În ceața groasă abia se zăreau mașinile la doar treizeci de metri în față, pe șoseaua de centură a Bruxelles-ului. Șefa dădea semne de nervozitate. Eram în întârziere, se crease un mic ambuteiaj și riscam să pierdem artificiile de la miezul nopții.

Trăgeam cu ochiul prin oglindă: pe bancheta din spate, elegantă, strălucitoare, ca scoasă din cutie, o vedeam cum tastează mesaje pe telefon, probabil de felicitare cu prilejul Anului Nou. Pe șoferul Kurt îl legasem bine de pat, în dormitor. Somniferul avea să-l ajute să doarmă neîntors câteva ore bune. Îi știam tabieturile, îl urmărisem îndeaproape în ultimele patru săptămâni. Vinerea, spre exemplu, după ce o lăsa pe șefă acasă, intra în barul irlandez Celtico, de pe Rue du Marche aux Poulets. Posac, melancolic mai tot timpul, se ferea de noi cunoștințe. Știa foarte bine că nu puteau fi întâmplătoare.

Așa că după două shot-uri de whisky se retrăgea spre domiciliu, într-un bloc din zona de nord a orașului. În unele week-end-uri avea liber. Nu și duminica asta, ultima din an. Trebuia să meargă în interes de serviciu într-o locație discretă din apropierea capitalei, pentru petrecerea de Revelion.

Kurt lucra probabil pentru serviciile belgiene, însă nu m-ar fi mirat să aflu că în timpul liber schimba impresii și cu băieții din Langley, Virginia. Faptul că locuia singur mi-a înlesnit misiunea. Ca de obicei duminica la prânz, am așteptat să comande pizza, apoi l-am vrăjit pe curier să-mi paseze mie cutia. I-am explicat că sunt un foarte bun prieten, coleg de liceu, că-i ziua de naștere a lui Kurt și vreau să-i fac o mică surpriză. Să mă lase pe mine să-i livrez pizza. A mers relativ ușor. Pakistanezul ar fi acceptat și cu 150 de euro, în loc de 250, cât m-a costat întreaga afacere.

Câteva ore mai târziu eram în mașina lui Kurt, la volan, în drum spre reședința șefei. În parcarea subterană a imobilului am intrat fără probleme, cu cardul de acces din portofelul lui Kurt. Marele hop a fost când a urcat pe bancheta din spate și m-a văzut. Părea îngrozită, dăduse să coboare. I-am zâmbit larg, cu toți dinții, și i-am întins mâna politicos: ”Sunt John, șoferul dvs. pentru ultima seară din an. Din păcate, Kurt este la spital. S-a intoxicat și se simte rău. Are febră, stări de greață, crampe. Medicii mi-au spus că o să-și revină. Nu v-a dat niciun semn?!”.

Discret, am apăsat imediat pe Send și i-am trimis un SMS lămuritor, de pe telefonul lui Kurt. S-a destins brusc după ce l-a citit. În falsul mesaj, ”Kurt” îi spusese despre spital și despre ”colegul său, John”, care îi va ține locul în seara aia. În final, îi ura un An Nou Fericit și nelipsitul ”La mulți ani!”. Mă temusem că o să insiste, că o să devină suspicioasă și o să-l sune pe Kurt. Din fericire, se grăbea să ajungă la petrecere. Așa că mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să plecăm. Eram deja într-o oarecare întârziere.

Ambuteiajul de pe șoseaua de centură o iritase vizibil. Însă, pe de altă parte, ceața densă îmi dădea o mână de ajutor – făcea traseul aproape de nerecunoscut.
– Cât mai avem până la destinație? m-a întrebat în timp ce-și verifica ceasul.
Era 22:52. Încă o oră și opt minute până la miezul nopții. Primise deja două apeluri de la petrecăreții care o așteptau nerăbdători, cu șampaniile încă nedesfăcute.
– Încă șase minute, i-am răspuns calm.
Apoi am ieșit de pe centură pe un drum secundar, prin pădure, până la o cabană izolată pe care o închiriasem în urmă cu două luni, special pentru Revelion. Revelionul meu, nu al ei, desigur.

Când i-am deschis portiera, m-a întrebat unde suntem, de ce am oprit acolo, în mijlocul pădurii. I-am smuls rapid telefonul, i-am legat mâinile la spate și i-am lipit o bandă adezivă pe gură. Nu că ar fi auzit-o careva, în pustietatea aia. Ceața se mai risipise, însă tot riscai să-ți bagi degetele-n ochi, la o adică.
– O să petrecem Revelionul împreună, i-am explicat cu un rânjet de zile mari.

Am ajutat-o să se așeze la masa festivă de două persoane, cu o lumânare roșie pe mijloc, două pahare de șampanie și un tort cu frișcă, pe care am scris, cu majuscule, LA MULȚI ANI, 2024! Apoi i-am dezlipit banda de la gură, am desfăcut sticla cu un pocnet sec (la care ea a tresărit) și am turnat băutura în pahare.

– Cine ești și ce vrei? m-a interogat furioasă, de parcă eu aș fi fost cu mâinile legate. Vrei bani?!
Am pus telefonul pe masă și am apăsat Play. Tocmai declanșasem un audio-live pe contul de Telegram, anunțat din timp pentru cei aproape un milion de abonați.

– Cine sunt contează mai puțin, doamna Ursula von der Leyen. Aveți 50 de minute, până la miezul nopții, să-mi explicați pe larg cum au decurs negocierile cu Albert Bourla, pentru mega-contractul cu vaccinuri. Și în ce conturi s-au vărsat comisioanele. Haideți, vă ascult. De fapt, toată România vă ascultă…

(to be continued?)

Parteneriat OPOZIȚIA