Vântul mișca perdelele casei ca-ntr-un spectacol obișnuit cu recuzită simplă. Greierii țârâiau ascunși prin crăpături nevăzute; mirosea a cald, a vară, a verde, a iarbă cosită și-a mușcate pitite sub streșini.

Cățeii dormeau-n poziții care mai de care mai ciudate.

Pe labele din față, așezat ca un ursuleț de pluș, Lupu-Băiatu' mă privea curios, ca un suporter care nu-și scăpa jucătorul preferat din ochi. Bine, preferatul nu era lângă mine, așa că, ușor frustrat, cred, se mulțumea cu persoana mea. Își mișca ochii, dreapta-stânga, nescăpând nimic din agitația ce mă cuprinsese.  Mă bucuram că e sănătos aparent, iar seara mea părea cuminte.

Da, tot el primește premiul de popularitate dintre toți patrupezii, chiar și acum, la mai bine de un  an  și jumătate de când nu mai e cu noi, fizic!  Era special, bătrânelul nostru!

–Ăștia pun romanțe viței de vie să crească mulțumită și să dea rod!, auzisem eu un om că spusese, în trecerea sa grăbită de pe alee..

Am râs cu poftă, ascultând muzica ce se auzea din vecini, dar care, ca de obicei, se sfârșea, brusc, în toiul ei, ca un balon de săpun, de parcă ne-ar fi auzit chicoteala. N-aveau cum. Capricii și  instabilități, îmi notam eu ca o idee pe care puteam broda amănunte viitoare.

Dor de tata; el cânta romanțe.  Am evitat o vreme să-l port în minte, însă am omis faptul că-l am în inimă și, când nu m-aștept, îmi dă un ghiont să-l scot din neuitare. De parcă l-ar putea uita cineva, dar e și asta o idee pe care poți coase frumos, căci sora mea spune mereu că e unul dintre darurile vieții - să nu te uite ușor cei din jur.

Cerul era întreg. Nimic nu lipsea, păreau toți și toate la locul lor. Nori cuminți-mi aminteau că cerusem o zi molcomă de vară. Ei, uite ca  trăisem una perfectă. Mai era puțin si aveam să văd cum se inundă de lumini.

Mereu-mi doresc asta. Visez permanent  la un cer cu stele multe, iar aici nu-l mai conjung pe a vrea la niciun timp, căci e ceva care mă stăpânește. Iubesc nopțile-nstelate.

Puzderie să fie. Totul adunat ca la armata stelelor, să nu-mi lase loc pentru negru tăciune.

Mereu m-au amuzat filmele-n care, sigur, unul din doi știe, clar, unde e Cassiopeia, unde e Orion sau Pegasus și  le prezintă celuilalt de zici c-a lipsit, c-o zi înainte, de la cursul cu…stele. Ori Ursa Mare, ca-n ,,Steaua fără nume", cât să revenim la filmele și autorii noștri nemuritori.

Nu m-aș pricepe deloc la asa orientări. Ei, Carul Mare, Carul Mic, astea le mai ghicesc eu, dar până și lucrurile simple le mai încurc uneori, cum e Steaua Polară de exemplu. De multe ori o mut, în dezorientările mele nocturne.

Bine, în filme, mai ales cele americane, toți știu, uimitor, unde e nordul, vestul și fiecare reper e dat conform orientării turistice, motiv iar de amuzament pentru mine, care sigur ar rata misiuni imposibile până s-ar dezmetici unde e sud-vestul punctului de întâlnire, căci busolele mele interioare nu funcționează, iar rătăcirile pe care mi le amintesc sunt de poveste.

Când eram mică, mă furișam, după ora zece, noaptea, la poartă. Pe nelipsita bancă îmi petreceam zeci de minute uitandu-mă la cer. Banca de la poartă era pentru fiecare gospodărie locul  unde se ajungea când era nevoie de tihnă. De acolo se luau informații prețioase, de acolo se cântarea... tot, de acolo luau noul de pe uliță în vechituri de inimi. Erau locurile cele mai bune-n cinematograful veritabil al satului. Că filmele se făceau fără regii și scenarii era altceva. De acolo plecau zvonurile, acolo se făceau primele trocuri, se zamisleau zâmbete și îngrijorări, uimiri și pofte noi, de vedeai trecând vreo vecină cu pâine,  colaci și gogoși făcute în alt loc decât în bucătăria proprie. De pe băncuța de la  poartă se lungeau privirile a așteptare că cine știe? poate mașina care lăsa praf în urma sa e a celor dragi lor, ori poate mersul siluetei de pe sprânceana șușelei e unul cunoscut, de nepoți, ori fii. De acolo se visa, asa cum și eu îmi purtam visele, seara de seara, fără să spun nimănui.

De ce nu făceam asta în curte, nu știu, însă de la poartă cerul făcea parte din filmul meu.

Nu aveam companie și nici nu trecea om pe stradă, cum s-ar întâmpla acum. În orele acelea, lumea-și ostoia durerile și se bucura de răcoarea nopții, în casă, sub cearceafuri fine de finet și șifon, cumpărate pe două ciururi de porumb de la căruțele ce veneau în sat.

Pe bunica o curtau mereu negustorii și-o-mbiau ba cu o cămașă de noapte delicată, ba c-un furou de pânză numai bun sub capotul făcut din materialul asortat cu basmaua ce stătuse două veri pe scândura dulapului.

Voiau, la schimb, pene fine de gâscă. Făcea mamaia un bot de nemulțumită, târguindu-se de parcă nu era nerăbdătoare să scape de mormanele alea din cramă, că, deh, cine avea cele mai stufoase cârduri de gâște din sat? Tanti Ioana!  În vacantele noastre numa' ce-o vedeai jumulind la puf de zburatoare și apoi învelind la sărmăluțe din piept de gâscă,  s-aibe nepoatele când or veni înfometate de pe unde s-or duce, căci niciodată nu știau pe unde vom hoinari, dar nici griji nu-si făceau ca nu ajungem acasă din sat.

După ce își făcea stoc de stambă și cârpe, cum o necăjea tataia, se fălea de bucurie. Tare se fălea.

-Uite, Tincă, ce deftină frumoasă! Și ce poplin vesel am luat pe mai nimic!, și le mângâia cu ochii ei strălucitori, zâmbind comorilor de ocazie.

Noaptea, când țiuia liniștea și ceasul deșteptător era singurul perturbator de tihnă, mamaia își dădea baticul de pe cap, se despletea-ncet, se așeza pe colțul patului, c-un picior în aer, c-unul sprijinindu-se de podea, adunată toată-n lumina unui bec de 25 de wați, în cămășuța albă simplă, c-un deget de dantelă de bumbac pe poale, (semn c-avea și ea slăbiciuni de femeie cochetă), cămășuța care trecea, ușor, peste pulpele ei cărnoase, puțin tuciurii, făcând-o să pară o fetiță. Imaginea asta, în timp, a devenit sacră pentru mine și de o frumusețe aparte. N-am văzut-o tristă niciodată-n clipele serii, înainte de culcare. Știa să lase deoparte tot ce o framantase ziua și trăia momentul acela ca pe ceva vindecător. Își purta vârstele, mult mai tinere decât credeam eu că e o bunică, prin mulțumiri și recunoștințe de ea știute. Nu era prea exteriorizată-n a-și arăta trăirile. Despre alții își făcea griji mereu. Ea nu s-ar fi plâns de nimic. Dacă uneori n-o țineau genunchii și se prăvălea prin curte, răspândea repede îngrijorarea privitorului c-o formă grozavă de haz de necaz:

-Auoleu! Uite-mă, Nelule, uite-mă! Îs jos, ca sus n-am cum! Și nici nici vreo comoară n-am găsit!, și se ridica-nainte să-i sară cineva în ajutor, mai mereu îndreptând atenția celorlalți ba spre un pui pribegit pe care cineva trebuia sa-l ducă-n locul potrivit, ba spre vreo creangă care nu avea direcția bună și trebuia sucită.

Astfel, cum vă ziceam,  serile ei în cămășuțe de noapte și senin pe chip nu le voi putea scoate din memorie niciodată.

Radioul mergea în surdină: „Adriană, hai că ne cântă „preferata”!”

„Preferata satelor" era o emisiune cu muzică populară care, preț de o jumătate de oră, se auzea la „Viața satelor", dar la prânz. Nu se rata niciodată.

Denumirea aia, însă, se-mpământenise; așa că „preferata” putea fi la orice oră, numai să fie.

Mă făceam că n-o aud, iar ea continua să-și perie părul încet, ca pe-o poveste cu fir de argint.

Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi și surâs de mamaie. Perdeaua cu franjuri de naylon, contra muștelor, foșnea ca o părere.  Privea și ea cerul, dar nu-i găsea vreun cusur sau vreo mirare nouă. Se miruiau grijile de peste zi și se limpezeau mințile de forfota verii.

Eu aveam o mulțime de zbateri și purtam cu mine jocuri pe care nu le povesteam nimănui.  De pe bancuță-mi fixam un grup de stele, număram zece dintre ele și-ncercam a le găsi și a doua zi. Da, da! Vezi să nu! Nu era seară, însă, să nu văd stele căzătoare și, cum mie îmi spusese frumoasa mea în camașa de pânză albă că atunci cand cade o stea moare un om, stăteam cu frică să n-aud de-o nenorocire, a doua zi. Răsuflam ușurată, spunându-mi că o fi în satul vecin.

Asta era lumea mea, cea care conta. Nu-mi imaginam oameni dincolo de satul meu uscat și plin de praf.

Și totuși, cer mai plin de stele ca-n copilaria și adolescența mea nu mi-a mai fost dat să văd.

Uneori mă-ntreb de ce, dar bănuiesc că voi căpăta răspunsuri pompoase, despre care nu vreau a ști nimic.  Deja aud ceva cu ecosistem, poluare, cuvinte complicate, zgomot. Mă depărtează de esențele mele și eu vreau a rămâne la ferești,  lângă perdelele care se mișcau sub adieri noi. Îmi țin companie niste mușcate.

Dacă mi-e dor? Normal că mi-e dor, însă vă spun un secret: mi-e dor si de tata, și de tataie, și de mulți oameni care nu mă mai strigă de mult pe nume, dar mamaia mea, mama mamei, a lăsat în mine semnele celor mai puternice emoții.

O simt și în interiorul meu și în exterior.

Poate asta e magia unei zâne bune cu nume cald de copilărie care mi-a lăsat în dar o cămașă de noapte din pânză albă: „S-o porți pentru soțul tău!”, mi-a zis cu glas de domnișoară.

O port; o am si azi, după douăzeci de ani de când am primit-o, deși ea nu-mi cunoaște soțul decât dacă ne privește din locul ei de SUS.

Parcă înc-o aud: „Adrienuș, hai la culcare. Lasă stelele, mamaie, că sunt și mâine acolo!”

Dacă ar ști ea ca nici stelele nu mai sunt ce au fost…….

Adriana Tîrnoveanu