Nu știu să fac prăjituri. Cred că pot învăța. Nu știu să tricotez. Cred că pot învăța. Nu știu să schiez. Nu cred că mă mai învață nimeni. Sunt matusalemică pentru societatea care, pe femeile singure, trecute de 45 de ani, le-ar vrea închise în buncăr, nefiind plăcute nici ochiului, nici minții.
Cred, însă, că știu să scriu, iar ceea ce scriu nu are nicio legătură cu jobul meu. Cred că fiecare dintre noi are obligația morală de a împărtăși ce are mai bun și mai valoros, nu contează dacă e medic sau profesor, judecător sau polițist, academician sau țăran cu palmele înnegrite de pământ.
Îmi iubesc cu patimă profesia, îmi cunosc limitările și restricțiile și nu aș face niciodată nimic de natură a-mi prejudicia colegii sau de a știrbi prestigiul justiției. Cred în dreptul la liberă exprimare, așa cum cred în dreptul de a nu fi de acord cu celălalt. Gust ironia fină și îmi însușesc criticile, mai ales când vin de la Cațavencii…
Am fost facută, pe rând, idioată și proastă, vulgară și infractoare, nebună. Nu pot să cobor atât de jos și să să le răspund celor care cred că pot să jignească și să umilească, să judece ce nu înțeleg și, mai ales, nu cunosc, știut fiind că oamenii văd în ceilalți ceea ce, de fapt, sunt ei.
Am început să scriu din disperare, din neputință, din groaza de a vedea cum minciuna pune stăpânire peste noi.Am început să scriu luând apărarea unor procurori pe care nu îi cunoșteam. Azi, aceleași slugi supuse, dar vocale, ce își doresc cătușe în loc de dreptate, vor să îi execute pe cei care gândesc altfel sau vorbesc…
Am scris pentru că vreau să trăiesc într-o țară în care să nu domnească prostia. În care mitocănia și nesimțirea nu sunt calități, iar legea este respectată. În care oamenii au dreptul să gândească și să vorbească liber. Uităm, se pare, prea des, că toate dictaturile au început cu pumnul în gură și domnia urii.
Scriu pentru că sunt convinsă de puterea cuvintelor și știu că vorbele potrivite pot schimba oameni și destine.
Nu știu dacă pot îndrepta ceva, dar cred că am dreptul să încerc. Aș vrea să cred că am scris pentru mulți dintre voi, prieteni virtuali. Pentru tânăra prea grăsuță pentru standardele imbecile ale unui lumi pline de strălucire și goală de conținut. Tipa cu aparat dentar, care preferă cărțile și pe care lumea o ia peste picior. Și să-i spun că va fi bine…
Aș vrea să cred că am scris și pentru puștiul genial, slăbănog și cu coșuri, care se gândește cum să fugă mai repede dintr-o țară care îl vrea prost. Și să-i spun că el e speranța noastră.
Aș vrea să cred că am scris și pentru bănățenii mei, plecați departe, alungați de un regim idiot și criminal, în care copii și bătrâni împreună defilau, zâmbind fals, spre satisfacția nebună a unui gângav. Cei care jinduiesc în tăcere după o plimbare pe Corso. Cei cărora le e dor de gustul zupei dă găină și a plăcintei cu ludaie făcute de buna care, azi, e doar o amintire. De o răchie băută cu deda si uica, la umbra nucului din spatele casei. Am scris pentru cei cărora le e dor de Timișoara mea, pe care eu o iubesc cu disperare și în gura mare...
Aș vrea să cred că am scris și pentru bătrânii singuri. Cei aruncați în camera din spate, să nu deranjeze musafirii cu întrebările repetate și târșitul enervant al picioarelor. Cei „norocoși”, uitați într-un azil sclipitor de curat și aseptic, morgă pentru suflete moarte în trupuri încă vii. Comori ale unei nații pline de întrebări, dar care caută răspunsurile în gura unor neaveniți plini de ifose și bani, spoială și vorbe meșteșugite, dar ridicole și pline de prostie infinită.
Am scris pentru că îmi iubesc al naibii de mult țara și pentru că știu că sunt mulți cei ca mine. Pentru că vreau să fim demni. Și cred că și judecătorii au voie sa își iubească țara, nu-i așa ?
Sper să « eșuez », înainte de marele final, într-o casă la sat. Înconjurată de găini și lalele, cu o curte invadată de trandafiri cățărători. Tolănită într-un balansoar ce scârțâie enervant, să tricotez, totuși, un fular colorat și inutil. Și să scriu. Să beau ceai englezesc ascultând Nat King Cole. Și să scriu.
De ziua mea, vă doresc să nu vă mai urâți!
Să nu vă mai ponegriți!
Să nu vă mai înjurați!
Să citiți, ca să înțelegeți lumea!
Să citiți, ca să mișcați lumea!
Să învățați să ascultați fără a judeca!
Și, mai ales, să fiți demni și verticali, asumați și curajoși într-o lume ce vă vrea imbecili și supuși!
Nota Redacției: Îi dorim doamnei judecătoare „La mulți ani!”, împlinirea tuturor frumoaselor doriri, și să scrie în continuare, spre a noastră delectare!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Mulțumesc din suflet pentru că ați impartășit cu noi aceste minunate gânduri!
La mulți ani binecuvântați, stimată doamnă!
Vă mulțumim pentru gândurile tonice și luminoase!
Dumnezeu să vă împrospăteze forțele în fiecare zi, ca să izbândiți în tot ce faceți!
Vă mulțumim pentru gândurile tonice și luminoase!
Dumnezeu să vă împrospăteze forțele în fiecare zi, ca să izbândiți în tot ce faceți!
Ati trezit in mine partea romaneasca a sufletului meu (dupa bunici sunt un amestec de "nationalitati"), parte pe care am iubit-o mereu, pentru ca este curajoasa, toleranta fara a fi proasta (azi omul bun este luat de prost), iubitoare de frumos si de oameni frumosi, pentru ca este asa cum imi doresc sa fiu si cum imi doresc sa fie si cei din jurul meu!
Pentru aceasta "ciupire" a corzii sentimentale a sufletului meu, va multumesc si va doresc sa va vedeti visul cu ochii si fularul terminat si cu un destinatar intr-un final!
Am ales drumul pribegiei in urma cu 9 ani, crezand ca "cealalta lume" imi va oferi ceea ce numeam si numesc acasa, nu poate. Mi-au trebuit 9 ani sa realizez ca dorul de acasa nu trece si ca vreau din nou in Bucurestiul meu iubit! Sa imi dau seama ca civilizatia occidentului nu-ti ofera si alinarea dorului de acel ceva care te-a insotit o mare parte a vietii tale. Stiu, tara in care m-am nascut este in pragul colapsului, oamenii au saracit si mai mult decat erau cand i-am lasat in urma, civilizatia care era destul de limitata sau "low level" acum e si mai rau, dar cu toate astea aleg sa ma intorc. Mi-e dor de limba cu care am crescut si am invatat, limba in care am scris primele poezii si am spus prima data "te iubesc".
Se pare ca dorul este mai puternic decat confortul si asa-zisa civilizatie. Ceea ce credeam ca inseamna occident nu a fost si nu este decat o iluzie. Este adevarat ca totul este "la linie", curat, ingrijit si aparent corect, dar in spatele acestora se ascunde o supunere oarba in comanda celor de conduc, o incredere fara discernamant in acestia, o hipnoza in masa, desi aparent oamenii sunt foarte amabili, draguti si saritori. Omul de rand este dresat, cenzurat si "teleghidat" functionand doar daca-i apesi butoanele. Mi-a luat ceva timp sa-mi dau seama de asta. Cand voi reveni acasa voi regreta doar curatenia de aici, ordinea, respectarea regulilor de bun simt (de ex. in trafic sau la coada la magazin). punctualitatea si.....gradina mea, pe care am destelenit-o si am transformat-o intr-un colt de rai.
Ce-mi va aduce viitorul nu stiu, dar cu siguranta imi voi vizita liceul din "buricul targului" si strazile ce pleaca din poarta lui si te poarta in fata "cozii lui Mihai" la Universitate.
Inca o data multumesc pentru randurile dumneavoastra, pentru ca m-ati facut sa realizez ca inca mai exista oameni deosebiti in tara mea!
La mulți ani, Vărsător frumos.
Din cosu'I cu daruri multe
Domnul Sa va ofere
Gaini si lalele
Si'o mare de stele !
IUBITA DE TOTI INGERII
CE'O VEGHEAZA, DIN SOARE SI LUNA !
LA MULTI ANI CU BUCURII SI SANATATE MAXIMA.