Benjamin Netanyahu a pornit „cruciada” împotriva Iranului sub spectrul apocalipsei nucleare. Cu o retorică demnă de un blockbuster bollywoodian, Bibi a justificat atacul asupra Iranului ca pe o misiune sfântă de a salva lumea de un regim care, chipurile, era la un pas de a lansa zece ogive nucleare – un număr ridicol de mic în fața arsenalului israelian de 90-400 de focoase sau al colosului american cu peste 5.000.

Seamănă izbitor cu motivația de la invadarea Irakului, în 2003, când George W. Bush a susținut în mod fals că Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă. Nu au fost găsite nici până acum.

Iranul, cu toată fanfaronada sa anti-israeliană, n-avea nici cea mai vagă intenție de a apăsa butonul nuclear desenat de Netanyahu pe o coală A4. Probabilitatea era apropiată de zero, după cum confirmă până și analiștii cu ochelari de cal ai Pentagonului. Ar fi fost un act realmente sinucigaș, dacă presupunem (în lipsa unor dovezi clare) că Teheranul chiar era pe punctul de a obține cele zece bombe nucleare. Și atunci, ce l-a mânat pe Netanyahu în această luptă? Care este miza reală a duetului SUA-Israel, dincolo de basmele cu ”amenințarea existențială”?

Să ridicăm cortina și să privim în culisele motivațiilor nedeclarate ale lui Bibi. În primul rând, să recunoaștem că Netanyahu rămâne un maestru al supraviețuirii politice. Cu procese de corupție atârnându-i de coadă și o populație israeliană obosită de crize, ce metodă mai bună să-ți lustruiești imaginea decât un război bine regizat? Prin atacarea Iranului, Bibi a devenit peste noapte ”salvatorul nației”. Un lider neînfricat care, după ce a învins Hamas și Hezbollah, răpune și ”dragonul persan".

Trauma din 7 octombrie 2023 e încă vie, iar un dușman extern reprezintă elixirul perfect pentru a unifica o țară fracturată. ”Am distrus amenințarea nucleară a Iranului!", a tunat el, deși, așa cum nota The Jerusalem Post pe 18 iunie 2025, ”nu există dovezi publice concludente că Iranul asamblează ogive nucleare”. Dar cine are timp de detalii când poporul aplaudă în picioare?

Apoi, să nu subestimăm setea de dominație regională. Un Iran cu 10 ogive de descurajare, fie ele și ipotetice, ar fi ca un vecin care brusc își cumpără un dulap plin cu arme de asalt: nu te împușcă, dar te face să dormi cu un ochi deschis. Israelul vrea să fie singura putere care dictează tonul în Orientul Mijlociu, iar Netanyahu știe că un Iran nuclear ar putea inspira o cursă a înarmării, cu Arabia Saudită sau Turcia sărind la bord. Atacul asupra Iranului a fost mai mult despre menținerea monopolului strategic decât despre prevenirea apocalipsei nucleare. ”Israelul nu acceptă un Iran nuclear, punct", a declarat un oficial israelian pentru agenția Reuters, pe 17 iunie 2025. Traducere: ”Nu contează ce intenții ai, noi decidem regulile jocului."

Oare o fi răsturnarea regimului iranian adevărata miză a duetului SUA-Israel? Să fim serioși! Sentimentele anti-Israel și anti-SUA ale populației iraniene sunt mai aprinse decât rafinăriile lovite de Tel Aviv. Un atac ca cel inițiat de Netanyahu nu va stârni o revoluție, ci mai degrabă va consolida regimul, așa cum nota Al Jazeera, pe 13 iunie 2025: ”Loviturile Israelului unifică Iranul împotriva unui dușman comun". Adevărata țintă este slăbirea influenței regionale a Iranului, în contextul competiției globale a occidentului cu Axa Răului (China-Rusia-Iran).

Cu Hezbollah și Assad la pământ, Iranul a rămas vulnerabil, iar SUA și Israel vor să profite de fereastra strategică pentru a-i tăia aripile – de la rachete balistice, până la finanțarea proxy-urilor. Bonus: un Iran slăbit menține piața petrolului agitată, ceea ce convine producătorilor americani. Iar Netanyahu poate presa SUA să intre mai adânc în conflict, visând la o lovitură decisivă. Care, ce să vezi, tocmai este pe cale să se întâmple (vezi apelul ”Evacuați Teheranul!”, plus mișcările de trupe în regiune).

Cum spunea Oscar Wilde, ”Dă-i omului o mască, și îți va spune adevărul." Sub masca ”amenințării nucleare", Netanyahu joacă un joc de putere intern și regional, în timp ce SUA își protejează interesele geostrategice. Iranul este doar un pion convenabil pe tabla de șah a ambițiilor mai mari. Păcat că nimeni nu i-a spus lui Trump (obișnuit mai degrabă cu jocurile de noroc, decât cu cele de strategie) că șahul adevărat se joacă cu diplomație, nu cu bombe de mare calibru.

OPOZIȚIA