mesajul codat prin care eram informat că începe starea de război și să circul îmbrăcat în civil (de aceea nu putea fi verde "chiuveta"). Oficial, în județul Sibiu pe data de 16 decembrie s-a decretat stare de alertă, care s-a transformat în stare de necesitate a doua zi, în realitate, stare de război, cu posibilitatea de a se trage la nevoie. Faptul că noi eram deja rechemați din concediu pe data de 15 decembrie pentru ce era mai rău nu trebuie să vă surprindă, căci despre revolta populară "spontană" se tot discutase de ceva timp chiar și în cadrul comandamentului din unitatea noastră, fiind anticipată a se declanșa fie cu prilejul Congresului al XIV-lea, fie cel mai târziu de ziua lui Ceaușescu, în ianuarie. În 16 decembrie dimineața eram pe drum înapoi spre Sibiu, încărcat cu pachetele trimise colegilor clujeni de către familiile lor, care au profitat de foarte scurta mea incursiune acasă.
Pentru economia descrierii, mergem direct pe 21 decembrie, la primele manifestații de stradă, în Piața Republicii, unde fuseserăm duși să asigurăm ordinea, alături de armată. "Incidentele" nu au întârziat să apară, cordonul nostru fiind depășit în scurt timp de către un număr de cadre ale M.Ap.N., urmând imediat episodul focurilor verticale de avertisment ale armatei, peste care s-au suprapus o serie de rafale asupra populației, eu sesizând doar că se trăgea din podurile caselor, dar din mărturiile participanților la protest se înțelege că s-a tras și în plan orizontal.
De aici putem începe să ne dăm seama cât de complicat e de formulat concluzii despre cine a tras în populație. Intenția celor din M.Ap.N. de a ne scoate țapi ispășitori pe cei care acționam în cadrul unității de securitate era ușor de anticipat, în baza "relațiilor calde" dintre M.I. și M.Ap.N., care erau de notorietate, doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din piață, întrucât echipamentul cu care noi eram prezenți asupra noastră nu includea muniție, toată muniția noastră fiind sigilată în lăzile rămase în mașinile cu care veniserăm. De altfel, nici măcar la nivel de anecdotă pentru populație nu putea avea credibilitate o asemenea acuzație, întrucât oamenii din oraș ne cunoșteau și nu manifestau o atitudine ostilă față de noi, ca atare, o etichetă cu titlu general, profitând de sonoritatea titulaturii unității de securitate, nu se lipea nicicum de mentalul colectiv, pentru că într-un oraș ca Sibiul oamenii știau foarte bine cine erau cei care le creau probleme, de unde și reacția virulentă împotriva miliției (atitudine cu care noi nu ne-am confruntat, deși noi am stat printre oameni acolo unde s-au adunat cu zecile de mii).
Într-adevăr, în restul țării a prins mult mai bine lozinca generalistă ”Securiștii au tras în populație.", cu toate confuziile suplimentare derivate din ea, însă la Sibiu trupele de securitate nu au fost nicio secundă dirijate în sensul de a produce victime în rândul civililor (dimpotrivă, maiorul Catană Laurențiu insista mereu că "În populație nu vom trage niciodată."), morții și răniții rezultați fiind ușor de atribuit manipulării și diversiunilor practicate de către lt. col. Dragomir Aurel, un nume cu care trebuie să înceapă și să se termine orice discuție despre bilanțul revoluției din Sibiu.
Lucrurile au degenerat cu totul odată cu intrarea unității de securitate sub comanda acestui individ sinistru, începând din seara zilei de 22 decembrie, ba nici măcar nu s-a putut răbda până seara, după cum vom vedea. Este momentul de la care violențele și teroarea îndreptate spre toți cei care ne aflam în subordinea M.I. s-au dezlănțuit la o intensitate infernală.
Peste drum de unitatea noastră fuseseră amplasate două T.A.B.-uri ale armatei, fiind suplimentar survolați în permanență, trăgându-se asupra noastră ori de câte ori era observată mișcare în perimetrul unității, fie și pentru îndeplinirea activităților curente, cum ar fi deplasarea până la cantină.
Chiar în data de 22 decembrie, colegii care urmau să asigure schimbul de tură pentru patrulare pe străzile orașului, odată ajunși în zona Inspectoratului Județean al M.I., au fost sechestrați și introduși în celebrul bazin de înot al Școlii Militare de Ofițeri Activi "Nicolae Bălcescu", aflată vis-à-vis de sediul inspectoratului, unde s-a desfășurat un adevărat experiment pe bază de tortură, care a durat mai bine de două săptămâni, cu efecte care nu pot fi povestite asupra victimelor.
În paralel s-a consumat episodul focurilor trase de către armată asupra lucrătorilor din cadrul inspectoratului care încercau să se refugieze (din calea protestatarilor nervoși și a "necunoscuților" care trăgeau imprevizibil cu precădere din poduri de case și de pe acoperișuri) în curtea celor de la Bălcescu, conform înțelegerii din seara zilei precedente cu lt. col. Dragomir Aurel, episod transformat într-un măcel cu acte-n regulă între cele două tabere, soldat inclusiv cu victime colaterale în rândul civililor.
Cei care continuaserăm să asigurăm ordinea în Piața Republicii, pe fundalul acelorași trageri cu autori necunoscuți din podurile caselor ca și în prima zi, am considerat că am scăpat ieftin (repet, pe noi nu a încercat să ne linșeze populația, deși eram dominați copios din punct de vedere numeric, într-o mult mai mare măsură decât lucrătorii din cadrul Inspectoratului Județean al M.I.), însă nici pe noi nu ne-a uitat domnul lt. col. Dragomir Aurel: pe noi ne-a trimis "la colindat" în fapt de seară în 24 decembrie, în cimitirul de lângă capela ortodoxă, sub pretextul capturării "teroriștilor", după ce toată ziua am căutat alți "teroriști" prin oraș.
Porniserăm cu două A.B.I.-uri și un T.A.B.. Odată ajunși în cimitir, într-adevăr a început să se tragă asupra noastră din toate direcțiile, fără să vedem pe nimeni (ulterior ne-am dat seama că erau indivizi ascunși în cripte), dar dacă aceștia erau așa-zișii "teroriști" care, să spunem de dragul rigorii, nu știam la comanda cui acționau, când a apărut un T.A.B. al armatei, deschizând focul din plin înspre noi, de această dată, oricâte "confuzii" s-ar invoca (pe modelul subțire al episodului cu lucrătorii din cadrul Inspectoratului Județean al M.I. de pe gardul Școlii Militare de Ofițeri Activi "Nicolae Bălcescu"), am știut cu certitudine de ce am fost trimiși acolo de către lt. col. Dragomir Aurel.
Cei din echipajul condus de maiorul Catană Laurențiu am scăpat întregi, însă maiorul Câmpean Ioan, care conducea echipajul de pe celălalt A.B.I. și unul dintre colegii militari au fost răniți în cadrul schimbului de focuri, și lucrurile puteau arăta mult mai rău dacă nu aveam pregătirea riguroasă care să ne permită să evităm un bilanț tragic.
În seara zilei de 26 decembrie am pornit împreună cu căpitanul Fărcaș Ioan și cu alți doi colegi spre Timișoara și Arad, pentru a preda familiilor trupurile unor militari din cadrul M.I., decedați în jurul Bucureștiului (probabil cea mai îngrozitoare misiune din toată perioada). Filmul evenimentelor s-a rupt pentru mine în după-masa zilei de 27 decembrie, întrucât, aflându-ne în Arad, la locuința surorii căpitanului, am adormit ca lemnul, după ce din 16 decembrie până la acea dată nu mai dormisem decât predominant în picioare. M-am trezit de-a binelea abia pe 30 decembrie, de aceea nici nu ne-am putut întoarce mai repede la unitate.
Practic, întreaga revoluție din Sibiu a stat sub semnul acestor "șicane" ale celor din subordinea M.Ap.N. îndreptate împotriva celor din subordinea M.I., toate la comanda acestui personaj sinistru numit Dragomir Aurel. De altfel, cei din armată chiar afirmau deschis că noi, cei din subordinea M.I., eram "teroriștii" lor, adică țintele inventate asupra cărora se putea trage fără reținere.
Diversiuni similare sub pretexte variate au dat culoarea întregii scenete negre rezultate la nivel național, dincolo de toată buna credință și de entuziasmul tinerilor ieșiți să răstoarne regimul și să-și obțină dreptul la un altfel de viitor.
Indiferent de poziția în care ne-am aflat fiecare, cu toții am fost pentru coordonatorii măcelului doar niște elemente care să asigure decorul, pentru a justifica intervențiile în forță din care să rezulte morții utili, panica și degringolada pe fundalul cărora să se petreacă preluarea puterii de către indivizi în fața cărora eram egali. Egali cu zero.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.