Războiul din Ucraina și noul conflict din Israel au demonstrat că tehnologia ultrasofisticată nu constituie un avantaj decisiv pe câmpul de luptă.

O analiză de Stephen Bryen publicată de AsiaTimes pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

Pe lângă foarte controversatul eșec al serviciilor de informații israeliene, auzim tot mai des că numeroase arme de înaltă tehnologie, americane și israeliene, nu funcționează cum se aștepta. La fel, și în cazul echipamentelor europene.

Ni s-a spus, de exemplu, că tancurile americane Abrams și germane Leopard sunt cu mult superioare tancurilor rusești și că vor schimba peisajul câmpului de luptă în Ucraina.

Până în prezent, tancurile Abrams nu au fost angajate în luptă pentru că ucrainenii înțeleg – și au declarat-o public – că, dacă aceste tancuri vor fi folosite, vor fi distruse.

Și despre tancurile Leopard se presupunea că vor schimba aspectul câmpului de luptă.

Însă, în ciuda electronicii și a sistemului de ochire superioare, a blindajul lor modern și a superbei lor centrale electrice diesel, ele au fost distruse de tunurile, dronele și minele rușilor.

Nu este de mirare că europenii, în special germanii și francezii, dar și spaniolii și italienii, iau în calcul construirea unui nou tanc pentru a înlocui tancurile germane Leopard și franceze Leclerc.

Însă ideea noului tanc este anterioară războiului din Ucraina și va trebui deci revizuită.

În orice caz, va fi nevoie de o perioadă cuprinsă între un deceniu și un deceniu și jumătate pentru contruirea unui nou tanc.

În Israel, sistemul de apărare aeriană foarte eficient Iron Dome a fost copleșit de miile de rachete ale Hamas și nu i-a putut proteja pe civili – din nefericire, simultan cu eșecul serviciilor de informații israeliene, despre care nu știm dacă a fost unul tehnologic sau analitic.

Ceea ce știm este că Hamas a reușit să spargă sofisticatul sistem israelian de garduri la frontiera cu Gaza și a putut efectua o invazie terestră la scară mare, atacând în același timp și din aer (rachete, drone și motoparapante) și de pe mare (vedete rapide).

Există și un raport conform căruia adresele IP folosite de Iron Dome pentru comunicații au fost piratate.

Această informație nu a fost verificată, dar dezvăluirea adreselor IP ale Iron Dome ar însemna că sistemul poate fi blocat sau deturnat.

Chestiunea ciber-securității afectează armele și sistemele de comandă și de control americane, europene și israeliene.

Au existat probleme serioase cu echipamentele occidentale din Ucraina, deoarece rușii au dezvoltat un anumit număr de platforme de bruiaj diferite.

Ați aflat poate și de problema cu racheta Stinger. Stingerele au devenit faimoase la jumătatea anilor 1980, când Statele Unite le-au furnizat mujahedinilor în Afganistan, unde apărarea aeriană portabilă pentru o singură persoană a fost folosită pentru distrugerea elicopterelor de luptă, a avioanelor de transport și a celor de vânătoare sovietice care zburau la joasă altitudine.

Rușii nu dispuneau de nici o contramăsură eficientă.

Statele Unite au trimis peste 1.400 de rachete Stinger în Ucraina, toate provenind din stocurile de război.

Comanda de Stingere a Taiwanuluia fost amânată din 2019 până în 2023. În sfârșit, cele 250 de rachete Stinger au fost livrate în luna mai.

Astăzi, Statele Unite recondiționează vechile Stinger și nu fabrică altele noi.

Dar armata americană plănuiește să producă o nouă Stinger, „mai rapidă și mai rezistentă”.

Doi subcontractori, RTX și Lockheed, se vor confrunta pentru a fabrica succesoarea Stinger.

Totuși, pentru moment nu există nici o finanțare și proiectul se află la punctul mort.

Potrivit armatei, va fi nevoie de cinci ani pentru a dezvolta noua Stinger. Fabricarea rachetelor va dura și ea între doi și patru ani.

Practic, aceasta înseamnă că Statele Unite nu vor dispune decât de o mână din vechile Stinger, dat fiind că majoritatea lor sunt destinate clienților străini, în special Ucrainei.

Mai trebuie notat și că armata americană a aflat că sistemele de bruiaj rusești au făcut vechile Stinger vulnerabile.

Ea a aflat și că Stinger nu sunt foarte eficiente împotriva dronelor, ceea ce reduce speranța ca ele să fie la înălțimea unor drone distrugătoare de blindaje ultraeficiente, cum sunt dronele Lancet rusești.

Chiar dacă armata americană pare să fi tras o învățătură importantă de pe urma războiului din Ucraina, ea avansează foarte încet spre o nouă alternativă.

În plus, adăugând viitoarelor Stinger o capacitate anti-drone, aceasta va spori considerabil complexitatea platformei de bază. Armata americană nu a luat în calcul două soluții separate: o rachetă portabilă anti-dronă și o rachetă portabilă anti-aviație.

De asemenea, US Army a decis să nu mai modernizeze tancurile Abrams existente pe stoc, un proiect pe care îl botezase SEPv4, ci va încerca să dezvolte un „nou” Abrams, botezat M1E3.

M1E3 este o concepție de bază pe care armata americană dorește să o facă mai ușoară și mai bine protejată, în special în fața atacurilor elicopterelor și dronelor inamice.

Este recunoscut de multă vreme faptul că tancurile sunt vulnerabile în fața atacurilor de sus, acolo unde protecția blindată este mai mică.

Armata americană ar dori să integreze o protecție activă mai degrabă decât să continue cu sistemul de apărare aeriană activă israelian Trophy, care oferă o protecție de 360 de grade.

Armata americană se plânge însă că acesta este prea greu, ținând cont de greutatea enormă a tancului, chiar și înainte de instalarea Trophy.

Tancul Abrams cântărește 70 de tone fără echipaj, fără muniție și fără sisteme suplimentare.

Războiul din Ucraina a demonstrat că tancurile mari și grele întâmpină probleme importante de funcționare pe teren moale: unele Leopard germane și Challenger britanice au rămas împotmolite.

De asemenea, tancurile foarte grele distrug rapid drumurile.

Nu se știe dacă US Army va fi capabilă să producă tancul Abrams M1E3. Designul nu a fost conceput și s-ar putea să nu fie realizabil.

O problemă specială dezvăluită de conflictul din Ucraina o reprezintă amenințarea minelor.

Rușii au folosit mine lansate din aer pentru a neutraliza câmpurile și drumurile.

Deminarea este dificilă iar materialul de deminare furnizat de Statele Unite și de NATO este distrus cu regularitate de către ruși.

Între timp, rușii și-au perfecționat și activitatea de deminare a câmpurilor de mine. Forbes scrie că „MICLIC este un explozibil asemănător unei coarde, propulsat de o rachetă. Racheta lansează încărcătura în aer, proiectând încărcătura liniară de-a lungul câmpului de mine. Ideea este că explozia care urmează declanșează toate minele de dedesubt, deschizând astfel un drum prin detonare”.

Sistemele MICLIC au fost dezvoltate în Al Doilea Război Mondial, iar Canada a produs două astfel de sisteme numite Snake și Conger.

În anii 1950, britanici au dezvoltat un sistem mult mai mare, numit Giant Viper.

Sistemul actual de deminare al SUA este M58. A fost livrat Ucrainei, însă puține au fost văzute pe câmpul de luptă. El are nevoie de un camion sau de un vehicul blindat pentru transport.

La fel ca tancurile, vehiculele blindate ale SUA, în special Bradley, au dat rezultate slabe în Ucraina. Este și cazul vehiculelor blindate europene de transport trupe – Marder germane, AMX-10C franceze și altele - care s-au dovedit ținte facile pentru artileria rusă, mine, elicopterele echipate cu rachete anti-tanc și drone ca Lancet.

Deși există soluții pentru protejarea părții superioare a vehiculelor blindate, nu există multe opțiuni pentru protejarea părții de jos.

Statele Unite știu de decenii că minele constituie o problemă pentru blindate, fie că acestea sunt utilizate de un inamic echipat profesional, fie de forțe neregulate, ca Al-Qaeda, talibanii și ISIS.

Acești inamici au folosit obiecte explozive improvizate (IED). IED-urile erau adeseori superioare micilor mine terestre deoarece erau construite plecând de la obuze de artilerie mai mari cărora li se adăuga un sistem de declanșare.

Unele astfel de mine puteau fi activate cu telecomenzi de garaj sau prin telefoane mobile.

Altele, aveau plăci de presiune pentru a declanșa explozia.

Iar altele erau cablate la un operator din proximitate, în special IED-urile din spațiile urbanizate.

Statele Unite au dezvoltat vehicule speciale pentru transportul trupelor, cunoscute sub numele de MRAP (Mine Resistance Ambush Protected).

Rezistența la mine este realizată în general cu ajutorul unei carcase în formă de V pentru a deflecta încărcătura explozivă.

Vehiculele au cauciucuri mari, o suspensie cu mult deasupra solului pentru a reduce efectele suflului și locuri în interior rezistente la suflu, care evită o parte a impactului exploziv al unei mine sau al unui obiect capcană.

Unul dintre sistemele văzute pe câmpul de luptă din Ucraina este M1224 (și alte versiuni ale sale) MaxPro MRAP de fabricație americană.

Statele Unite au trimis în Ucraina 200 de MaxPro, unde sunt folosite ca vehicule de atac. Rezultatele sunt aproape sinucigașe.

Potrivit Oryx, în octombrie, Ucraina pierduse deja 62 de MaxPro (47 distruse complet, opt avariate, cinci abandonate și două capturate), adică mai bine de 30% din vehiculele livrate.

Nu se știe dacă vehiculele au fost distruse de artilerie, de armele antitanc, de drone sau de elicopterele de luptă.

Atunci când toate dovezile vor fi culese, ele vor demonstra probabil că MRAP-urile constituie un mijloc rezonabil de sigur de transport departe de liniile inamice. Însă că, în alte condiții, sunt foarte vulnerabile.

Un MRAP are în general un echipaj de trei persoane și poate transporta circa zece soldați.

Unele din slăbiciunile sistemelor blindate – fie că e vorba de tancuri, de vehicule de luptă ale infanteriei sau de transportoare blindate de trupe, inclusiv MRAP – pot fi atenuate grație unei protecții active, unui blindaj mai bun și unor sisteme de contra-măsuri mergând de la sisteme mecanice, cum sunt cartușele fumigene, la sistemele de bruiaj electro-optice sofisticate.

Folosirea tancurilor și a blindatelor cu amprentă infraroșie slabă care pot funcționa noaptea fără faruri reprezintă un mijloc de a face mai dificile pentru inamic reperarea și ochirea acestui echipament și ar necesita ca inamicul să dispună de un bun echipament cu viziune nocturnă legat de armele sale antitanc.

Cu toate acestea, esențial este că blindajele de toate felurile se confruntă cu probleme majore de supraviețuire pe câmpul de luptă modern.

Una dintre întrebările fără răspuns este dacă platformele blindate moderne mai constituie încă arme de prima linie.

Din păcate, alternativele nu sunt bune.

Ucraina a încercat să infiltreze trupe fără mult blindaj, depasându-le noaptea și lansând atacuri de pe poziții avansate în zori, uneori folosind pentru aceasta camionete și automobile vechi ale căror carcase zac acum pe câmpul de luptă.

Ucraina a plătit un preț foarte mare folosind aceste mijloace care, în zilele noastre, echivalează cu un asalt uman cu mâinile goale.

O problemă similară a apărut și în Israel, unde inamicul a penetrat teritoriul inamic folosind doar armament ușor, obligând apărătorii israelieni să se lupte cu puști și cu pistoale.

Echipamentul greu nu a fost de mare ajutor. Israelul a suferit mari pierderi civile și militare.

Americanii ar trebui să înțeleagă că înlocuirea echipamentului pierdut și învățarea lecțiilor sau propunerea unor soluții noi poate lua timp – ani de zile – chiar dacă toți banii din lume ar fi disponibili imediat și toată industria militară ar funcționa la întreaga capacitate.

Însă alternativa, de a continua să meargă înainte, fără nici o schimbare, este și mai proastă.

US Army și probabil partenerii săi din NATO realizează acum că abordarea războiului pe care a avut-o NATO trebuie modificată de urgență.

Acest lucru devenise clar încă dinaintea războiului din Ucraina când simulările dezvăluiseră deja existența unor mari probleme.

Este însă cât se poate de clar că strategia globală precum și doctrina și capacitățile de luptă trebuie să fie actualizate, revizuite și, în unele cazuri, abandonate.