Au fost două filme complet diferite care au rulat pe străzile din România ieri: autoritățile și-au desfășurat formalismele tradiționale, iar populația și-a văzut de agenda ei într-un plan paralel, chiar și acolo unde a împărțit același spațiu cu oficialii, cu suflet și cu toată arderea de care era nevoie pentru ca mulțimea să arate vie și dornică de viață, în contrast total cu moartea însoțită de respirație prin cârpă care i se propune în numele "siguranței și ordinii (celei noi)” obținute prin control dictatorial de import chinezesc, brusc o aspirație progresistă cât un dezechilibru interior, ca să nu formulez altfel.

 

Aceeași atmosferă de mare intensitate s-a simțit și din casele oamenilor neieșiți pe străzi – nu am mai citit și nu am mai primit mesajele șablon ale altor ani, au fost mesaje de mare intensitate, de prezență în cuvintele care nu au mai sunat a urări, ci mai degrabă a îndemnuri, a intenție, cu toată asumarea.

 

Am avut în ajunul Zilei Naționale o altă dovadă că agresivitatea cu care occidentul, transformat într-un duplicat al Republicii Populare Chineze, încearcă să ne anihileze cultura și tradițiile se trântește de o rezistență în bloc, pe care nu cred că e indicat să o testeze cu insistență – mă refer la reacțiile din țară în urma excesului psihiatric (aici nu este alt termen) scurs public din sânul Comisiei Europene, pe tema terminologiei "corecte politic” în raport cu deranjul mintal al unui segment de indivizi născuți ofensați, prin care ni se cerea să ne dezicem de Crăciun și de normalitatea biologică. 

 

Dacă în privința gripei rebotezate au mai reușit câte ceva, în direcția anihilării identității naționale, cu tot ce presupune ea, cred că progresiștii de pretutindeni vor avea o surpriză neplăcută. În acest sens spuneam la finalul zilei de ieri că entuziasmul populației în a-și sărbători valorile culturale și istoria, dublat de o evidentă dorință de libertate, este atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru fețele vestului un motiv mult mai serios de spaime decât nemulțumirile generale, indiferent de forma în care sunt ele exprimate. 

 

Și spun asta pentru că nemulțumirile ne aduc într-adevăr împreună, dar entuziasmul ne leagă unii de alții.

 

 

Una dintre cele mai nesuferite conversații pe care le port adesea inclusiv cu oameni bine școliți și cu un nivel de înțelegere a lucrurilor mult peste medie este cea referitoare la "măsura libertății” – există un obicei prost, bine încetățenit, de a considera că libertatea trebuie reglată de către cineva dintr-un fel de robinet și dozată cu multă chibzuință, în așa fel încât nimeni să nu-și reverse libertatea în mod negativ asupra altcuiva, adică să nu avem mai multă libertate decât ne trebuie. Este de neînțeles pentru mine de ce nu deranjează abordarea aceasta, pentru că e radical greșită, dar nu oricum, ci într-un mod prostesc, prin ignorarea sursei manifestărilor negative considerate "libertate excesivă”. 

NU EXISTĂ LIBERTATE ÎN EXCES, DOAR DEFICIT DE MORALĂ. Confuzia este făcută în mod convenabil, pentru că e mult mai ușor să intervii brutal peste libertatea tuturor decât să corectezi conduita lipsită de morală acolo unde se manifestă. Libertatea nu trebuie decât ocrotită. Chiar și în copilărie, intervenția părinților trebuie să fie în sensul de a oferi toate instrumentele pentru dezvoltarea discernământului minorului, pentru dobândirea autonomiei decizionale, pentru responsabilizare individuală, pentru clădirea a ceea ce numim conștiință – izvorul opțiunilor corecte din punct de vedere moral și al autocenzurii care face inutilă cenzura. 

Educația, și cea de acasă, și cea instituțională, se poate considera a fi un succes în măsura în care generează o conduită socială care are nevoie de reglementări minimale. Gradul de complexitate și duritatea legislației unei țări dau măsura deficitului de morală din societate. Ca s-o spunem direct, excesul de reglementare este expresia prăbușirii morale a societății, ca atare, a lipsei de civilizație – unii dintre voi vă amintiți probabil de câte ori am avertizat că noțiunea de "țări civilizate” utilizată pentru a ne referi la state care practică un control legislativ extrem de "acoperitor” (Germania fiind un etalon în Europa) este un nonsens, întrucât vorbim despre lipsa funcției de autoreglare a respectivelor sisteme sociale, care numai civilizație nu se poate numi. Aceste țări (de ale căror mentalități ne-am apropiat si noi în mod constant în ultimii 32 de ani) nu au o inerție a moralei, când legislația devine abuzivă, populația însăși se împarte la rândul ei în abuzatori și abuzați lipsiți de apărare. Acesta este prețul real al limitării libertății, ca eșec al procesului de creștere și diseminare a standardelor morale în societate, spre fiecare cetățean în parte. 

Pănă la acest moment, nici o altă formă de educație nu a reușit să inducă în societate principii morale mai sănătoase decât biserica. Este adevărat, în special în combinație cu organizarea socială în comunități mici, stabile, în care oamenii se cunoșteau unii pe alții și în cadrul cărora funcționa conceptul de rușine. (Câtă siguranță și încredere să funcționeze într-un sat ca oamenii să pună mătura simbolic în ușă, să știe toată lumea că nu sunt acasă? Nouă ne vine să râdem acum.) Pentru comparație cu practica excesului de reglementare, principiile creștine induc tocmai acea inerție socială corectă, care persistă încă multă vreme chiar și după instaurarea unui regim bolnav – în comunism, deși biserica era lăsată fără oxigen, deși populația fusese dezrădăcinată de la țară în procesul de industrializare și urbanizare forțată, persistau încă acele reguli ale bunului-simț elementar care făceau ca oamenii să se respecte și să se ajute unii pe alții, dincolo de toate invidiile și mâncătoriile parazitare pe care le alimenta contextul general marcat de absurdități și lipsuri.

Libertatea nu are nevoie de robinet, pentru că ea este limitată de însăși condiția noastră, în sine limitativă. De aceea nici măcar într-un context pandemic, ba poate mai corect ar fi să spunem cu atât mai mult într-un context pandemic, nu e nevoie de intervenții restrictive din partea statului, pentru că, ÎN MĂSURA ÎN CARE AMENINȚAREA MEDICALĂ ESTE REALĂ, instinctul de supraviețuire se activează imediat și ne luăm singuri toate măsurile, probabil unele mult mai dure decât cele pe care le-ar putea impune un guvern, pentru a ne reduce riscul de îmbolnăvire. Fac mențiunea aceasta în speranța că poate măcar un procent rezidual dintre prietenii care au închis ochii în martie 2020 și au ascultat orbește de autorități își dau seama de ce era esențial să respingem orice intervenție oficială care depășea nivelul de recomandare, primind caracter de interdicție sau obligație.

Acea mentalitate conform căreia "Nici dictatura nu e bună, dar nici să facă fiecare ce îi trece prin cap nu e în regulă.” este greșită din însăși construcția ei – ba da, situația ideală este să putem face chiar orice ne trece prin cap. Dar să nu ne treacă prin cap și cu atât mai mult să nu se materializeze decât lucrurile în acord cu bunul-simț și cu principiile morale. Cu cât ne îndepărtăm de această situație ideală, cu atât ne afundăm mai tare în dictatură – chiar dacă o numim "legislație bine pusă la punct”. 

Cadrul legal trebuie să reglementeze cu precădere sistemul administrativ, în sensul de mecanism de organizare și funcționare, după modelul biologic al organismului nostru – legislația punitivă trebuie să aibă adresabilitate minimală, fiind destinată situațiilor limită. Noi acum suntem într-o situație limită de sus până jos, totul este reglementat și totul se tranșează în instanță – mai nou nimerim în penal și pe filieră lingvistică dacă nu ne obișnuim să mutilăm vocabularul după halucinațiile progresiste ale unor indivizi plecați grav de-acasă. 

Asta se întâmplă când libertatea vine pe conductă de la autorități și nu de-acolo de unde vine liberul arbitru – luați-o ca pe un gând înaintea Zilei Naționale, alături de un "La mulți ani!” în libertate autentică, venită de unde trebuie.