Toate societățile civilizate, în ultimele două secole mai ales și, în unele cazuri, de la Renaștere încoace, s-au îngrijit atent de educația membrilor lor. Educația este un set de teorii și de practici prin care se transmite experiența de viață a generațiilor adulte și cultura către generațiile de copii și tineri, încât aceștia să fie pregătiți pentru integrarea lor în comunitate.
Prin urmare, educația nu se confundă cu școala (cu învățământul), deși aceasta (acesta) este o parte fundamentală a educației. Dincolo de definiții, este clar că educația umanizează ființa umană încă de la naștere, adică îl face pe copil să ajungă om și să poată trăi între oameni.
Poate că omul, dacă ar fi o ființă izolată, dacă ar trăi singur, atunci educația ar putea să fie facultativă sau superficială ori să lipsească de tot. Dar omul este o ființă socială și, deci, trăiește numai în comunitate și, câteodată, chiar în comuniune cu alți oameni, fapt pentru care educația este indispensabilă.
Lăsăm deoparte aici rolul familiei în educația copiilor, fiindcă tema
merită o atenție specială și ne referim, de astă dată, doar la educația
prin școală.
Nu degeaba, în fața marasmului educației contemporane, circulă pe
mijloacele de difuzare în masă următorul text: „Distrugerea oricărei
națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice
intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învățământului și
permisiunea fraudei la examenele studenților. Pacienții mor în mâinile
unor asemenea medici. Clădirile se prăbușesc, fiind construite de
asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști.
Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Falimentul
învățământului este falimentul națiunii” (Motto pe frontispiciul
Universității Stellenbosch, Africa de Sud).
Textul acesta ar trebui să figureze peste tot, la universitățile din toată lumea și chiar în școlile primare și secundare. Ideea că o națiune sau o comunitate nu se distruge astăzi prin arme sofisticate, ci prin falimentul învățământului, sună ca o lege, ca o teoremă din matematică.
Noi românii, am început mai târziu cu organizarea învățământului de stat, dar nu se poate spune că nu am început bine. În 1864, eram între primele țări din lume care declaraseră învățământul primar de patru clase obligatoriu și gratuit. Secolul al XX-lea, până la reforma promovată de regimul comunist în 1948, a adus și o serie de notabile performanțe, mai ales prin aportul specialiștilor români care, după studii strălucite în Occident, reveneau aproape toți acasă, să-și întoarcă datoria față de poporul care i-a produs.
Regimul comunist a pervertit grav lucrurile și a schimbat calea
tradițională a școlii noastre, dar nu în așa măsură încât să dispară
performanța și reperele morale general valabile. Momentul 1989 a fost
unul de cumpănă, pentru că ne-a dat libertatea să schimbăm totul în
bine, dar ne-a oferit și
posibilitatea de a greși copios. Îmbătați de libertate, am folosit mai ales a doua cale.
De vreo trei decenii, se tot vorbește despre reforma educației din România, de la cele mai înalte instanțe până la scara de bloc. În contextul noilor proiecte de lege ale educației, discuțiile au devenit și mai aprinse. Se fac programe, strategii, propuneri, planuri de scurtă sau de lungă durată – validate sau nu – dar se emit și păreri, argumentate ori neargumentate, ale părinților, elevilor, sindicatelor, gospodinelor etc.
Cele mai simple măsuri de după 1989 s-au referit la reducerea numărului de ore pe zi și pe săptămână, la desființarea multor discipline sociale și umaniste sau a multor conținuturi din acest domeniu, la înlocuirea unui tip de propagandă cu altul, la diminuarea volumului de cunoștințe predate, la coborârea ștachetei în general, în cazul tuturor materiilor.
Noua lozincă a fost: „Nu memorare mecanică, ci know how!”. Trendul acesta a fost însoțit treptat de digitalizarea tot mai accentuată a vieții cotidiene, fapt care a generat convingerea multora că elevii nu trebuie să mai acumuleze cunoștințe aproape deloc, din moment ce acestea sunt stocate foarte bine de memoria artificială. Cunoștințele teoretice urmau să fie înlocuite cu deprinderi practice legate de adaptarea la viața de fiecare zi.
Despre cultura generală necesară formării elevilor nu se mai vorbește aproape deloc sau se vorbește în necunoștință de cauză. În unele cazuri, se încearcă schimbarea înțelesului noțiunii de cultură generală, în sensul eliminării sau diminuării drastice din cadrul acesteia a componentelor istorice, filologice, geografice, etnografice, mitologice, clasiciste etc.
Tendința este motivată tot mai des de schimbările trepidante și
radicale din societate, de nevoia pregătirii pentru viitor, nu pentru
trecut, de adaptarea la realități, de nevoia de reziliență, de
posibilitatea reprofilării rapide etc. Toate aceste motivații, chiar
dacă ar fi viabile, nu indică de
la sine și căile cele mai potrivite pentru ieșirea din impas.
De exemplu, pregătirea pentru viitor poate să însemne, pentru unii, renunțarea la tot ceea ce este în relație cu trecutul. Or, în relație cu trecutul sunt – după unele opinii – toate vechile discipline școlare „vechi”, de la matematică, fizică, biologie, chimie până la geografie și istorie. Ele se predau în școlile europene, sub acest nume, cam de la Renaștere încoace și ar fi timpul – cred anumiți ideologi – ca ele să fie eliminate și nu primenite.
Alții, mai „generoși”, vor reducerea drastică a orelor, chiar a celor de științe fundamentale. Am auzit de câteva ori chiar păreri radicale de genul: teoremele la matematică sunt complet inutile; legea lui Arhimede nu mai merită atenție; tabelul periodic al elementelor chimice este depășit; de capitolul optică (din fizică) nu mai are nevoie decât specialistul de nișă etc. Ce să mai vorbim despre morfologie, fonetică, legendele Olimpului, structura unei simfonii sau raportul dintre spațiul cosmic și cel teluric la Eminescu?
Se aud iarăși voci care cer ca istoria și geografia să nu mai fie predate la anumite nivele de studiu, să nu mai fie materii de sine stătătoare, să li se reducă sau chiar suprime timpul acordat. Unii spun că nu ar mai fi nevoie de asemenea cunoștințe „demodate” și „facile”.
Anumiți diriguitori, mai „subtili”, se milostivesc cu câte o oră de istorie și geografie, pe ici pe colo, integrate și integrale, fără dimensiuni temporale și spațiale, adică fără conținut specific. Alte „istorii”, peste tot în lume, sunt ale unui popor, ale unei țări, ale unui continent, ale unei minorități etc., dar a noastră, a românilor, la noi acasă, nu este nicăieri. Se vede că propunătorii acestor proiecte sunt foarte acriți de lumea aceasta dispusă pe spații și timpuri, sunt sătui de piramidele Egiptului, de Roma eternă, de revoluțiile care au schimbat Terra, de Michelangelo, de Domul din Köln, dar și mai saturați de Cozia și Voroneț, de Bălcescu și Avram Iancu, de biserica din Densuș sau de Tomisul lui Ovidiu. Unele din aceste propuneri sunt rețete sigure de îndobitocire, de cufundare în ignoranță, sunt îndemnuri la necunoaștere, la comoditate și la letargie.
Ce vini vor fi având asemenea forme de cunoaștere consacrate, precum istoria, vechi de când lumea? Ce tulburare trebuie să fi produs ele în mințile unora, încât aceștia să-și închipuie că vor revoluționa astfel școala românească? Sau, poate, unii au ajuns să creadă că învățământul merge rău din pricina prea multor cunoștințe despre spațiu și timp pe care le primesc, în sistemul nostru de educație șchiop, copiii și adolescenții? Nu voi putea să înțeleg niciodată cum și de ce, în numele principiilor democrației, se încearcă măsuri referitoare la școala românească bazate nu pe necesitățile sale reale, verificate de specialiști, de oamenii domeniului, de protagoniști, ci pe opinii exprimate la o cafea, pe părerile unor decidenți care n-au mai fost într-o școală și într-o clasă de când erau mici, pe pretențiile unor părinți care-și văd propriii copii geniali sau chiar pe ideile de simplificare a instruirii susținute de unii elevi.
Cum pot să știe elevii dacă postulatul lui Euclid, legea gravitației universale, scrierea corectă sau stilul gotic le vor fi utile ori inutile în viață?
Dacă nu vom face în chip serios disciplinele școlare consacrate și verificate de secole, dacă nu vom ști limba și literatura română, limbi și literaturi străine, matematică, fizică, istorie, geografie etc. sau dacă le vom face pe toate la nivelul minimei rezistențe, nu vom putea să devenim experți în nutriție sănătoasă, mediu nepoluat, igienă, sexologie, fiscalitate, drepturile omului, democrație, studii interculturale, gândire critică etc. Ceea ce nu înțeleg mulți dintre chivernisitorii școlii este un lucru foarte simplu: istoria înseamnă cultură generală și orientare în viața contemporană, nu date și fapte de prisos despre o lume care nu mai este.
Iar geografia înseamnă orientare elementară în spațiu și nu denumiri care trebuie memorate. Dacă prin educație în general se transmite elevilor experiența de viață a omenirii pe domenii, istoria concentrează această experiență sub forma unei materii. Azi, copiii și tinerii au marea șansă de a călători, de a vedea lumea, de a se bucura de marile creații ale omenirii din toate timpurile și din toate spațiile, din preistorie până în era zborurilor cosmice și din Laponia până în Patagonia.
Dacă nu mai învățăm istorie și geografie, dacă disprețuim aceste forme de adaptare la viață, dacă ne temem de conținuturile lor, vom ajunge să mergem în America Latină și să credem că oamenii de acolo vorbesc limba latină, să vedem obeliscurile egiptene de la Paris și să credem că acolo a fost Egiptul antic, să intrăm în British Museum și să credem că unele obiecte de acolo au fost aduse de extratereștrii. Poate că vom ști să ne spălăm mereu pe mâini, să mâncăm numai produse ecologice, să nu poluăm natura, să deschidem o afacere, să accesăm site-urile cu cele mai spectaculoase jocuri sau filme cu ființe fantastice etc., dar vom ajunge categoric infirmi din punct de vedere intelectual.
Cultura generală pentru elevei rămâne la ordinea zilei. Această cultură generală se modifică și ea periodic, în funcție de schimbările din societate. Cultura generală din secolul al XXI-lea nu mai înseamnă trivium și quadrivium, ca în Evul Mediu, nu mai înseamnă greacă și latină intensiv, nu înseamnă numai literatură, nici numai muzică sau arte frumoase, dar nici numai deprinderi digitale, bancare, antreprenoriale sau ecologice. Elevii nu se pot specializa începând cu vârsta de zece ani. În primii opt ani de școală și chiar în cei patru ani de liceu, cultura generală trebuie să rămână baza.
Iluzia specializării cuiva pe la vârsta de 14-15 ani este primejdioasă și păguboasă, mai ales în condițiile complicării vieții, a înmulțirii provocărilor dinspre toate direcțiile, a nevoii de adaptabilitate, de schimbare a profesiei, pe fondul prelungirii vieții active și al creșterii speranței de viață. Firește, mai toate cunoștințele omenirii sunt stocate în baze de date tot mai bogate și mai sofisticate, dar ele rămân literă moartă în absența judecății minții omenești. Deciziile le iau, deocamdată, oamenii, iar dacă oamenii au mințile goale, degeaba sunt pline memoriile calculatoarelor.
Prin această tabula rasa, se prefigurează un mare pericol, acela al somnului rațiunii. Vor gândi alții pentru noi, iar noi vom executa cuminți ordinele lor. „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, constata Immanuel Kant, cu mai bine de două secole în urmă. De atunci se întrevedeau gravele consecințe ale ignoranței, generatoare de prostie și de prostire. Cultura generală prezentă numai în memoria calculatorului este utilă doar pe jumătate, fiindcă poate să rămână, pentru cei mai mulți, străină, opacă, neinteligibilă.
Ca să accesăm datele digitale avem nevoie de o pregătire a minții noastre, de o anumită sensibilitate pentru cunoaștere, de pasiunea cercetării. Acestea toate nu vin printr-un dat imuabil al sorții, ci prin eforturi grele, prin învățătură asiduă, prin strădanii ale memoriei, fără de care inteligența moare. Se poate ca peste mii de ani – dacă planeta numită Pământ va mai exista – structura biologică și intelectuală a oamenilor să se schimbe radical și să nu mai fie nevoie de școală, așa cum o înțelegem noi astăzi.
Până atunci, însă, nu putem arunca peste bordul „corabiei” noastre o experiență de viață verificată de milenii și foarte folositoare, adoptând în loc iluzii.
Pentru performanță, școala românească are nevoie de stabilitate, de liniște, de autonomie. Mai întâi, toți liderii politici ar trebui să aibă ca îndatorire principală asigurarea obligativității învățământului pentru toți copiii și adolescenții, așa cum este prevăzut în lege. Mai ales primarii de sate nu ar trebui să tolereze analfabetismul real, generat de nefrecventarea școlii și de abandonul școlar.
Tolerarea aceasta – petrecută mai peste tot, sub ochii noștri – ar trebui să fie pedepsită, conform legii. În al doilea rând, clasa politică ar trebui să asigure școlii cel puțin bugetul prevăzut prin lege și să creeze condițiile necesare creșterii valorii sociale a meseriei de dascăl. Țările în care învățământul merge bine au nu numai dascăli bine plătiți, ci și respectați. Iar respectul vine după dovedirea competenței, care, însă, nu se poate naște din nimic.
Este vorba despre un angrenaj în care factorii interferă, se completează și se generează unul pe altul. Cu elevi care merg la școală și cu profesori competenți și dăruiți, analfabetismul real devine imposibil, iar cel funcțional este diminuat la nivele minime. Abia după asigurarea alfabetizării complete vine învățarea temeinică a tainelor cunoașterii.
Elevii, în școală, trebuie să ajungă să cunoască nivelul mediu inteligibil pentru ei, în funcție de vârstă, la care a ajuns o disciplină. Abia în facultate, mai ales la masterat și doctorat, studentul învață cum să ducă mai departe, prin cercetare, cunoașterea dintr-un domeniu. Evident, nu toți ajung și nici nu trebuie să ajungă la acest stadiu înalt. Unii, încă din adolescență, învață „arte și meserii” – cum se spunea odată, frumos – și ajung să producă bunuri materiale palpabile (obiecte, hrană), servicii etc.
Dar, toți, indiferent de stadiul la care ajung, au nevoie de cultură generală, azi mai mult ca oricând. Toți, indiferent că sunt producători de pâine, vânzători, barmani, operatori de calculatoare, medici sau savanți atomiști, trebuie să știe cine a fost Pitagora, ce este un scripete, ce spune legea atracției universale, de ce Biserica Neagră este o construcție medievală gotică, cum sună un sonet și o simfonie, de ce substantivele se declină și verbele se conjugă etc.
Or, toate acestea se dobândesc prin școală normală, în care se face matematică, fizică, bilogie, chimie, istorie, geografie, muzică etc. Dacă școala aceasta (nu neapărat foarte performantă) este măcar normală, firească, atunci protecția naturii și a mediului locuit, nutriția sănătoasă, începerea unei afaceri, abilitățile digitale, spiritul critic, igiena și sexul, buna cuviință și toate celelalte vin aproape de al sine, ca părți (capitole, conținuturi) ale educației existente și nu ca discipline speciale.
Pentru aceasta, sigur, școala nu poate să rămână anchilozată în scheme vechi, ci are datoria să se primenească mereu, în cadrul structurilor existente verificate. Blocarea școlii în vechiul proiect ca și experimentarea permanentă – adică extremele – omoară învățământul, îl periferizează, îi anulează setea de performanță. Așa cum este firesc să lăsăm sănătatea pe seama medicilor și a personalului specializat, tot așa, școala trebuie chivernisită, în esență, de dascăli, cu concursul, firește, al întregii societăți (de la părinți până la ONG-urile de specialitate). Prea mulți protagoniști strică întregul edificiu și creează marasm și incertitudine.
Nu se poate imagina o societate viabilă a viitorului – nici națională și nici globală – fără educație serioasă și sănătoasă, în centrul căreia să stea cultura generală. Sănătatea educației depinde de noi toți, dar este asigurată concret de aceia care iau deciziile și care trebuie să fie culți, educați, performanți. Calitatea înaltă a conducătorilor ar predispune la creșterea calității dascălilor, iar din dascăli buni vor ieși absolvenți buni.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
I. „Buturuga mică răstoarnă carul mare” – inversarea ierarhiei beneficiarilor.
Art. 89 din proiectul Legii învățământului preuniversitar referitor la „beneficiarii educației” introduce o ipoteză falsă „ Alin. (1) Beneficiarii primari ai învățământului preuniversitar sunt antepreșcolarii, preșcolarii și elevii, precum și persoanele adulte cuprinse într-o formă de educație.” „Momeală” ce abate atenția de la sfera reală de cuprindere a conceptul de „calitatea de beneficiar” ; iar pe de altă parte să se asigure o manipulare ușoară... pentru a introduce în lege articole ce să servească anumitor interese de grup!!! Totul va devenii legal” și nimeni nu va observa că „buturuga mică răstoarnă carul mare”.
Totul devine extrem de nebulos în aliniatele următoare în ceea ce privește beneficiul învățământului ... și cine este beneficiarul real. Legea le inversează și efectul este catastrofal vizibil în evoluția socio-economică a țării, lipsa forței de muncă, a lipsa specialiștilor și în creșterea datoriei externe.
II. „Simultan: proprietari, producători și beneficiari - pentru același individ ce realizează un anumit produs sau activitate”
Art. 89 face un „mare favor” elevilor („oferindu-le prea mult dulce cu riscul de a da în diabet”) numindu-i „beneficiarii primari ai învățământului preuniversitar”. Dar adulți - în câmpul muncii! – dezamăgire mare și unii vor afirma că „școala nu ia învățat nimic”!; dar acum este târziu timpul alocat școlii a trecut.
III. „Trai neneacă cu banii babachii” – dar până când?
Existența și funcționarea sistemului de învățământ condiționat de primirea banilor, banilor și iar a banilor. Ca-n orice afacere beneficiarul dă banii... Indivizii în stadiul de elevii nu au de unde să dea bani...! Au nevoie de burse etc. Deci ei, ca elevi, la momentul respectiv nu pot fi beneficiari! Indivizii în stadiul de elevii sunt produsul învățământului! Elevii sunt obiectul muncii didactice. Absolvenții sunt produsele livrate de sistemul de învățământ.
IV. Cerere și ofertă. Beneficiar, producător, produse de calitate livrate beneficiarului. Cel ce cere plătește și beneficiază de produsul/activitatea solicitată! Beneficiarul plătește producătorul
Analizând relația dintre termenii de mai sus este evident că elevul nu este beneficiarul real. Beneficiarul real comandă produsul ce trebuie să aibă anumite caracteristic și-n consecință anumite costuri pe care le va achita conform anumitor înțelegeri/termene producătorului.
Ceea ce este mai mult decât evident când cadrele didactice solicită creșterea salariilor.
Solicitarea este către beneficiarul care are fondurile necesare. Nu se face grevă împotriva elevilor pentru a le indexa salariile cadrelor didactice. Greva este o formă de luptă prin care salariații nu mai lucrează cu materia primă pentru a obține produse finite. În concluzie elevii joacă rolul de obiect al muncii! -cât sunt elevi. Iar sistemul de învățământ este producătorul.
V. Deci cine este beneficiarul ?
Societatea umană este complexă și este mai mult decât: beneficiarul/patronul, strungul, muncitorul și piesa de modelat la strung; dar se pot găsi asemănări cu acest model simplificat.
Un lucru este sigur și-n învățământ că beneficiarii sunt cei ce au finanțat, finanțează în prezent și vor finanța în viitor sistemul de învățământ:
- beneficiarii sunt cei ce au finanțat – adică pensionarii – părinții, bunicii, rude ale elevilor și alții care nu sunt într-o anumită relație cu elevii decât ca cetățeni ai acestei țări;
- beneficiarii principali sunt cei ce finanțează în prezent -adică cei ce muncesc în prezent și contribuie prin taxe și impozite la venitul național și care sunt cei mai importanți – părinții, bunicii, rude ale elevilor și alții care nu sunt într-o anumită relație cu elevii decât ca cetățeni ai acestei țări ce fac viabil prezentul;
- beneficiarii sunt și cei ce vor finanța în viitor sistemul de învățământ -adică cei ce vor muncii în viitor și vor contribuii prin taxe și impozite la venitul național și care vor fi extrem de importanți printre altele și la plata datoriei externe și asigură viitorului prosper al cetățenilor acestei țări – adică cei ce vor muncii în viitor și vor contribuii prin taxe și impozite la venitul național – părinții, bunicii, rude ale elevilor, o parte din elevii de azi. Este vorba de o parte din foștii elevi care vor contribuii la venitul național și nu despre foștii elevi care vor contribuii la PIB-ul altor țări după absolvirea școlilor din țară.
Ca urmare fiecare cetățean este beneficiar al învățământului dacă îl finanțează prin TAXE și IMPOZITE adunate în Venitul Național. Învățământul se conformează Comenzii sociale, ce cuprinde printre altele ce: priceperi, deprinderi, atitudini, cunoștințe sunt formate în timpul școlarizării; cu ce competențe se vor afirma absolvenții în comunitate; este important ce face în mod real sistemul de învățământ cu acești elevi. Legea învățământului trebuie să creeze un învățământ cu o mare diversitate de posibilități de dezvoltare, calificare, specializare și perfecționare ale elevilor conform unui plan de învățământ, programe școlare și manuale cerute de beneficiarul care plătește Furnizorul de educație și instrucție. Ca urmare Furnizorul de educație NU ARE VOIE să utilizeze manuale și programe ce sunt împotriva țării!
Ca o concluzie: beneficiarul principal va fi Marea Familie formată din toți cetățenii acestei țări care contribuie prin munca lor – mai mult sau mai puțin după puterile lor - la instrucția și educația generațiilor ce vor căuta să-și asigure un viitor prosper. Este evident că prosperitatea cetățenilor se poate înfăptuii numai pe fundamente solide: resursele proprii, propriile valori naționale și protecționism economic al țării.
Misiunea școlii este pregătirea după puterile lor, ținând seama de capacitățile și de interesele utile elevilor și societății (care de altfel sunt formate și modelate prin orientare școlară și profesională de sistemul de învățământ). Prioritare sunt cerințele societății ca plătitor al furnizorului de educație și instrucție (potrivit nevoilor economice și social-culturale ale țării) pentru a nu produce inadaptații societății. Este util să fie pregătiți absolvenți capabili să muncească cu pricepere, cu competență în activitățile ce asigură prosperitatea economică și social-culturală a țării.
Elevul în stadiul de elev este educat, modelat și instruit conform unor comenzii sociale la care elevul aderă cu respectarea libertății de a-și crea propria identitate pe un fundament moștenit de la părinți și între niște jaloane impuse de finanțatorii procesului instructiv educativ. Comanda socială constă în rânduiala dată de Dumnezeu fiecărui Neam după care „o nație trăiește si se dezvolta din punct de vedere religios, social, cultural și economic, în specificul ei istoric, adică într-un mod natural”. În termeni ecologici este rânduiala dată de legile de funcționare a ecosistemului neamului.
Exemple de sisteme de învățământ negative generate de calitatea de beneficiar primar:
Exemplu 1: unii elevi doresc să se pregătească să devină competenți ca și comandanți de navă interstelară că așa a văzut în filmul „Star Trek”. Ca beneficiari primari al sistemului de învățământ așa vor fi pregătiți elevii?
Exemplu 2: unii elevi doresc să dobândească competențe în furturi de mașini. Ca beneficiar primar au dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 3: unii elevi doresc să dobândească competențe în organizarea de structuri mafiote! Ca beneficiar primar au dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 4: unii elevi doresc să nu studieze anumite materii –matematica, limba română etc.- pentru că noua lege vrea să-i considere „beneficiari primari”!!! Ca beneficiar primar are dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 5: unii elevi doresc să plece „in corpore” din țară etc. pentru că noua lege vrea să-i considere „beneficiari primari”!!! Ca beneficiar primar are dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 6: unii elevi doresc să fie pregătiți conform învățământului asiatic conform doctrinelor religioase de acolo, dar prin finanțare autohtonă; pentru că noua lege vrea să-i considere „beneficiari primari”!!! Ca beneficiar primar are dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 7: și exemplele pot continua....
Și atunci întrebarea firească: Care este rolul Art. 89 – cu un nou sistem de repere „ dulci – otrăvite” că elevul este „beneficiar primar” de a orienta societatea cu ajutorul părinților spre demolarea societății existente. Prin acest articol societatea își asumă un risc și nu în ultimul rând părinții privind soarta propriilor copii. Afirmația că „totul este spre binele elevului” nu este validată de realitate când este adult și afirmă că „școala nu l-a învățat nimic din ceea ce are nevoie acum”.
Din legi mai vechi:
Legea invatamantului din anul 1924
La Art. 6. [...] Părinții, tutorii și toți acei care au sub autoritatea sau îngrijirea lor copii orfani, cetățeni români, sunt datori să dea copiilor lor instrucțiunea elementară, absolut indispensabilă oricărui cetățean [...].
Legea invatamantului Nr. 84 din anul 1995
Art. 5. Alin (2) Statul promovează principiile învățământului democratic și garantează dreptul la educație diferențiată, pe baza pluralismului educațional, în beneficiul individului și al întregii societăți.
În Legea educației naționale Nr. 1 din 5 ianuarie 2011
La ART. 3, alin. u) [...] elevul/studentul este împopoțonat/cadorisit cu titlul „beneficiar direct al sistemului de învățământ”. DE CE? Când de fapt nu este direct! De ce un reper fals în spatele căruia se poate ușor manipula marea masa de părinți!
Doamne ajuta-ne
I. „Buturuga mică răstoarnă carul mare” – inversarea ierarhiei beneficiarilor.
Art. 89 din proiectul Legii învățământului preuniversitar referitor la „beneficiarii educației” introduce o ipoteză falsă „ Alin. (1) Beneficiarii primari ai învățământului preuniversitar sunt antepreșcolarii, preșcolarii și elevii, precum și persoanele adulte cuprinse într-o formă de educație.” „Momeală” ce abate atenția de la sfera reală de cuprindere a conceptul de „calitatea de beneficiar” ; iar pe de altă parte să se asigure o manipulare ușoară... pentru a introduce în lege articole ce să servească anumitor interese de grup!!! Totul va devenii legal” și nimeni nu va observa că „buturuga mică răstoarnă carul mare”.
Totul devine extrem de nebulos în aliniatele următoare în ceea ce privește beneficiul învățământului ... și cine este beneficiarul real. Legea le inversează și efectul este catastrofal vizibil în evoluția socio-economică a țării, lipsa forței de muncă, a lipsa specialiștilor și în creșterea datoriei externe.
II. „Simultan: proprietari, producători și beneficiari - pentru același individ ce realizează un anumit produs sau activitate”
Art. 89 face un „mare favor” elevilor („oferindu-le prea mult dulce cu riscul de a da în diabet”) numindu-i „beneficiarii primari ai învățământului preuniversitar”. Dar adulți - în câmpul muncii! – dezamăgire mare și unii vor afirma că „școala nu ia învățat nimic”!; dar acum este târziu timpul alocat școlii a trecut.
III. „Trai neneacă cu banii babachii” – dar până când?
Existența și funcționarea sistemului de învățământ condiționat de primirea banilor, banilor și iar a banilor. Ca-n orice afacere beneficiarul dă banii... Indivizii în stadiul de elevii nu au de unde să dea bani...! Au nevoie de burse etc. Deci ei, ca elevi, la momentul respectiv nu pot fi beneficiari! Indivizii în stadiul de elevii sunt produsul învățământului! Elevii sunt obiectul muncii didactice. Absolvenții sunt produsele livrate de sistemul de învățământ.
IV. Cerere și ofertă. Beneficiar, producător, produse de calitate livrate beneficiarului. Cel ce cere plătește și beneficiază de produsul/activitatea solicitată! Beneficiarul plătește producătorul
Analizând relația dintre termenii de mai sus este evident că elevul nu este beneficiarul real. Beneficiarul real comandă produsul ce trebuie să aibă anumite caracteristic și-n consecință anumite costuri pe care le va achita conform anumitor înțelegeri/termene producătorului.
Ceea ce este mai mult decât evident când cadrele didactice solicită creșterea salariilor.
Solicitarea este către beneficiarul care are fondurile necesare. Nu se face grevă împotriva elevilor pentru a le indexa salariile cadrelor didactice. Greva este o formă de luptă prin care salariații nu mai lucrează cu materia primă pentru a obține produse finite. În concluzie elevii joacă rolul de obiect al muncii! -cât sunt elevi. Iar sistemul de învățământ este producătorul.
V. Deci cine este beneficiarul ?
Societatea umană este complexă și este mai mult decât: beneficiarul/patronul, strungul, muncitorul și piesa de modelat la strung; dar se pot găsi asemănări cu acest model simplificat.
Un lucru este sigur și-n învățământ că beneficiarii sunt cei ce au finanțat, finanțează în prezent și vor finanța în viitor sistemul de învățământ:
- beneficiarii sunt cei ce au finanțat – adică pensionarii – părinții, bunicii, rude ale elevilor și alții care nu sunt într-o anumită relație cu elevii decât ca cetățeni ai acestei țări;
- beneficiarii principali sunt cei ce finanțează în prezent -adică cei ce muncesc în prezent și contribuie prin taxe și impozite la venitul național și care sunt cei mai importanți – părinții, bunicii, rude ale elevilor și alții care nu sunt într-o anumită relație cu elevii decât ca cetățeni ai acestei țări ce fac viabil prezentul;
- beneficiarii sunt și cei ce vor finanța în viitor sistemul de învățământ -adică cei ce vor muncii în viitor și vor contribuii prin taxe și impozite la venitul național și care vor fi extrem de importanți printre altele și la plata datoriei externe și asigură viitorului prosper al cetățenilor acestei țări – adică cei ce vor muncii în viitor și vor contribuii prin taxe și impozite la venitul național – părinții, bunicii, rude ale elevilor, o parte din elevii de azi. Este vorba de o parte din foștii elevi care vor contribuii la venitul național și nu despre foștii elevi care vor contribuii la PIB-ul altor țări după absolvirea școlilor din țară.
Ca urmare fiecare cetățean este beneficiar al învățământului dacă îl finanțează prin TAXE și IMPOZITE adunate în Venitul Național. Învățământul se conformează Comenzii sociale, ce cuprinde printre altele ce: priceperi, deprinderi, atitudini, cunoștințe sunt formate în timpul școlarizării; cu ce competențe se vor afirma absolvenții în comunitate; este important ce face în mod real sistemul de învățământ cu acești elevi. Legea învățământului trebuie să creeze un învățământ cu o mare diversitate de posibilități de dezvoltare, calificare, specializare și perfecționare ale elevilor conform unui plan de învățământ, programe școlare și manuale cerute de beneficiarul care plătește Furnizorul de educație și instrucție. Ca urmare Furnizorul de educație NU ARE VOIE să utilizeze manuale și programe ce sunt împotriva țării!
Ca o concluzie: beneficiarul principal va fi Marea Familie formată din toți cetățenii acestei țări care contribuie prin munca lor – mai mult sau mai puțin după puterile lor - la instrucția și educația generațiilor ce vor căuta să-și asigure un viitor prosper. Este evident că prosperitatea cetățenilor se poate înfăptuii numai pe fundamente solide: resursele proprii, propriile valori naționale și protecționism economic al țării.
Misiunea școlii este pregătirea după puterile lor, ținând seama de capacitățile și de interesele utile elevilor și societății (care de altfel sunt formate și modelate prin orientare școlară și profesională de sistemul de învățământ). Prioritare sunt cerințele societății ca plătitor al furnizorului de educație și instrucție (potrivit nevoilor economice și social-culturale ale țării) pentru a nu produce inadaptații societății. Este util să fie pregătiți absolvenți capabili să muncească cu pricepere, cu competență în activitățile ce asigură prosperitatea economică și social-culturală a țării.
Elevul în stadiul de elev este educat, modelat și instruit conform unor comenzii sociale la care elevul aderă cu respectarea libertății de a-și crea propria identitate pe un fundament moștenit de la părinți și între niște jaloane impuse de finanțatorii procesului instructiv educativ. Comanda socială constă în rânduiala dată de Dumnezeu fiecărui Neam după care „o nație trăiește si se dezvolta din punct de vedere religios, social, cultural și economic, în specificul ei istoric, adică într-un mod natural”. În termeni ecologici este rânduiala dată de legile de funcționare a ecosistemului neamului.
Exemple de sisteme de învățământ negative generate de calitatea de beneficiar primar:
Exemplu 1: unii elevi doresc să se pregătească să devină competenți ca și comandanți de navă interstelară că așa a văzut în filmul „Star Trek”. Ca beneficiari primari al sistemului de învățământ așa vor fi pregătiți elevii?
Exemplu 2: unii elevi doresc să dobândească competențe în furturi de mașini. Ca beneficiar primar au dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 3: unii elevi doresc să dobândească competențe în organizarea de structuri mafiote! Ca beneficiar primar au dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 4: unii elevi doresc să nu studieze anumite materii –matematica, limba română etc.- pentru că noua lege vrea să-i considere „beneficiari primari”!!! Ca beneficiar primar are dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 5: unii elevi doresc să plece „in corpore” din țară etc. pentru că noua lege vrea să-i considere „beneficiari primari”!!! Ca beneficiar primar are dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 6: unii elevi doresc să fie pregătiți conform învățământului asiatic conform doctrinelor religioase de acolo, dar prin finanțare autohtonă; pentru că noua lege vrea să-i considere „beneficiari primari”!!! Ca beneficiar primar are dreptul de a comanda ce dorește!
Exemplu 7: și exemplele pot continua....
Și atunci întrebarea firească: Care este rolul Art. 89 – cu un nou sistem de repere „ dulci – otrăvite” că elevul este „beneficiar primar” de a orienta societatea cu ajutorul părinților spre demolarea societății existente. Prin acest articol societatea își asumă un risc și nu în ultimul rând părinții privind soarta propriilor copii. Afirmația că „totul este spre binele elevului” nu este validată de realitate când este adult și afirmă că „școala nu l-a învățat nimic din ceea ce are nevoie acum”.
Din legi mai vechi:
Legea invatamantului din anul 1924
La Art. 6. [...] Părinții, tutorii și toți acei care au sub autoritatea sau îngrijirea lor copii orfani, cetățeni români, sunt datori să dea copiilor lor instrucțiunea elementară, absolut indispensabilă oricărui cetățean [...].
Legea invatamantului Nr. 84 din anul 1995
Art. 5. Alin (2) Statul promovează principiile învățământului democratic și garantează dreptul la educație diferențiată, pe baza pluralismului educațional, în beneficiul individului și al întregii societăți.
În Legea educației naționale Nr. 1 din 5 ianuarie 2011
La ART. 3, alin. u) [...] elevul/studentul este împopoțonat/cadorisit cu titlul „beneficiar direct al sistemului de învățământ”. DE CE? Când de fapt nu este direct! De ce un reper fals în spatele căruia se poate ușor manipula marea masă de părinți!
Apoi copii devin o țină ușoară în fața acestei oferte tentante, false, ce ascunde manipulări periculoase conform cu „voințele” copiilor induse în mod „democratic”!