Istoria este scrisă de învingători. Și foarte adesea mistificată. Atunci ea se răzbună pe abuzatorii săi, repetându-se...

Fidelă numelui său, Editura Contra-Mundum și-a propus de la  bun început să contrarieze. Să contrazică discursul oficial uniformator. Să demonteze șabloane. Să vâslească împotriva curentului.

Probabil, însă, că nici una din cărțile publicate până acum de temerara editură nu șochează atât de mult ca noul roman al britanicului G.A. Henty, Cu Lee în Virginia.

Până să înceapă Contra-Mundum să îl publice, Henty era cvasi-necunoscut în România. În ciuda valorii sale literare evidente și a stilului său captivant și cinematografic, care te face realmente să nu îi poți lăsa cărțile din mână, el nu a fost tradus până acum.

Prima sa carte, Sub domnia terorii, mi-a deslușit de ce Henty a fost supus unei cenzuri tacite și totale sub toate regimurile dâmbovițene – antebelic, interbelic, comunist și post-1989.

Romanul demistifică și demască Revoluția Franceză de la 1789, prezentându-i în totalitate fața hâdă și sângeroasă, care a servit drept model și idol pentru toate ororile ideologice care i-au urmat - în special comunismul și nazismul - și cele care i se pregătesc astăzi omului modern sub umbrela neagră a „Globalizării”.

(Cât de marcată și hipnotizată de Revoluția Franceză este societatea actuală s-a văzut și cu ocazia Jocurilor Olimpice din această vară, de la Paris, când regina Maria Antoaneta, decapitată, purtându-și tigva însângerată în poală, cânta heavy metal de la o fereastră a Bastiliei, spre deliciul a milioane de spectatori, în frunte cu președintele Macron.)

Ei bine, noua carte a lui G.A. Henty este chiar mai șocantă de atât.

Ea atacă o altă temă din insectarul de tabu-uri ale istoriei: Sclavagismul.

La fel ca și în precedenta, romancierul se folosește de o poveste pasionantă de aventuri, având ca erou un adolescent, pentru a ilustra pe fundal marile probleme și a ridica marile întrebări.

Există toate șansele ca lectorul – fie el tânăr sau vârstnic – să rămână blocat de cele ce va citi.

Asta, pentru că romane precum Coliba Unchiului Tom sau o întreagă filmografie hollywoodiană au osificat în mintea noastră o anumită imagine despre America sclavagistă.

Cele câteva tentative (palide) de demistificare – Pe aripile vântului sau Aventurile lui Huckleberry Finn, de pildă – nu au reușit să zdruncine șabloanele.

(Dar chiar și așa, ele se află astăzi în colimatorul cenzurii Woke, pentru că îndrăznesc să iasă depășească din tiparele oficial.)

Trebuie spus din capul locului că Henty nu este un adept al sclavagismului, iar cartea nu este – nici pe departe – o pledoarie pentru această orânduire socială. Dimpotrivă, autorul pledează pentru libertatea omului și pentru dreptul lui de a fi lăsat să își trăiască viața așa cum crede.

Iar pentru a-și ocroti libertatea de cei care o atacă, omul are dreptul să o apere cu toate mijloacele ce-i stau la îndemână.

(Un alt termen, intenționat demonetizat astăzi, este cel de „legitimă apărare”.)

Cu toate acestea, cititorul are toate șansele să rămână interzis aflând că, în sudul SUA, pe lângă plantațiile unde se petreceau atrocități și abuzuri teribile, se aflau și destule plantații unde negrii duceau o viață decentă și tihnită.

Oricum, mult mai bună decât negrii „liberi” din Nord, care erau plătiți cu salarii de mizerie pentru muncile cele mai infame și nu aveau câtuși de puțin siguranța zilei de mâine.

Întrebare: de ce, în condițiile în care practic toți bărbații sudiști erau înrolați și luptau în Războiul de Secesiune, iar pe plantații rămăseseră doar femeile albe cu doi sau trei administratori, încercările negrilor de a se răscula au fost aproape inexistente?

Răspunsul este tocmai faptul că negrii din Sud, care duceau o viață decentă, prețuiau această siguranță, își iubeau stăpânii și îi slujeau cu credință. Mai mult, îi priveau cu circumspecție pe nordiști.

Dar poate cea mai șocantă revelație (sau reamintire) este faptul că proprietarii de sclavi erau în totalitate reprezentanți și simpatizanți ai Partidului Democrat.

Iar nordiștii erau în marea lor majoritate Republicani.

Pe atunci, Democrații erau de dreapta, iar Republicanii de stânga...

Așadar, Biden, Harris sau Obama se trag – politic vorbind – din stăpânii de sclavi de ieri!

E bine de știut, când îi auzim că îi numesc pe Republicani „gunoaie”, „deplorabili” și „fasciști”.

Și când îi asmut pe negri să devasteze orașele americane în numele „libertății” și „democrației”.

Și să mutileze istoria, dărâmând statuile eroilor sudiști din Războiul de Secesiune.

Interesant este că, acum patru ani, când America era devastată de zavera „Black Lives Matter”, cele mai vizate de „debulonările” de pe socluri au fost statuile generalul Robert E. Lee, eroicul comandant al sudiștilor, despre care e vorba în carte.

Și care nu a avut sclavi!

La fel de interesant este că, de vreo două decenii, de când Democrații au început să se radicalizeze pe stânga și să folosească minoritățile rasiale și sexuale ca berbec politic, în America se vorbește tot mai serios despre o nouă Secesiune.

Astăzi, America votează. Unii spun că ar putea fi ultimele alegeri din Statele Unite.