„Mă duc pe luncă, unde mai avem o bucată și n-am putut pune temelie și mă uit la pământ ca la o străinătate”.

Veacul al XX-lea a venit asupra neamurilor Europei cu o veste cumplită. Din zarea lumii și de pe scena vie a neamurilor europene s-a retras, ca o rupere astrală, un mare exponent al singurei aristocrații cu investitură divină, Țăranul. Țăranul și satul său s-au retras în idee. Iar elitele de la vârf ale lumii s-au rupt și de ideea aceasta, de ideea țărănească.

Crugul vremii a fost bulversat de această plecare cât veacul de lungă, și o tristețe teribilă a copleșit era noastră, un gol sufletesc imens s-a ivit în textura lumii. Conștiința veacului s-a cutremurat și a strigat, cu strigăt mut, vestea acestei teribile retrageri, pe care Lucian Blaga o va numi boicot al istoriei, și din această cutremurare au ieșit literaturile mari ale Răsăritului, de la cea poloneză, la cea siberiacă rusă și culminativ la cea românească. Nici una dintre acestea n-au reușit parcă atât de bine să fixeze pe zarea de peruzea chipul celui ce se îndepărta de pământ cu viteza plecărilor metafizice, ca extraordinarul ciclu triadic al maestrului Dinu (Constantin Grigore) Săraru. Așa am scris cândva copleșit de frumusețea tragică a literaturii maestrului Dinu Săraru, cu atâta nedreptate întâmpinat de contemporanii săi, precum ignobil este întâmpinat țăranul cel de o vârstă cu Biblia. „În vremea ce urma să vină nu se mai găsise loc și pentru dânsul. Pentru cel care a contribuit milenii la rând la continuitatea, dar și la scrierea istoriei, cu plugul și coasa, cu piatra de moară și cu vocabula. Viața va continua de acum înainte fără de el. Oamenii îl vor uita, și doar bulgărele de țărână stropit cu sudoarea și sângele lui îl va ține minte. Cartea lui Dinu Săraru „Ultimul țăran din Slătioara” e mai degrabă un recviem decât un omagiu adus țăranului român, cel pe ai cărui umeri, cum afirmaseră cronicarii și aezii, s-a ținut țara, personajul legat cu mii de fire nevăzute de pământ și cer, de realitate și legendă. „Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara singur, ca și când dumneata ai fi rămas ultimul țăran”, îi șoptește CINEVA autorului” Așa începe una dintre cele mai frumoase scrisori trimise marelui prozator, de către un basarabean mare și el, poetul Alexandru Dabija.

Opera cumva eponimă a scriitorului, aidoma celor înfrățite cu ea din vremuri imemoriale, se numește simplu, „Niște Țărani”. „Scris parcă dintr-o respirare, Niște țărani, pur și simplu te zguduie, mărturisește un alt basarabean minunat, Ion Ungureanu, care poartă și el în suflet tristețea metafizică a veacului. O asemenea carte despre Țărani face cinste Țării. Poate că sunt subiectiv, fiind și eu dintre țărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înțelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveți o inimă mare domnule Dinu Săraru! Năiță Lucean și scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că la Cervantes moare Don Quijote, aici se stinge din viață scutierul – mi-a sângerat inima și am plâns la moartea lui...”. „Mi-a sângerat inima și am plâns”, iată cele semne la vedere ale abisului de durere ivit în lume la ruperea din crugul cerului și al pământului a acestui prototip aristocratic. Este în mărturia aceasta atâta plâns și alergare, precum alergarea și plânsul biblicului Isav în vremurile dintâi: „Isav însă a alergat în întâmpinarea lui și l-a îmbrățișat și, cuprinzându-i grumazul, l-a sărutat și au plâns amândoi” (Cartea Facerii, 33, 4). Și ca un alt Galaad este romanul Dvoastre, Maestre, ridicat ca să fie semn de legământ între Țăranul ipostatic și veacul acesta. Străbate în romanul Excelenței Voastre, iubite Maestre, ecoul întrebării de altădată a dreptului Iov în plânsurile sale: „N-am plâns oare și eu, îi întreba retoric Iov pe încrâncenații Țofar și Elifaz, împreună cu cel care-și ducea viața greu? Sufletul meu n-avea milă de cel sărman?” (Iov, 30, 25). „Am citit romanul dumitale Niște țărani, îi spune Maestrului Dinu Săraru al treilea basarabean de geniu, Grigore Vieru. Mărturisesc că nu am citit de mult o carte de proză care să-mi răscolească într-atât sufletul. O carte mare, care se înscrie cred printre cele mai însemnate proze românești”.

Romanul acesta nu este unul obișnuit. Se cuprinde în el și putere vindecătoare și un ciclu învățătoresc. Învățătură restauratoare este aceea pe care o desprindem din această adevărată pericopă țărănească în care evoluează narativ perechea Năiță Lucean-Pătru cel Scurt. Fiindcă, iată, se aud la cumpăna veacului cuvintele lui Năiță Lucean consemnate de pana Maestrului. „Mă duc pe luncă, unde mai avem o bucată și n-am putut pune temelie și mă uit la pământ ca la o străinătate”. „Și mă uit la pământ ca la o străinătate”.Oare nu este avertisment și profeție în aceste reflexii ale lui Năiță Lucean? Acest țăran obsedat de temelii, adică de ceea ce dă trăinicie existenței, a fost mutat în literatură de geniul epic al scriitorului, pentru că el, țăranul aristocratic, și nu alt tipar omenesc, se dovedește capabil să poarte în mintea și suferințele lui anonime golul provocat sufletului omenesc de vânturătoarea modernităților, culminând cu această ultimă modernitate, mai cumplită parcă decât toate. Ați voit să cuprindeți, cum vă exprimați undeva, iubite Maestre, „toată tragedia acestui cuvânt, străinătate, așa cum a reverberat ea în conștiința țăranilor din Slătioara, cum au ajuns să nu mai iubească pământul și să se uite la el ca străinii la alt străin, și să arăt, ne mărturisiți, cum s-a sfârșit o credință care a ținut o țară mii de ani, cum ar fi ținut un creștin o candelă aprinsă”. „Am pierdut pământul, am pierdut și credința – zicea Năiță Lucean – asta să scrii dumneata”. Gândul acesta are adâncime psaltică și a fost fost rostit în forma incantației lângă sicriul lui Pătru cel Scurt de către un alt personaj al romanului, Simion Popescu: „M-ofilesc ca frunza-n vânt//când se-așterne pe pământ//o plouă și-o bate vântul //s-amestecă cu pământul// o suflă vântul pe toată//parcă n-a fost niciodată”. Oare nu așa sună și cuvântul Psalmistului când ne spune: „omul ca iarba//zilele lui ca floarea câmpului//așa va înflori//căci vânt a trecut printr-ânsa și nu va fi//și nu se mai cunoaște încă locul său” (Ps.102). Oare nu răsună ca un ecou, din pagina aceasta măiastră și plină de jale, reproșul îndurerat din Evanghelia după Luca, cap 7, versetul 33, pus în gura copiilor și a Botezătorului: „v-am cântat de jale și n-ați plâns”!. Fiindcă sunt destule mărturii că sufletul nostru este împietrit în fața cumplitei chestiuni țărănești.

Opera Excelenței Voastre adeverește descoperirea veacului acesta și anume că țăranul este singurul mărturisitor universal al succesiunii tuturor civilizațiilor istorice, al marilor cicluri istorice, de la facerea lumii și până astăzi. De aceea spun și repet: țăranul este singurul mare anonim care are vârsta Bibliei. Nici un alt actor social nu are o asemenea perenitate în istoria universală. Civilizații mari au apărut, au durat o vreme și au dispărut. Din cele 23 de civilizații istorice mai supraviețuiesc astăzi 5, după unii, 7. Tot astfel au trecut imperiile. Singură, civilizația țărănească a supraviețuit nefalsificată până astăzi, făcându-se mărturie nevremelnică pentru toate aceste teribile treceri și petreceri prin veac. Iată de ce literatura despre țărani este deopotrivă operă învățătorească de însemnătate universală, cu atât mai însemnată acum când țăranul este alungat din istorie ori se retrage el cu bună știință boicotând veacul acesta rătăcit. O astfel de literatură cuprinde în ea mărturia cea mai de preț și învățătua cea mai înalt îndrumătoare pentru elitele trecătoare. Opera literară a maestrului Dinu Săraru este, deci, oglinda țărănească a lumii, singura care cuprinde în ea chipul din veac al lumii în adevărata lui înfățișare.

În toată periegeza simbolică prin peisajul țărănesc din toate veacurile, ați purtat și purtați în suflet, iubite Maestre Dinu Săraru, în chip nebănuit, deopotrivă neliniștea pentru soarta orașului și a orășeanului. Cine-ar fi putut măcar bănui că suferințele orășeanului se vor precipita și acestea tot în sufletul bunului samarinean de la Cornul Caprei, căci ce-ar dobândi nefericiții lumii la capiștea spoielii? A trebuit să răspundă chemării înspăimântate a orășeanului azvârlit în atâtea amăgiri rătăcitoare tot Dinu Săraru, care ne-a dăruit singura tâlcuire la drama urbană a zilei acesteea cu cele două romane ale sale: „Ciocoii noi cu bodygard” și „Ultimul bal la șarpele roșu”, în care este evocată absurda galerie de superciocoi. Opera maestrului Dinu Săraru este aproape singulara creație majoră cu care s-ar putea lăuda epoca postdecembristă. Scaunul singurătății și oaza de lumină din grădiștea Slătioarei se prefăcură vargă mustrătoare pentru toate rătăcirile noastre elitiste de ieri, de azi și de mâine.

 Opera maestrului Dinu Săraru are înțeles inițiatic și calitate de învățătură tainică pentru o lume cu cele trei cruguri răscolite de golul provocat prin dispariția țărănimii. Și ce fel de recompensă, ce fel de mulțumire i s-au adus marelui creator, celui ce-a putut spune Prezent în dreptul neamului românesc la chemarea lui Dumnezeu cea din veac? Contra lui Dinu Săraru s-a dezlănțuit urgia unui război barbar după 1989. Nu-l voi evoca aici ca să nu maculez frumusețea de cristal a clipei.

Acest război poate fi tâlcuit în multe registre; poate fi tâlcuit și prin drama unei generații miraculoase, Generația Labiș. Perioada postbelică românească, în prima ei fază, a fost una în care poporul românesc a suferit o teribilă dezputernicire sufletească, o adevărată dezproprietărire simbolică, măsurată prin cele 8000 de titluri și de autori scoși din circulația vie a culturii.

Golul acesta a fost umplut de fapta unei generații binecuvântate, miraculoasă, tainică, „Generația Labiș”. Ei i se datorează redescoperirea unei extraordinare tradiții, restaurarea sufletului interzis, a simțirii întemnițate, ei au scos sufletul românesc și creștin din temniță, ei au fost eliberatorii gândirii de sub robia stâlcitorilor de suflete care și-au întețit ignobila năpustire. Epoca postdecembristă, din nefericire, nu s-a bazat în mai nimic pe această generație, pe oamenii ei.

Maestrul Dinu Săraru  este exponentul înalt al unei asemenea generații extraordinare. Domnia-Sa cu adevărat s-a smuls, ca altădată Iona, din pântecele chitului scufundat în adâncurile învolburărilor care cutreieră din nou fruntariile oceanice ale sufletului românesc. A îmbrăcat haina jertfelnică, s-a făcut scutierul celui parcă revenit aievea printre noi, umbră ori făptură de miracol, al lui Pătru cel Scurt, readus la viață într-o altă vreme, un altfel de veac. Și Maestrul Dinu Săraru ne-a zugrăvit încă odată tabloul grozăviei ce i se face celui revenit sub chipul unui alt personaj țărănesc dintr-un roman din nou memorabil, „Crimă pentru pământ”. Ceea ce zguduie în romanul acesta este tehnica unui altfel de plâns, a prohodului care însoțește îngroparea mielului nevinovat omorât de răbufnirea în lume a vechiului atavism criminal, care l-a ucis cu moarte de frate pe Abel spre a exploda în omorârea Fiului lui Dumnezeu, răstignit pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc.

Din adâncul unei asemenea revelații s-a născut opera de apostolat haretist a lui Dinu Săraru, dinadins ignorată de cei ce-ar voi să cânte prohodul neamului românesc însuși și nu întâmplător numele fundației menite să slujească opera aceasta socială a fost omonimul titlului marelui său roman, „Niște țărani”.

Fundația Niște țărani, ivită din neliniștea de tipar haretist a maestrului Dinu Săraru, a fost menită unei opere complexe în serviciul social al lumii țărănești, în tentativa de a preveni prăbușirea și omorârea cu moartea de-a doua a satului românesc, în speranța unei renașteri a civilizației țărănești. Programele fundației au vizat, pe urmele unui alt model, celebru și el, modelul gustian, cele patru sfere ale culturii țărănești: cultura muncii, cultura sănătății, cultura minții și cultura sufletului. În acest scop au fost inițiate cele patru programe: programul „Sănătatea țăranului”, programul marii creații cinematografice încununate ciclic cu manifestările festivalului cinematografic internațional: „Eco-etno-folk film”, în desfășurări anuale, programul salvării Arhitecturii rurale și programul Universității țărănești, în care s-ar putea prelua sub forma curiculară cele patru mari teme.

În tot și în toate, opera Maestrului Dinu Săraru este una prin care răzbate neliniștea și metamorfoza totalității, a întregului. Nimic din fața veacului nu i-a rămas străin. A răspuns prezent la toate chemările transcendente către neamul românesc. Pentru toate acestea, veți avea dragă Maestre recunoștiința celor care  nu stau pe scene pompoase fiindcă sunt chiar pe scena vieții, a celor din care se compune făptura nepieritoare a neamului românesc, Acum, aici, mâine, dincolo, peste tot și-n veacul veacului. Spre slava lui Dumnezeu și onoarea poporului românesc! Întru sănătoși ani Maestre și întru fără de margine recunoștiință pentru că nu v-ați mâniat pe noi pentru rătăcirea și împietririle noastre ci ne-ați primit cu iubire, cu jertfă de sine și când ne-am întors din rătăcirile răutății n-ați pregetat să pregătiți pentru noi ospățul cel mare. Opera Domniei Voastre a ferit neamul românesc de marea primejdie a păcatului neascultării lui Iona, păcatul refuzului profeției. Ați făcut din cuvintele lui Năiță Lucean și din viața lui Pătru cel Scurt profeția veacului. Rare sunt viețile care trec în operă. Dvoastră, împreună cu părintele Domniei Voastre cel ce-a zidit cu jertfa din ziua de Sfânta Mărie Mare o punte de lumină între Chișinău și Slătioara, împreună cu Năiță Lucean, cu Pătru cel Scurt, cu toți iubitorii de neam, în frunte cu atotțiitorul Eminescu, ați împlinit taina ridicării neamului spre lumina binecuvântată a liturghiei creației.

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe Dvoastră și familia Domniei Voastre, acum și în toată vremea! Amin!

VIDEO de la Librăriile Alexandria: