Plouă. Mă uit fascinată la picăturile de ploaie ce-mi par, de data asta, mărgele de sticlă desirate de pe ata ruptă a vremii, ca din greșeală. Au căzut cu putere, de-au făcut puțină inundație pe strada și mă-ntreb unde mai intră atata ploaie, că in ultimul timp ne-a udat destul. Stau cu nasul lipit de geam cu o cană de cafea cu frișcă în mână (răsfățul suprem pentru mine) și-mi amintesc cum, într-o seară, se-nghesuiau cățeii sub masa din sufragerie, de frica tunetelor și-a fulgerelor. Nu cred că e om care are cătei să nu aibă amintiri cu ascunzișurile lor pe timp de furtună sau artificii. Uneori, nu-nteleg de ce ploile repezi îi sperie atât de tare.

De câte ori plouă mă plimb de la o fereastră la alta să văd spectacolul în desfășurare pe mai multe planuri. Uneori stau întinsă în podul casei mele și privesc iluminatoarele. Apa șerpuiește pe ele și cerul capătă nuanțe, degradeuri și luciri de tot felul. Din când în când, câte-o frunză rătăcită se lipește și rămâne acolo parcă să-mi strice mie tabloul abstract ce mi-l pictez cu ochii minții și cu simțurile ușor amețite. Dispare luată de-un șuvoi mai puternic și, brusc, mă adun, trezită instinctiv…de ropotul ploii.

Când eram mică a plouat în neștire săptămâni întregi. Eram în satul copilăriei mele și singurul impediment pentru mine era faptul că nu aveam voie să ies din casă. Zumzăiam cu sor-mea în cântecele de noi inventate, ne adunam toți eroii într-un război pe viață și pe moarte, și ăla imaginar, dansam pe muzica auzită doar în mintea noastră și ne lipeam năsucurile pe geamurile șubrede de atâta umezeală, poate, poate, vedeam o rază de soare străbătând pomii din fața casei. Dar raza de soare nu apărea.

Adormeam devreme. Nu mai era de mult curent electric, cred ca din a treia săptămână de când se instalase urgia. Ne așezam așa îmbrățișate, rugându-ne la îngeraș să vină vremea bună. O auzeam atunci pe mamaie plângând pe înfundate și zicând întruna:,,Vine gârla! Vine gârla! Gata, ne ia Dumnezeu! Măcar dacă puteam să trimitem fetele astea acasă!”

M-am bunghit repede că-i necaz mare, iar când am văzut că oamenii-și urcă-n poduri tot felul de lucruri, am început să mă prind ce înseamnă ,,vine gârla”. Porci, găini, grâne, țoale, totul de-a valma, pături, haine și ceva merinde. Auzeam resemnarea din ce în ce mai mare:,,Lasă-le, Nelule! Nu le mai chinui, că tot ne ia Dumnezeu la vale! Copilașii mei!”, și iar își băga mamaia nasu-n basmaua ei înflorată, plângând pe ascuns, credea ea.

Au mai trecut așa vreo două zile. Dormeam îmbrăcate, păzite de îngerii noștri din ogradă, de data asta, dar și de cei din Ceruri, pentru că după cele două zile a venit gârla.

Aveam vreo șase ani, sor-mea, trei. Eu am urcat singură-n podul casei noastre, oarecum conștientă de îngrijorarea bunicilor noștri. M-am așezat lâng-un maldăr de haine, m-am învelit c-o pătura groasă, am strâns în brațe o căciulă miroasă care avea niște puișori de găină în ea, speriați și ei, iar cu lacrimile șiroind am așteptat. Nu știam ce. Nu-mi închipuiam ce-nseamnă apa mare și nu pricepeam cum de vine până la noi în sat, că doar Buzăul era hăt-departe, știam eu, de ajungeam acolo c-o căruță, după drum lung. N-avea nimeni timp să-mi explice, însă. Nimeni.

Pe sor-mea a luat-o o fată tânără care ne era un fel de verișoară, prin alianță, și s-au urcat, împreună, în podul casei sale, nu înainte de-a ascunde, în sân, două bucăți de mămăligă rece de pe plită. Dintr-o dată s-a-nnegrit totul; a-nceput să tremure tot pământul; vibrau casa, geamurile, giurgiuvelele; toate oratăniile curților scoteau zgomote disperate, fiecare în legea ei; se-auzeau țipete, cuvinte nedeslușite, dar pe care le traduceam, cu mintea mea de șase ani, ca disperate; vedeam mișcându-se găinile în pod, dar abia dacă le băgam în seamă. Puișorii inlemnisera că mine, ascunzandu-se ciocurile unu-n altul.

Nimeni nu urca acolo cu mine; stăteam singură, cu lacrimile-nnodate-n barbă, spunând întruna:

Înger, îngerașul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Eu sunt mic, tu fă-mă mare
Eu sunt slab, tu fă-mă tare
În tot locul mă însoțește
Și de rele mă păzește.

Nu puteam să-mi fac cruce, atât de blocată eram, dar îmi făceam semnul cu limba pe cerul gurii într-o speranță că gestul ar putea să-l înduplece, cumva, pe Dumnezeu. Nu știam, nici măcar, că n-ar fi fost de ajuns asta și, spre norocul meu, nu concretizam ce se-ntâmplă afară cu adevărat. Ghiceam. Bănuiam. Atât.

Și n-a fost de ajuns. Apa a venit. Turbată, neagră, zăludă, aducând cu ea case, hoituri, bucăți de lemne și ziduri. Mamaia a rămas demnă, jos, în curte, urlând de durere când a văzut o bucată de casă, departe în zare, luată de ape, cine știe de pe unde. Câinii lătrau sfâșietor, iar când casa de pe vale a căzut bunicii mei au îngenuncheat de neputință. S-au adăpostit, nu mi-amintesc pe unde și știu că apa a ajuns și-n bătătura noastră, dar ca într-un film cu sfârșit fericit ne-a lăsat în picioare, n-a luat aproape nimic din ogradă. Din pod am văzut cum apa ajunsese la gard, cum pluteau tot felul de obiecte; zăream o lustră, o roată de tractor, o găleată și Dumnezeu știe ce-or mai fi fost.

Din când în când auzeam cum mă striga mamaia, c-un glas hotărât, ferm, culmea, fără disperare, conștientă că e musai să mă știe liniștită: ,,Să stai liniștită, mamaie, că scăpăm și de data asta!”, auzeam din pod.

Pomii plângeau; parcă-și întindeau crăcile spre tine, să le culegi rodul. Ce rod?! Ca abia de se zăreau niște poame mici, abia ieșite din floare. Mirosea a mâl, dar, curios, mirosea și-a liliac, și-a salcâm. Oare de ce? Îmi spuneam obsesiv că plâng pomii și poate de asta.

Nu știu cât am zăcut acolo; nu știu nici când am realizat că apa nu ne inundase cu totul, nu știu când s-au retras apele. Încet, am început să-i aud glasul zglobiu al soră-mii, care, spre deliciul tuturor, mânca mămăliga aia rece cu niște corcodușe acre culese de fata ce-i stătea alături.
Și, ca într-o poveste magică-n care Dumnezeu își arăta prezența, râsul soră-mii, în disperarea din jur, era speranță și nădejde, și viață plină, nouă, vie…

În amintirea mea, confuză, văd o barcă și-un vâslaș, tataia, cred, intr-o plimbare tăcută, a jale, parcă a ne arăta, de mititele, ce-nseamnau căderea și nenorocul, și deznădejdea, și lacrimile, dar și renașterea. Pentru că-n vara aia, în toate curțile, oamenii făceau chirpici și construiau case.
Dintr-un maldăr de lucruri, rămase pe ulițe în urma apelor, un braț de păpușă golașă m-a făcut să tresar. ,,Cine știe cine plânge după ea?!”, îmi spunea mamaia, aproape ghicindu-mi gândurile;

-De-ar veni mă-ta să vă ia, că tare spaimă am tras!

Mama nu ne-a luat, ne-a lăsat acolo, parcă la îndemnul lui Dumnezeu ca noi sa putem lua parte și la revenire, nu numai la urât.

A trecut multa vreme până ce totul a început să ia forma cunoscută, dar de atunci, când înfloresc salcâmii și plouă, mulțumesc Cerului pentru povestea mea veche. Și, când pot, stau așa, ca azi, cu nasul lipit de geam, în aducere aminte a celei de atunci, dintr-o primăvară ploioasă cu miros de salcâm. În locul ciocurilor de puiuți, mângâi boticuri de căței alintați, iar viața 8pare caldă și fără griji! Trece și de data asta spaima lor, spre bucuria mea!