Sunt Moșii detoamnă și azi e timp de rugăciune, de candelă aprinsă, de lumânări puse la morminte, de vorbit despre ei moșii și strămoșii noștri, de tămâiat și dat întru pomenirea lor bucată de pâine și vin roșu, sfințind, iar și iar, amintiri devenite icoane.

Dumnezeu să-i ierte!

Azi, văd aievea fumul de tămâie pe care mamaia-l învârtea știut, semn că ritualul îi era atât de cunoscut și că de prea multe ori își înălța dorul spre Cer, pomenindu-si dușii. Deasupra bucatelor ori la cimitir, din căușul acela pitit după sobă și scos la nevoie, se răsucea fir tămâios întru pomenire.

Toți ai casei trebuia să facem asta. Pe rând:

-Adrienuș, ia, mamaie, și tu și tămâiaz-o pe mamai-ta Tudora că tare te iubea!, iar eu prindeam recipientul acela cu două mâini,  privind serios în jur, dar cu gândul căzut în real

- Oare cum tămâiez eu o mamaie? O fi aici? Cu noi?, și mă forțam să mi-o imaginez pe mama bunicii mele, pe care am cunoscut-o timp de șapte ani, ăia importanți în care adunăm seva vieții.
-Știe, maică, știe! Și așa voi ști și eu când îmi veți da de pomană!

Din ochii mei curgeau lacrimi, instantaneu. Totul era perfect, dar până la subiectul moarte. Moartea ei.

Nu mai e nici mamaie și o rog să mă ierte că astăzi tămâiez doar niște cuvinte.

E-naltă până la Cer crucea lor..

Azi ne plângem morții. Îl plâng pe tata și-mi ating cârlionții pe care-i moștenesc de la el. Părul îmi aduce aminte de părintele meu, pentru că-și răsfira, cumva, degetele, dându-le  spre spate, ca o greblă, și-și băga mâinile-n claia lui minunată de parcă aranja aerul de deasupra capului, căci eu nu vedeam că-l atinge. Era ca o vrajă. Fac și eu la fel, instinctiv, din nevoia de tata.

Azi o plâng pe mamaie. Cel mai bun om pe care l-am întâlnit eu în viața mea. Mușc cu pofta dintr-o coajă de pâine ciabata. Ce ar mai râde ea de denumirea asta, văzând cât de tare seamănă cu pâinea ei pe care o cocea-n soba din odăiță.

Azi, mi-e tataie în gând. Până la 80 de ani a fost măcelarul de serviciu, bătrânul care încă știa să-și taie singur porcul de Ignat.

-Ce, mă! Să vină altul să mă învețe pe mine, să-mi ia locul? Încă pot eu!

Și putea. Din 2014, copilăria mea de om mare cu bunici..s-a terminat. S-a dus și ultimul mohican. 

-Când vine Craciunul, tataie, fără mofturile tale de moș-cocoș, parcă tot mă uit, în bătătură, să-ți văd pregătirile pentru ritualul tău de neuitat!

Azi o plâng pe mătușa Tinca și trag cu ochiul la sticla de țuică de pere, galbenă ca lumina soarelui, și-mi pare că sfârâie ibricul pe foc și că trei boabe de piper plus olecuță de zahăr dau parfum de poveste:

-Ioană, adu tu nițică cafe, că eu aduc ceștile pentru țuică! Să ne-ncălzim, oleacă!

Parcă văd mosorelele alea de cănuțe cât degetarele din povestea piticilor cu Albă ca Zăpada cu tot.

Azi plâng bunici uitați de timpuri, cu nume de Marin și Sanda, plâng unchi, mătuși, oameni dragi, prieteni duși de timpuriu, oameni pe care i-am cunoscut măcar cât o clipă de neuitare.

Atâția oameni au plecat nedrept de repede în ultimii ani, astfel încât  plânsul acesta arde și mă face să uit că mă ard și alte nimicuri pe care încă le pot trăi. Cel mai rău e să uiți. Să îi uiți.

Mereu am în gand și oameni de care nu-și mai aduce aminte nimeni. Pe unii îi așez în poveștile mele. Îi pomenesc cum știu eu. Cineva mi-a spus, deunăzi, că-i nemuresc! Am tresărit la idee! 

Nouă ne-au rămas toate posibilitățile. Să ne supărăm, să lăcrimăm, să ne bucurăm, să râdem, să ne amintim. Să tămâiem morminte, amintiri, cuvinte.

Spuneam, cândva, că amurgurile nu sunt poetice mereu.

Om înțelept mi-a răspuns:

-DA, dar ce bine e să le vedem în fiecare seară!
Nici omul înțelept nu mai e. Avea vârsta mea!

Mi-e teamă de uitarea oamenilor, dar știu că mereu cineva va purta o rugă și pentru cei pe care cu greu-i amintește cineva, cum spuneam mai sus.

E-naltă până la Cer crucea lor..

    Noi ne pomenim înaintașii, în sâmbete ale morților, în comemorări personale sau colective, ori atunci când sunt moșii de iarnă sau de vară, însă sufletele noastre rămase fără cei care, până mai ieri, erau parte din noi, vor fi mereu atinse de dorul celor plecați, iar pentru asta nu e nevoie de o dată anume.

Sunt momente când rugăciunile noastre se aud mai tare! Se împreunează-n Lumină! Și pe fir de tămâie urcă spre Cer la cei care sigur le aud.

Dumnezeu să-i odihnească pe toți, iar voi priviți-vă apusurile și răsăriturile bucuroși. Și întelepți.

E înaltă Crucea lor până Cer..

-Adrienuș, după moartea mea, să nu care cumva să nu dați de pomană! Mă-ta, mai ales și apoi voi, că vom avea nevoie, mamaie, și acolo Sus!

Iar lacrimile mele se-mpleteau cu fumul de tămâie și cu vorbele bunei mele pe care eu o vedeam nemuritoare.

Azi, mama, în colțul nostru de lume, împarte bucate și lacrimi. Pentru buna mea, mama ei și tot neamul nostru cel adormit. Pentru tata care habar nu are că-n fiecare gest îl pomenesc zilnic.

Nu uită, mama, și nu uităm nici noi că, doar aprinzând o lumânare, îi simțim pe cei duși la stele mai aproape de inimă....