(I)

Eram mic copil atunci când am înțeles că există o parte

în acest om care nu ne aparține nouă.

Principesa Margareta, Custode al Coroanei Române

...A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici nu s-ar mai povesti...

Așa a intrat în copilăria mea Majestatea Sa, Regele Mihai. Pe bicicletă. Cu copilăria lui pe bicicletă, în copilăria mea pe bicicletă. Ca o poveste, ca orice poveste despre regi, împărați și prințese, cu feți frumoși și zmei înnaripați, doar că, spre deosebire de cele obișnuite, povestea lui era spusă mai pe șoptite... Șoapte strecurate cu duioșie, pe prispe umbroase sau în case vechi, luminate tainic de lămpi opaline, în aromă de busuioc amestecată cu șerbet de zmeură, dulceață de nuci verzi și cafea proaspătă, vorbită îndelung în râșnițe lungi și aurii. Părinți temători, bunici cu domiciliu forțat, unchi retrași, purtând parcă ostentativ monoclu, mătuși cu voal și evantaie din lemn de santal reparate de curând în vreo dugheană ieftină de pe Moșilor,toți aveau măcar o amintire cu sau despre el. Mai ales mătușile, iremediabil îndrăgostite de regele copil ce părea că hoinărește prin grădinile Peleșului, se întreceau în a-i evoca duios chipul angelic. Devenise un fel de nepot al lor, căruia îi însoțiseră pașii de demult și de departe, iar acum îi cântăreau devenirea periodic, în conclavuri discrete, unde se revărsa un fel de iubire tandră și dulceagă, reînnoind cec-ul în alb, îngăduința femeilor, față de suferința copilului devenit rege la vârsta de șase ani, detronat de tatăl său la vârsta de opt ani și redevenit rege zece ani ani târziu.

Tătăiță (bunicul dinspre tata) și colonelul în rezervă Lil Popescu (el chiar purta monoclu și fuma cu un țigaret aurit) când nu jucau pinnacle, povesteau cu lux de amănunte, cel mai adesea contrazicându-se vehement, despre pasiunea pentru automobile a regelui, mai cu seamă când era vorba despre Jeep-ul Ford primit de la Armata Statelor Unite ale Americii la sfârșitul anului 1944.

Cu o mamă exilată a cărei prezență i-a lipsit dureros de mult, silit să accepte situații greu de înțeles pentru un copil ce se pregătea să devină adolescent, situații despre care, după zeci și zeci de ani, avea să vorbească rar, stânjenit, cu o delicatețe ultragiată și monosilabică spunând: era... așa, o situație... hmm..., regele a trecut prin viețile multora ca o prezență în duh. Pe atunci n-aveam habar de dimensiunea duhovnicească a Regelui Mihai,episcop al treburilor de dinafară și uns al lui Dumnezeu. Mihai fusese încoronat cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul Nicodim Munteanu în catedrala patriarhală din București, imediat după abdicarea tatălui său, la 6 septembrie 1940. Dintr-o nobilă modestie ce i-a înveșmântat ființa de-a lungul întregii vieți, nu s-a folosit niciodată de dreptul de a intra în altar prin ușile împărătești și a-și lua singur de pe Prestol, Sfânta Cuminecătură. Mai tîrziu, când am crescut, răsfoind albumele cu fotografii vechi ale tatălui meu, i-am regăsit chipul, de astă dată „umbrit” nu numai de „puterea Celui Preaînalt” ci și de seriozitatea unei tristeți senine, chip de adolescent sau tânăr în uniformă militară

Mie însă, mi se părea doar un personaj dintr-o poveste și-atât. Pe urmă am început să-i aud, din când în când, pe unde scurte, vocea, întotdeauna egală și gravă. Mesajul de Anul Nou difuzat de BBC și Radio Europa Liberă era singura modalitate a regelui de a se adresa poporului său. Dar chiar și acestea, din motive politice, sistaseră între 1972 și 1979 difuzarea discursului regal, încă o dovadă a unor complicități tacite dintre occidentul democratic și comunismul satanic. Mă emoționa teribil mai ales formula de adresare: „Români!”. Ți se făcea pielea de găină... Nu-mi amintesc pe nimeni altcineva să fi vorbit astfel. Dar fie și așa, el tot o poveste rămânea, acolo, undeva, departe, sortită inexorabil uitării. O poveste despre care, mai târziu, îmi aminteam cam de două ori pe an. Iarna și vara.

Iarna, pentru că amintirea invitației lui Groza (născut în familia preotului ortodox Adam Groza) din decembrie ’48, de a-i pipăi pistolul, ar fi rămas și astăzi cea mai mare mârlănie a veacului trecut, dacă nu ar fi fost egalată mintenaș de cea a tovarășului decembrist Iliescu Ion (născut în familia ilegalistului comunist Alexandru Iliescu) care, după ce l-a alergat pe șosele patriei ori nu i-a permis, profilactic, să coboare din avion la Otopeni întrucât nu avea acte de identitate cuviincioase, conform republicii rămase populară, atunci când i-a bătut în Primăverii Orologiul din Vest (altul, firește, decât „Orologiul Kremlinului”) s-a grăbit să-l inivite la împăcare și, asemenea mârlanului Groza, l-a poftit la masă, pipăindu-l amabil protector cu palma pe spate, îndemnându-l spre un șpriț istoric ca și când ar fi avut de-a face cu Gorbaciov. Președinții se ating. Regii nu. Au făcut-o francezii și au dat drumul sans-culottes-ilor pe străzi... Astăzi Notre Dame este aproape scrum în timp ce La Conciergerie privește inexpugnabilă sensul pe dos al lucrurilor. Reședința medievală a regilor transformată în închisoarea lor în timpul Revoluției...

Vara, pentru că aroma de mici cu muștar a rămas atât de îmbibată în defilarea anuală de la 23 august încât, și astăzi le asociez, tragică recurență ce îmi dă sentimentul că de 30 de ani năvălește peste noi de prin toate curțile „o insurecție” de neoprit. Vara, și pentru că într-un august aniversar din anul 1984, pentru rolul tânărului comunist, întors temporar de pe frontul antifascist, să convertească congeneri ezitanți, din piesa lui Titus Popovici „Passacaglia”, garderoba Teatrului Bulandra îmi pusese la dispoziție un veston de ofițer pe al cărui buzunar interior am descoperit că era imprimat cu majuscule: M.S. REGELE MIHAI I.

Era vremea bufonilor... Iar eu, într-un fel, eram unul dintre ei.

,,Știu și simt că în pieptul tuturor românilor, oricare ar fi haina sau uniforma îmbracată în silnicie, aceeași inima românească bate”- spunea Majestatea Sa într-unul din discursurile Sale din exil (1956), fără să știe cât de departe poate ajunge ironia și cruzimea istoriei, hrănită de impostura și ipocrizia omenească. Spectacolul aniversar de la Bulandra cu Passacaglialui Titus Popovici (care avea o distribuție minunată cu Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Valentin Uritescu, alături de proaspeții tineri angajați ai teatrului Mariana Buruiană, Marcel Iureș și subsemnatul) a avut și el o astfel de istorie.

Premiera din august 1984 făcea parte din ansamblul evenimentelor menite să aniverseze 40 de ani de la insurecția armată din 23 august 1944,Comuniștii și-au anexat apoi acest act istoric, atribuindu-și-l exclusiv lor. ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste. Cred că, în chiar acel an, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă. În realitate 23 august 1944a fost ziua în care un rege în vârstă de nici 23 de ani, lăsat singur în fața invaziei sovietice, ia inițiativa arestării mareșalului Ion Antonescu (toți reprezentanții partidelor nu mai erau de găsit) și a ieșirii din alianța militară a Axei Berlin – Roma – Tokyo, întorcând armele împotriva Germaniei naziste și scurtând războiul cu cel puțin șase luni, cruțând astfel viețile a sute de mii de persoane.

Prin urmare, Teatrul Bulandra (și alături de el multe alte instituții culturale ale țării) aniversa atunci de voie, de nevoie, un fals, fără să știe că adevăratul autor, Regele Mihai, era, chiar și așa, prezent în această „istorie pe dos”, prin vestonul de ofițer care îi aparținuse și care acum era îmbrăcat de actorul interpret al comunistului participant la „insurecția armată de la 23 august” în actul I, întors de pe front ofițer în actul al II-lea, simbol al eliberării și al altor popoare de sub jugul fascist.

Spectacolul s-a repetat toată primăvara și vara acelui an, întregii distribuții fiindu-i amânat concediul în toamnă. Cu două săptămâni înainte de premieră au început vizionările cu decidenții politico-ideologici. Eram oarecum obișnuiți cu toată tevatura asta, dar în acest caz, un fior de gheață ne-a săgetat pe toți, atunci când am aflat că-și anunțase prezența Tamara Dobrin, vicepreședintă a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, apoi vicepreședintă a Biroului Executiv al aceluiași Consiliu până în decembrie 1989. În această funcție, Tamara Dobrin coordona activitatea teatrelor, muzeelor și ocrotirea patrimoniului. Personaj de o răutate ființială, agresivă, fost secretar de partid al Universității București, prilej cu care a participat direct la represiunile împotriva studenților din perioada 1956 – 1960, Tamara Dobrin era o viperă stalinistă, așa cum o caracterizase cineva. Noi, cei trei tineri din distribuție, n-am realizat imediat pericolul pentru că, totuși, autorul, Titus Popovici era membru al Comitetului Central, scenarist renumit, autor al multor texte și opere „pe linie” și nu în ultimul rând partener de vânătoare al lui Nicolae Ceaușescu iar, „Meșterul” Octavian Cotescu era deputat în Marea Adunare Națională. Așa că, ne simțeam cumva apărați.

Va urma