Cerul se prinde de mugurii somnului meu. Îmi înfloresc vise cuminți pe fruntea inimii. Lumea trece prin mine. Eu trec prin ea observând, adunând, spălând, cu imaginațiile nopții,  adevăruri ori jumătăți de adevăruri, căci minciuna nu se vrea rostită-n miezul întunericului.

Pe-o bucată din drumul meu, luna cade a stavilă. E timp de luceferi de cuvinte. Răsar sfioși din umbre de amintiri care fumegă a necuprins. Plutesc și eu, spre Dumnezeu, prin bolta lumii, căutând să mă prind cu mâna de steaua oamenilor aleși.

Doar eu aș recunoaște-o. Doar eu aș așeza-o la masa mea. Din nou. Am mai făcut-o cândva, pe când uimirile nu știau să vorbească, să strige ori s-adune amănuntele într-un loc.

În iarna aceea aprigă, care n-a vrut  a mai rămâne pe răbojul poveștilor de zi, am cunoscut-o pe Ea. Ea din steaua celor aleși. O chema într-un fel, însă m-a rugat, dacă vreodată îmi va veni în minte, să nu-i pomenesc numele de Evă, ci să-i spun simplu, Ea ori Fata cerului. Să n-o regăsească nimeni nici-n faptă, nici-n cuvintele mele ori ale ei devenite ale mele pe când mi le-ncredințase, în botez de iarnă, să le cos haină. 

Eu i-am promis, deși ușor mâhnită, căci numele ei e izvor și pământ, iar mie tare-mi place când se udă-n cuvinte țărâna vieții. Piatra Craiului ne-a fost martor, până aproape de Prăpăstii, unde ne-am oprit a popas și a descânt de taine, arătându-mi cu puterea ochilor ceva ce doar ea vedea. N-am mai întrebat-o niciodată, de teamă să nu mă creadă nevrednică-n destăinuirile sale. Îmi vorbea de parcă jumătate din ce spunea știam deja, iar amănuntul acesta l-am mai întâlnit și la alții. Mare ciudă aveam pe mine că nu reușeam a le spune, răspicat, că habar n-am ce-mi vorbesc.

Fata cerului nu era nici tânără, nici bătrână, nici așa, nici pe dincolo, însă avea puterea de a simți ce nu simte nimeni, de-a aduce,  de dincolo de ea, bucăți din visele altora, din tălmăcire uitată ca o gutuie-n geam, neștiind ce să facă cu ea, s-o lase să se coacă pe plita celui în cauză ori să rămână-n fereastra sufletului, de veghe pentru cândva. 

N-avea curaj de mărturisire, totdeauna, însă cu mine se purta de parcă ne știam de-o viață. Ea zicea că ne știm din alte vieți, iar eu zâmbeam a neînțelegere. Doar Dumnezeu mă știe!, murmuram ca pentru mine.

aptul că făceam parte dintre cei  cu picioarele prea înfipte-n pământ îi convenea de minune. Se simțea-n siguranță și extrem de relaxată,  necenzurându-și niciun cuvânt, mai ales că nu păream mai deloc curioasă.

- Alții m-ar fi descusut și-n ultimul buzunar să mai găsească o fărâmă de ceva din ce cred ei că nu le zic! Doar tu nu! Și totusi îți spun, căci n-am cum să nu-ți spun, dacă tot mi-ai apărut în cale și mi-ai dat voie să stau lângă tine, așa cum îmi vei da cândva voie să revin în visele tale, chiar dacă acum zici că nu ori te miri de ce vorbesc eu aici. Ai să uiți și-ți vei aminti brusc. M-am născut la șapte luni, iar de când am făcut trei ani am început a simți că nu fac niciun pas singură. Că sunt ușori și că mai bine să nu-ndrăznesc a mă plânge de ceva, altfel imediat se scuturau furtunile-n lumea din jur. Cunoșteam oameni de dinainte să-i cunosc cu adevărat. Știam povești de dinainte de a le auzi. Unii spuneau c-am puteri. Pe mine mă-ntrista asta. Poate și pentru că aveam, deși nu așa le-aș fi numit, ci cunoaștere, simțuri, vindecare.   Dumnezeu îmi arăta multe, însă nu voiam să văd. Mă-mpotriveam. Aveam, de la atâta aglomerare de personaje, capacitatea de-a nu le mai băga-n seamă. Purtam cu mine o sită,  iar, în minte și inimă, îngeri buni. Viața mea părea la fel c-a altora, până mă lua gura pe dinainte și le spuneam adevăruri ori jumătăți de adevăr cum vei spune, cândva, în visul tău. Și atunci lumea mă hăituia cu-ntrebări, iscodindu-mă, obosindu-mi firea. Târziu, am înțeles că trebuie să tac, însă, din când în când, prin viața celor cu care-mi trăiam secundele, mă mai trezeam întorcându-i din drum, ori dând ceasuri înapoi, ori-ncercând a le spune că-n ziua D, la ora D, să ne-ntâlnim. Poate că i-am sucit, ori poate nu, dar ce mi se arăta, câteodată era peste puterile mele de a le ține-n frâu, nerostindu-le!

Se uita la mine ca și când deșira un ghem de mohair.  În visul meu, privind la steaua celor aleși, capul îmi cădea moale pe perna pe care parcă eram a noapte, ori parcă nu eram, dar Ea îmi zâmbea roșu, tulburându-mă.

Fata cerului mi-a spus multe și i-am promis că uit totul. Despre mine n-a vrut să-mi spună decât că, atunci când două semne se vor prinde definitiv de trupul meu, voi găsi drumul spre mine.

- Despre iubirea lui Dumnezeu nu vorbești ca la ora de geografie când le arăți oamenilor de unde izvorăsc apele și unde se scurg, unde au deltă ori luncă, lungimi, lățimi, adâncimi, albii cu pietre și aluviuni ori curate ca lacrima, cu pești și minunății care tot ale Lui sunt!, îmi spunea, văzându-mă mirată de amalgamul ei de trăiri, viziuni și bucuria de a-l fi întâlnit pe Dumnezeu, cum mi se părea că afirmă, deși nu a spus-o niciodată cu subiect și predicat.

- Ai crede că e o analogie corectă, nu-i așa?
- Noi suntem iubire. Fiecare. Oricât de rău si toxic ne va părea vreun om, să știi că și acela va picura iubire măcar într-un singur loc, într-o ființă-n care și-a lăsat slăbiciunea să rodească. De acolo-și va lua seva altcineva și chiar de nu vom ști noi, Dumnezeu știe. Eu stiu! Stii și tu! Iartă-te!, mi-a zis ca într-o doară, însă eu am înțeles, atunci, că oricât ai ascunde, în ultimul fir de suflet, secrete tainice, ele nu mai sunt secrete. Dumnezeu ți le știe, ți le-mpacă, ți le scutură ca pe florile de măr, să-ți rodească a bine. Cu fiecare clipă ai o nouă șansă!

Nu cred în năluci și vorbe spuse de oricine, cum nu cred în lozinci motivaționale care nu au reușit niciodată, în cazul meu, să mă facă a mă simți mai bine.  Doar că ea nu mai e oricine, iar vorbele ei nu voiau să convingă, deși asta făceau. Te punea pe gânduri, însă, iar asta nu era puțin lucru chiar și pentr-o Fată a cerului care mie mi-a prezis drum de cuvinte, pentru că, nu după mult timp, două semne se așezau pe glezna mea stângă, definitiv și tot atunci mi-am deschis inima poveștilor pentru totdeauna. Ale mele.

Ce greu mi-a fost să-mi amintesc asta, până în noaptea când cerul s-a prins în mugurii somnului, în întâmpinare de viață uitată prin amintiri, când stelele-mi zâmbeau roșu.

Miracol mi-a fost întâlnirea cu tine în toate miracolele pe care refuzi a le numi astfel. Fata cerului, mulțumesc!

Din locul tău de taină, mi-ai arătat că sunt lucruri care nu se pot explica și că Dumnezeu îți vorbește altfel.

Păcat, că-mi amintesc toate acestea când nu știu sigur dacă visul mi-a băut mințile ori eu am băut din cupa cu adevăruri, ori jumătăți de adevăruri, căci minciuni în miezul întunericului nu se spun.