Pe 16 iulie, în sala mare a Departamentului de Stat din Washington, printre delegați din peste 60 de țări stătea cuminte și ministrul român de Externe, Oana Țoiu. Tema zilei, aleasă de Marco Rubio și Stephen Miller, a fost ”resurgența terorismului politic”, cu accent apăsat pe violența de extremă stângă. Adică exact genul de discuție la care un ministru USR (partid cu reflexe woke, progresiste) nu avea ce să caute, decât dacă a primit un imbold puternic din partea lui Nicușor Dan.
Rubio n-a lăsat loc de interpretări. A vorbit despre ”un
resentiment otrăvitor al stângii deghizat în limbajul egalității și al
justiției” și despre ”dușmanii civilizației”. Consilierul
prezidențial Miller a ridicat miza. El a comparat violența de stânga cu un
”cancer” care duce, inevitabil, la ”gulag”. Nu era vorba doar de pietre și
cocktailuri Molotov aruncate spre sediile lui Elon Musk, ci de o teză mai
amplă: woke-ul ar fi continuarea, cu alte mijloace, a vechiului proiect
comunist.
Ne putem doar imagina cât de confortabil s-a simțit doamna ministru Țoiu la
fiecare rundă de aplauze.
Teza administrației Trump are o logică greu de ignorat. Woke-ul și comunismul
împărtășesc aceeași structură mentală. Ambele împart lumea în opresori și
opresați. Ieri, aveam burghezia contra proletariatului. Astăzi, avem ”albii
privilegiați” contra ”persoanelor de culoare”, bărbații contra femeilor trans,
heterosexualii contra minorităților sexuale și așa mai departe. În ambele
cazuri, istoria devine o luptă permanentă de grupuri, nu de indivizi.
Ambele resping adevărul obiectiv. Comunismul avea ”adevărul de clasă”,
în vreme ce woke-ul are ”experiența trăită” (perspectiva subiectivă a
persoanei bazată pe identitatea sa de grup) și ”cunoașterea eliberată de
colonialism”. Critica rațiunii occidentale și a științei ca instrument de
dominare apare în ambele. Ambele folosesc limbajul ca armă: dacă nu vorbești
corect, ești vinovat. Cancel culture este versiunea soft a purificărilor
ideologice din regimurile comuniste.
Și ambele vânează instituțiile. Comunismul voia statul, cu tancul la poartă.
Woke-ul preferă universitățile, corporațiile, presa, școlile și birocrația
internațională (”marșul cel lung prin instituții”, cum l-a botezat noua
stângă încă din anii ‘60). Fără revoluție, doar cu regulamente.
Diferențele dintre proiectele aflate azi în competiție sunt la fel de concrete.
O lume dominată de neo-marxism (sau woke globalist) înseamnă prioritatea
identității de grup în fața individului. Înseamnă ”echitate” (rezultate egale
forțate) în loc de egalitate de șanse. Înseamnă frontiere deschise sau
controlate de la Bruxelles și New York, identități de gen fluide impuse prin
lege, și o climă tratată ca religie morală. Înseamnă că disidența (fie ea
științifică sau culturală) este pedepsită prin excludere socială sau
profesională.
O lume propusă de ”dreapta clasică”, așa cum o formulează administrația Trump,
pune accent pe individ, pe merit, pe realitatea biologică și pe suveranitatea
națională. Nu înseamnă interzicerea dezbaterii. Nu înseamnă discriminare legală
pe criterii de rasă sau gen. Nu înseamnă ca statul să decidă ce este ”toxic” în
cultură. Diferența esențială este între o societate care încearcă să egalizeze
rezultatele prin putere instituțională și una care acceptă diferențele naturale
și lasă oamenilor libertatea de a reuși sau eșua.
În România, conferința cu Oana Țoiu printre participanți a trecut aproape
neobservată. Acolo unde a fost totuși pomenită a devenit un eveniment
”controversat”, cu reflectorul întors grijuliu spre criticii mișcării MAGA. E
aceeași presă care explică în mod cinic violența de extremă stângă (inclusiv
asasinarea lui Charlie Kirk sau atentatele asupra lui Trump) prin ”cauze
sociale”, dar capătă brusc voce când cineva chestionează narațiunea dominantă.
Stânga globalistă nu a plecat nicăieri, din nefericire. Pactele migratorii,
directivele de gen, cotele de diversitate, agenda climatică drept pârghie
economică - toate stau în stand-by, gata să revină în forță dacă administrația
Trump se clatină (exact cum s-a întâmplat după 2020). Woke-ul nu este o modă
trecătoare. Este o ideologie cu rădăcini adânci, care se adaptează și așteaptă
momentul potrivit.
Comunismul a fost inundația zgomotoasă, brutală, imposibil de ignorat, care a
rupt digul. Woke-ul se comportă mult mai discret, fix ca igrasia. Nu dărâmă
nimic dintr-o singură lovitură, ci urcă metru cu metru prin zidurile
instituțiilor, prin limbaj, prin educație. Iar când o observi, prea târziu,
deja a năpădit toată casa. Destinația rămâne aceeași: o societate în care
grupul contează mai mult decât omul, iar puterea decide ce ai voie să gândești
și să spui.
Cât despre Oana Țoiu, prezența ei la Washington nu schimbă deloc ADN-ul
ideologic al USR. Prezența ministrului nostru arată doar că diplomația te mai
așază, uneori, la mese cu meniu de cantină, cu urme de gândaci în farfurie,
deși obișnuiești să mănânci doar în locații de cinci stele. Să sperăm că Țoiu a
luat notițe direct pe carnețelul lui Nicușor.
Întrebarea rămâne: cât de conștient este publicul larg de deosebirile profunde
dintre cele două proiecte (”globalist” vs ”suveranist”) care propun viziuni
complet diferite asupra lumii, cu impact uriaș asupra generațiilor viitoare.


Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Apoi desigur a luat-o când hăis când șa numai să nu fie observată, totuși mândră în mândria ei deșartă că era unde era, fix ca un pește pe uscat, ca o nucă în perete, ca prostu-n târg.
Concluzia: s-a dus vacă și s-a-ntors bou!