”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie / Țara mea de glorii, țara mea de dor? / Brațele nervoase, arma de tărie / La trecutu-ți mare, mare viitor!”. Scrise acum 156 de ani, versurile celei mai cunoscute poezii patriotice par a fi perimate pentru o bună parte dintre concetățeni.

Dacă ar trăi zilele astea, Eminescu ar scrie cu totul altceva despre ”marele viitor” al României. Poetul visa frumos în 1867. De unde să bănuiască ce va urma un secol și jumătate mai târziu? De unde să presupună că sentimentul patriotic va fi etichetat drept ”extremism” și va exploda demagogic pe micile ecrane doar pe întâi decembrie? De unde să știe că România va deveni peste 156 de ani o simplă colonie a unui așa-zis imperiu european, care la rândul său este lipsit complet de suveranitate?

După 45 de ani de comunism, am ieșit în stradă pentru libertate. Și ne-am bucurat de ea pentru puțin timp. A fi liber înseamnă a fi singurul stăpân pe ceea ce faci sau pe ceea ce nu faci. Este cel mai de preț dar pe care l-am putut primi, cu vărsare de sânge, la Crăciunul din decembrie 1989.

Apoi lucrurile au luat-o la vale. Am vrut prosperitate într-un timp record. Am vrut să recuperăm peste noapte decalajul de 45 de ani dintre Est și Vest. Să ”trăim bine”, AICI și ACUM. Indiferent prin ce mijloace, indiferent cu ce compromisuri. O dorință altfel firească, umană, deturnată cinic și subtil, pas cu pas, în folosul unor forțe suprastatale, globaliste.

Când a fost întrebat dacă vrea în Uniunea Europeană, românul de rând a văzut în fața ochilor luminile Parisului. A văzut libera circulație a mărfurilor și a persoanelor, nu un imperiu politic de tip Uniunea Sovietică, în care statele componente devin simple unelte. Devin doar mijloace de dobândire a unei puteri crescânde în rândul birocraților de la Bruxelles. Niște birocrați aleși nu doar nedemocratic, prin negocieri în spatele ușilor închise, ci aflați și la cheremul unor super-puteri din afara Europei.

Din nefericire, România și-a pierdut complet suveranitatea. Iar odată cu ea am pierdut și libertatea, atât la nivel de stat, cât și la nivel individual. Pierderea libertății ar trebui să reprezinte o mare tragedie pentru fiecare român cu capul pe umeri. Pentru fiecare european care își dorește altceva decât viitorul pregătit de elitele lui Klaus Schwab.

În curând, România va muta Ziua Națională pe 9 mai, atunci când Europa sărbătorește, an de an, înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), urmare a ”declarației Schuman” din 9 mai 1950. CECO a fost precursorul Uniunii Europene și a avut la bază, în primul rând, cooperarea economică dintre Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg. Doar că Germania, în calitate de vasal al Statelor Unite după 1945, a lărgit ulterior micul imperiu și l-a transformat într-o uniune politică. Berlinul a devenit astfel calul troian al intereselor americane pe continent.

Visul european nu reprezintă nimic altceva decât o modalitate foarte obscenă de subjugare a blocului comunitar de către Casa Albă. De găsire a unui singur interlocutor, atunci când președintele american trebuie să ”negocieze” cu Europa în caz de crize economice, pandemii sau războaie.

Uniunea Europeană nu a fost niciodată suverană. Și, prin urmare, nici liberă.

România fie va lupta pentru o Uniune de state suverane, alături de politicieni ca Viktor Orban, fie va părăsi blocul politic globalist în căutarea libertății. ”Viața în vecie, glorii, bucurie / Arme cu tărie, suflet românesc / Vis de vitejie, fală și mândrie / Dulce Românie, asta ți-o doresc!”.

La mulți ani! România, La mulți ani! români de pretutindeni.

Parteneriat Opoziția.net