De 200 de ani omenirea, cu asupra de măsură pe versantul ei euro-atlantic, a pășit într-o eră necredincioasă, cum o definește regretatul critic și filosof creștin, Terry Eagleton. Și totuși examinarea profilului fenomenologic al unei asemenea epoci stranii este destul de timidă.

Exceptând câteva minți, conștiința comună nu sesizează gravitatea chestiunii. Fenomenul constă în iresponsabilitatea dizlocării fundației nutring iluzia cu totul stupidă că fără de fundație clădirea totuși va rezista. „Concepția noastră despre adevăr, virtute, identitate, autonomie, înțelesul pe care-l avem asupra istoriei ca derulare proporționată și coerentă, toate au rădăcini teologice adânci. Este nefiresc să-ți imaginezi că acestea pot fi dezrădăcinate, rupte de originile lor, și vor rămâne intacte” (Cf. Terry Eagleton, An Unbelieving Age, în: https://www.commonwealmagazine.org/unbelieving-age, martie, 10, 2014).

Pe fondul acestei obtuzități a spiritului uman se accentuează latura agresivă a timpului necredinței și a apostolilor lui. Davos-ul este doar un exemplu.

În această dizabilitate a spiritului putem diagnostica o slăbiciune nu a „credincioșilor”, câți au mai rămas într-o „eră necredincioasă”, ci a „științificilor”. Când religiosul coboară, științificul este cel chemat să se confrunte cu universul gol, vidat de sens și deci de Dumnezeu (deci cu lumea fără de religie). Științificul ar trebui să dovedească, prin vocația lui, ne spune Max Weber, „curajul să–și ațintească privirea în vid” (ibidem). O face el astăzi? Mult prea puțin, fiindcă epoca l-a dezputernicit pe el însuși, ca tipologie umană, l-a preschimbat într-un șchiopătat ahasver al spiritului științific.

Dacă ar fi să ne asumăm chemarea de-a arunca o privire în vidul lumii fără de sens (căci este fără de Dumnezeu), ce-am putea descoperi? Cum arată, la o atare privire, cât de fragilizată, epoca necredinței și ce efecte psiho-spirituale poate să genereze ea?

Terry Eagleton ne sugerează că examinarea fenomenologică a epocii fără de credință ne descoperă un deficit al sensului existenței sub forma vidului. Epoca necredinței este cea în care, pe de o parte, existența întreagă este vidată de sens, căci Dumnezeu nu este în miezul ei, și, pe de altă parte, lucrurile toate și toate entitățile sociale ajung să fie vidate de sens.

Pentru abundența de necredincioși, odată cu „moartea lui Dumnezeu” în inimile și sufletul lor, moare și sensul lucrurilor.

Rațiunea, arta, cultura, spiritul, națiunea, umanitatea sunt acolo pentru ei, dar fără de vlagă, fiindcă sensul nu se mai aprinde, nu mai arde în miezul lucrurilor și al entităților tocmai înșirate. Sunt lucruri moarte.

Epocile credincioase au fost epoci în care lumea și lucrurile, universul și entitățile erau pline de sens. Epoca credincioasă este epoca florală a tuturor entităților denumite popoare, națiuni, rațiune, umanitate, artă, cultură, limbile pământului, satul și burgul, capitala și ținutul etc. Toate sunt acoperite de sensuri minunate, universul și lumea strălucesc într-o varietate florală de sensuri și credințe.

Epoca modernă, ca eră a necredinței, este una în care toate aceste entități intră într-un ciclu de ofilire, sensurile se ofilesc, petalele sensurilor florale ale fiecărui lucru cad, se descompun, apar apostolii viziunii infectate, care aruncă asupra entităților ieri înfloritoare grămezi de epitete fetide, preschimbând peisajul lumii, care, din luminos și înmiresmat devine mlăștinos și grețos ori pustiit și străin.

În locul bucuriei și al iubirii, apostolii vidului propun scârba, greața, disprețul, mașina care gândește ca în distopia transumanismului.

Prețuirea entuziasmată lasă locul disprețuirii plictisite și agasate ori al umilinței de a fi coborât de apostolii postumanismului la condția de făptură subalternă față de mașină. Peste lumea cu entitățile ei se așterne pâcla unui plictis dens, sufocant, care face locul acela de sub petecul de cer sub care te afli un loc al pustiului și al pustiirii, un hotel de fugitivi.

Cine se mai arată mândru de locul lui, de neamul lui, de civilizația lui, de clasa lui, de familia lui?

Totul capătă caracter tranzitoriu și anonim, adresele devin interimare, identitățile se schimbă mai ușor decât o haină. Lumea toată devine anonimă și insul nu mai poate străbate de-atâta străinătate: legile și instituțiile îi par mult prea abstracte și cu totul rupte de sufletul lui, de înțelegerea lui, de nevoile lui cele de toate zilele.

Pierderea credinței în Dumnezeu aduce după sine retragerea sensurilor din lucruri, din lume și din alcătuirile ei, iar vidarea de sens aduce după sine, la rândul ei, nesimțirea cea împietrită și uitarea de Dumnezeu.

Dumnezeirea existenței și sensurile din textura lumii sunt ca vasele comunicate. Este Dumnezeu în sufletele noastre, este sens în lume și în lucruri. Când l-am alungat pe Dumnezeu din sufletele noastre, s-au ofilit și sensurile din țesătura existenței.

În lumea fără de Dumnezeu se instaurează nu tragedia, ci ceva mai grav decât tragedia, absurdul însuși. Lumea devine absurdă, fără de sens și atunci, la pragul maximei absurdități, se petrece ceva neașteptat: ne amintim de Dumnezeu, dar nu cu frică, nici cu regret, nici cu rușine, nici cu pocăință, ci cu dușmănie.

Faza a doua a necredinței este amintirea cu dușmănie de Dumnezeu.

Îl învinuim pe Dumnezeu de toată neputința noastră, de toată anarhia din viețile noastre, de toată nevolnicia lumii, de toată boala și necazul, de toate nenorocirile care ne lovesc, uitând că Dumnezeu n-a mai fost de mult în lumea noastră, în viețile noastre, în sufletele noastre, în trupurile noastre, din care am făcut casa spurcăciunilor, a pornografiei, a viciilor celor cu multă patimă.

Ne amintim de Dumnezeu cu dușmănie, ne raportăm unii la alții și la neamul din care facem parte cu dușmănie, amintirea de trecut și de toate este plină de dușmănie.

Uităm că noi am stricat pragurile de avertizare pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a pus în tot și în toate, că am ridicat toate stăvilarele, ba chiar le-am distrus, căci ni s-a părut nedrept să fim noi, noimea noastră cea fără de Dumnezeu, opriți de la ceva, de la orice.

Am uitat că de 200 de ani am folosit libertatea, darul cel mai mare de la Dumnezeu, atât împotriva firii cât și împotriva lui Dumnezeu. Că am stricat, am stricat, am stricat! Și-n fața celor stricate, a lumii devastate, în loc să ne cuprindă spaima și părerea de rău, ne lăsăm copleșiți de o altă răbufnire drăcească, de furia împotriva lui Dumnezeu, de dușmănirea lui Dumnezeu. În starea noastră de adâncă imbecilitate și idioțenie sufletească strigăm: „de ce Doamne? De ce ai făcut asta Doamne?!” uitând că noi am săvârșit nemernicia, că a noastră este pustiirea și dezastrul, fiindcă pe Dumnezeu l-am alungat din sufletul nostru, din trupurile noastre, din familiile noastre, din lucrurile noastre, sălbăticindu-ne pe noi și lumea noastră, dezdumnezeind existența și toată alcătuirea ei. Eul nostru s-a gonflat cu tot vidul dinlăuntrul lui, pe care psihologii îl denumesc trufie, mândire de sine, dușmănire de sine și de toate. Toată închipuirea aceasta se preschimbă într-o penibilă egolatrie, forma cea mai de jos, absolut mediocră a idolatrizării.

Iar când cineva ori ceva ne amintește totuși că suntem ai lui Dumnezeu, ni se face rușine și-n loc să recunoaștem cu teamă și nădejde că suntem creștini respingem cu fățărnicie din documentele pe care voim să le punem la temelia Europei, adevărul simplu și salvator: că suntem creștini.

Așa s-a conceput ineficientulul Tratat de la Lisabona, un petic de hârtie pe care elitele Europei au refuzat să scrie: „creștini”. Să nu-i supărăm pe frații noștri musulmani și pe frații noștri atei, au șoptit mințile gonflate de trufie ale Europei dezbisericite. Câtă fățărnicie!

Atunci s-a schițat planul unei case fără temelie, fără de profunzime, zidită pe nisip și pe dușmănie. Căci, precum spune Eagleton: „Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”. „Nu poți afecta fundațiile și apoi să te aștepți ca clădirea să reziste. (…)

Concepțiile noastre despre adevăr, virtute, identitate, autonomie, sensul asupra istoriei ca fiind armonioasă și coerentă, toate au rădăcini teologice profunde. Este fără temei să-ți imaginezi că ele pot fi rupte de aceste rădăcini și să rămână intacte” (T. Eagleton, în op. cit.).

Omul acesta nou, fără de Dumnezeu, este un om plat ca și societatea lui, căci, suprafața n-are profunzime, cum credea Nietzsche. Vidul lumii rămâne vid căci nu-l poate umple „profunzimea suprafeței”, ne spune același filosof și bioetician creștin, T Eagleton.

Weber are dreptate să pună concluzia că lumea fără Dumnezeu și deci fără de sensuri este moartă, dar ratează să adauge că este moartă și este fără de sensuri doar lumea celor pentru care „Dumnezeu este mort”. Pentru aceștia lumea este vidă, moartă, și moartea însăși este fără de sens.

Pentru creștini, însă, lumea e plină de sens și moartea este cea mai încărcată de sens, cum remarcă același teoretician britanic. Filosoful lumii în care „Dumnezeu a murit” este Nietzsche dar el, nefericitul, a fost victima unei teribile iluzii, autoînșelări. El a confundat lumea însăși și mersul istoriei universale cu civilizația obosită și nihilistă a modernității, care este doar un fragment de lume și numai un ciclu din marea istorie a omenirii de mâine. „El a sesizat că civilizația este în proces de alungare a divinității în timp ce încă se agăța de valorile religioase” (ibidem) lăsând să răzbată unei minți lucide concluzia unei „rele credințe”, a unei fariseice credințe, și atunci a pus înfricoșătoarea sa concluzie pentru tot destinul omenesc: „Dumnezeu a murit!”.

Sentința aceasta era accesibilă și cumva potrivită pentru peisajul unei civilizații istorice care l-a alungat pe Dumnezeu din miezul ei, dar cine să aibă îndreptățire să se considere pe sine așezat pe scaunul de la marginea lumii însăși ca să poată formula asemenea sentințe? Numai un om nebun, un mare paranoic.

Nietzsche se mutase ori fusese transmutat de dinamismele secrete ale civilizației moderne pe simbolicul continent Paranoia și o parte a scrierilor lui sunt aidoma unor Scrisori din Continentul Paranoia (Paul Anghel), mărturiile unei stranii și absurde maladii sufletești care a și devenit epidemia lumii moderne și postmoderne.

Lumea omului modern și posmodern este una vidată de sens, cu toate ale ei coborâte în ruină, fiindcă cerul ei este unul gol de Dumnezeu.

Peste lumea aceasta s-a așternut un ger sufletesc pe care nu-l va putea alunga decât căldura binefăcătoare a unei lumi reîmbisericite, care l-a rechemat pe Dumnezeu în sufletul locuitorilor ei, pe toate căile, cu toată pocăința și nădejdea.

Dar căile spre limanul acesta restaurat trebuie încă cercetate, iar fioroșii gardieni ai porților de scăpare din lumea și din anotimpul gerului sufletesc trebuie încă studiați ca să știm cum sunt și să putem deosebi chipul lor repetat în numărul uriaș de replicații pe toată întinderea vieții noastre.

Ne vom întoarce ca să împlinim lucrarea aceasta pentru cititorii noștri.