În totalitatea demersurilor făcute pentru a ajunge în acest punct al existenței , nu de puține ori m-am întrebat cum se raportează poporul la contextul pe care inevitabil îl trăim astăzi. După întreaga poveste a crizei pandemice, după inflații, sărăcie, pene de curent, boli nebănuite, cutremure și conflicte armate, în care punct bine definit pe axa segmentată a vieții ne aflăm?

Probabil este dificil a da un răspuns exact și nimeni nu ar putea să exprime o opinie obiectivă, matematică a ceea ce au însemnat acești ani de zguduire a ființei umane. Să fi fost oare o întâmplare pe tabla de joc a marilor puteri? Sau poate o consecință inevitabilă a filosofiei materialiste, dictate și răsuflate prin toți porii societății? Nimic nu ne convinge în totalitate, totul pare mai complicat decât ceea ce este, țesut cu grija și finețea unui păianjen - pregătind pânza lipicioasă cu aceeași meticulozitate  a prădătorului așteptând următoarea victimă.

Cu toate acestea, prezentul este același la toată lumea, marcat de o dizolvare lentă a întrebărilor fără răspuns și încununat într-un șir infinit de incertitudini.

„Ce va fi și mâine?” Se întreabă cetățeanul, mișcându-și mâinile pe lângă corp, în timp ce vuietul mașinilor pe șosea devine tot mai alert.

„Probabil va fi la fel, un timp ca oricare altul, scurgându-se pe lângă noi ca o picătură iluzorie de apă în deșert. Există speranță pentru un timp mai bun și mai plăcut? Atâta vreme cât în jur e haos internațional, iar frica este cel mai constant sentiment reproductibil...”

Scenariile sunt o sursă inepuizabilă de viață și de moarte. Pare a fi totul bine pus la punct, calculat pe acte, măsurat în personaje. Scânteia primă a început în China cu trei ani în urmă, iar după o serie de tulpini fatale, s-a reîmprospătat fundalul Europei cu un conflict armat și viitoare crize economice. Așadar, asistăm acum la o altă față a lumii moderne, o expresie nebănuită a ceea ce trebuia să fie o promisiune limpede a fericirii universale, o lume evoluată de saltul științei și de oportunitățile fără margini.

Nu s-a vorbit ani la rând despre libertate în toate planurile sociale, militând pentru o democrație ideală? Anii post-comunism au fost marcați de o frenezie debordantă în ceea ce privește libertatea ființei umane. Și pe bună dreptate! 

În 1989 se striga în piața Universității „LIBERTATE”!

Românii de atunci strigau cu sete, din toți rărunchii, dreptul la libertatea pe care Dumnezeu a sădit-o omului ca esență a existenței sale. Însă mersul lucrurilor a fost unul diferit, iar oamenii au primit doar o libertate aparentă. După decenii de tăcere sub jugul comunist, a venit momentul să se schimbe decorul poveștii. Repet, aceeași poveste comunistă, dar cu alt decor!

Ce argument poate fi mai grăitor decât anii care au găzduit acel virus? Acțiunile totalitariste de îngrădire a libertății umane au fost cât se poate de clare. Minciunile s-au ținut lanț, pierderile umane au fost devastatoare, iar supraviețuitorii au rămas victimele unei „înregimentări” forțate.

Totuși, în marele joc al absurdului care a început nu de multă vreme și încă se desfășoară sub diferite măști, au existat supraviețuitori!

Iar dintre ei, îi menționez pe acei oameni care au reușit să-și păstreze verticalitatea caracterului și a voinței. Am avut ocazia să întâlnesc un exemplu de oameni adevărați în vârful unui anume sat din România și am primit de la ei o lecție vie, pe care o voi păstra în memorie ca etalon în vremurile ce vor urma.

Am citit odată la Ernest Bernea o afirmație care sintetizează perfect lumea satului. Scriitorul spunea că țăranul român nu se desparte niciodată de permanență, adică el se află într-o continuă conștientizare a veșniciei, înțelegând mai bine ca oricine sensul trecerii timpului. Contactul său cu elementele naturale din jur, lipsa tehnologiei masive, liniștea dată de însăși așezarea spațială a satului constituie elemente esențiale ale calității existenței. Toate acestea angrenează omul în prezent și îi mențin judecata trează. Astfel fiecare oră care trece este un timp conștientizat și asumat, plin de însemnătate.

Ați observat imaginea societății urbanizate de astăzi? Este tot mai evidentă fuga ființei umane printre oceane de gânduri și de griji. Sunt tot mai mulți oameni absenți care circulă pe trotuare fără să-și găsească direcția, oameni cu chipurile îngreunate de atâta stres și anxietate... Contrar evoluției accelerate care ne oferă un confort considerabil în casele noastre și o sumedenie de plăceri ușor de accesat, se pare că este mai dificil acum ca niciodată să devii proprietar pe o locuință, să ai timp liber, să nu te apese pe conștiință greutatea datoriilor și să îți petreci zilele în pace alături de familie. S-a lucrat multe secole în spate ca să se ajungă în acest punct. Avem tot ceea ce ne dorim, dar de fapt nu avem nimic. În cele din urmă, ne lipsește fix acea condiție indispensabilă care ne-a fost promisă după comunism: Libertatea.

Revenind la povestea mea, doresc să vă provoc puțin amintirea și să vă întreb dacă mai țineți minte frica paralizantă care dăinuia printre oameni în acea vreme în care pandemia lua proporții, iar "soluția" vaccinării devenise aproape un ordin impus? S-a creat în rândul cetățenilor un haos psiho-emoțional în directă proporționalitate cu amenințările ilegale care se afirmau oficial și neoficial. Astfel de persoane au fost direct amenințate de pierderea serviciului, deci a unicei surse de venit, în caz că refuzau vaccinarea.

Atât la noi, cât și peste granițe există oameni cu familii care nu își permit să fie proprietari, să aibă o casă, iar serviciul este singura sursă de existență. Exact aici s-a dorit a se ajunge pentru ca proprietatea privată să dispară, iar oamenii să fie în slujba statului cu orice preț. Situația nu diferă foarte mult de comunism, însă are o altă etichetă.

În acel sat de munte de care am pomenit mai sus, am întâlnit o familie simplă și frumoasă, cu o adevărată gospodărie, care își ducea viața liniștită departe de zgomotul orașelor. Bărbatul în vârstă de 50 de ani, un țăran masiv, roșu în obraji și sincer la vorbă, îmi povestea cum a trecut pe la ei prin sat pandemia. Astfel am aflat că până și în zona aceea au ajuns amenințările pe la diferite locuri de muncă. La fabrica de ciment unde lucra el, directorul i-a spus limpede că dacă nu se vaccinează, îl va trimite pe ușă afară, fără posibilitate de întoarcere. Răspunsul pe care l-a primit șeful departamentului este demn de scrierile filosofului Noica, acolo unde acesta spune că la români nu există filosofie, ci mai degrabă o înțelepciune înnăscută a țăranului român:

„Dați-mă afară, dom'le. Că doar mă dați afară de la serviciu, nu din propria casă! Mâine dacă rămân fără loc de muncă, nu e nicio jale. Am din ce să trăiesc! Casa e a mea, soția este a mea, am animale de crescut și pământ de unde să îmi culeg hrana. Plec liniștit, dar de vaccinat, să știți că nu mă vaccinez!”

Așadar, e limpede de ce au trecut multe decenii până la anihilarea lumii satului. Nu a fost o muncă ușoară pentru a distruge o civilizație atât de bine înrădăcinată, dar până în final au reușit să o facă, deși nu în totalitate. Chiar dacă satul românesc a rămas anemic zeci de ani după migrarea masivă a țăranilor în orașele industriale, totuși el încă supraviețuiește pe alocuri. Și vom asista curând la o Reînviere! Fiindcă tot mai mulți tineri înțeleg că aceasta este cea mai sănătoasă cale și unica soluție pentru a ne duce viața mai departe într-un mod sănătos și echilibrat. Orașele se îndepărtează de firescul vieții, noile ideologii își impun locul în societate printr-un proces continuu de spălare a conștiințelor. Universul creat într-un mod forțat se îndepărtează tot mai mult de naturalețe.

Pe vremuri, omul își construia casa viitoarei sale familii cu oamenii din sat, oferindu-le doar hrană și vin. Acum este nevoie să muncești o viață ca să cumperi beton și cărămidă, iar apoi să plătești constructorii. Aceasta este ura globaliștilor asupra țăranului român!