Ochi mari, negri, calzi, veșnic melancolici. Sobru, intelectual, de o noblețe aparte, transpunea impecabil cinismul și ironia fină a personajelor lui.

Îl văd și acum în blugi, călare pe un armăsar la fel de calm ca el, cu șuvițe crețe, rebele.

Te obliga să-ți schimbi atitudinea, să simți, să privești, să stai departe de conflicte inutile, să te oprești, să conștientizezi că este nevoie de iertare, fără să ți se impună.

Trăia momentul la o intensitate amețitoare, făcându-te să înțelegi că în răstimpul unei piese de teatru el, actorul, conta cel mai puțin, iar tu, spectatorul, cel care îl ascultai și-l priveai, contai la rândul tău.

Astăzi se împlinesc 16 ani de când Adrian Pintea sprijină galaxia cu lumina lui.

„Vreau să rostuiesc totul îndeajuns de bine încât să pot să mă uit în oglindă dimineața ca un bărbat normal, nu mai bun, nu mai rău decât alții, și să merit gulerul alb al cămășii și loțiunea parfumată de după ras.

„Îmi plac metaforele ca oricărui om căruia îi plac cărțile. Nu cred că sunt îndepărtat de realitate, pur și simplu îmi fac acest cadou de a nu mă lăsa conectat la ea fără voia mea.

„Asta nu înseamnă că trăiesc în nu știu ce izolare, dimpotrivă, dar îmi selectez foarte, foarte bine zonele de interes din această realitate și pe celelalte le ignor cu o plăcere imensă. Cu o ironie la care nu renunț nici în ruptul capului.

„Cred că da, sunt un om puternic. Am avut nevoie de foarte multe ori în viața mea să fiu puternic și am fost exact atunci când a fost nevoie. Regret multe. Cea mai mare greșeală din atâtea? Nu știu... Multe, am făcut multe greșeli”, mărturisea Adrian Pintea într-un interviu acum mulți ani.

De fiecare dată când vine vorba despre el, recunosc, mi-e greu să-mi stăpânesc emoțiile.

Mi-e dor de el grăbit, trist, dureros, dificil de explicat.

Cei care l-au întâlnit măcar o dată în viață, fie l-au văzut pe scenă, nu-mi vor pune cuvintele la îndoială.

Un om cum a fost Adrian Pintea este greu de uitat.

O minte strălucitoare, un talent uriaș.

Mi-e dor să-l aud vorbind despre teatru, despre film, despre muzică, despre dreptate, despre iubire și cavalerism.

Inspira calm, seriozitate, privea fiecare element teatral cu inteligență, logic, fără oportunism. Avea o intensitate numai a lui, amețitoare.

Avea o privire numai a lui. O voce unică.

„Dacă mă înfurii o fac până la capăt, nu mă domolesc decât după ce se consumă furia. De foarte multă vreme, de când eram un tânăr artist român, debutam în filme cu haiduci, bătălii, cai. E o boală care nu mai trece niciodată. Slavă Domnului! De câte ori cert pe cineva că nu se poartă frumos cu un cal spun «Poartă-te frumos, ăsta e cal, nu e om!» Orice trântă de pământ te face mai puternic pentru că te încarcă cu egalul șocului. Odată ce te-ai ridicat ești deja învingător”, povestea într-un alt interviu și mi-a rămas în minte și suflet pentru totdeauna.

Adrian Pintea. În șa, drept, imposibil de uitat.