Acad. Constantin Barbu: Bătrânul plagiator Liiceanu a atacat Catedrala Mântuirii Neamului, neștiind că ideea a fost a lui Mihai Eminescu. Plagiatorul a făcut o criză de obrăznicie și împotriva Patriarhului Daniel

De Prof. Constantin Barbu  /  

Foto: Basilica și internet

Foto: Basilica și internet

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Asistăm de câțiva ani la un atac „simfonic" îndreptat contra ortodoxiei și contra Bisericii Ortodoxe Române. Ipochimeni indimenticabili ar vrea să treacă până și paștele ortodox în calendarul pe care îl orânduiesc catolicii.

Sigur, e greu să gândești ορθο-δοξα. Greu e să gândești și καθολικός. Tot felul de „intelectuali" au păreri și sunt „deștepți". Între altele, ar dori să imprime ideea că România există de-abia de la anul 1918 încoace.

De asemenea, ar vrea să imprime ideea că românii nu au decât secole de existență iar strămoșii lor, fie că sunt daci, geți sau sciți, ar fi niște proto-indo-europeni care n-au avut urmași. Într-un exemplu recent, Liiceanu, într-o criză de „erudiție", a atacat verbal (deocamdată) Catedrala Mântuirii Neamului, neștiind ipochimenul că ideea catedralei neamului este una dintre ideile geniale ale lui Mihai Eminescu.

Astfel, într-o prezentare obscură a cărții lui Oliver Jens Schmitt, carte intitulată Biserica de stat sau biserica în stat? O istorie a bisericii ortodoxe române. 1918-2023, Gabriel Liiceanu a dus la bun sfârșit ridicolul din cărțile sale mai vechi. Una dintre cărți se numea Isus al meu. Cealaltă se numea Ce gândește Dumnezeu. În ciuda părerii cvasiunanime, Liiceanu are însă o „operă" minoră, pe alocuri simpatic-ridicolă. Cărțuliile lui, chiar dacă le aduni toate foile, nu trec de 4000 de pagini. Scriu acest lucru pentru că nu vreau ca admiratorii lui improvizați să creadă că îl invidiez pe acest minor și obscur personaj. O singură carte a mea, Stâlpul versului, are 4400 de pagini! Față de opera mea (care numără peste 2000 de cărți publicate), Liiceanu și bietul Pleșu sunt virgule întâmplătoare. Dar asta nu ar fi nimic! Liiceanu și Pleșu nu sunt scriitori profesioniști și literatura contemporană nu pierde nimic din cauza acestor plagiatori patologici. Ei sunt dintr-o familie cu alți doi autori agitați, minorii Patapievici și Cărtărescu.

Scriam acum câțiva ani despre Liiceanu, ca ipochimen indimenticabil pe scena culturală a României. Îi dădeam, pentru distracția tinerei generații, numai două plagiate din Heidegger! Alte 17 plagiate din Heidegger aș dori să i le dau în postumitatea lui apropiată. Se știe (a se vedea și fotografia) că a fost încă din decembrie 1989 într-un oarecare amor ideologic cu Silviu Brucan, a cărui soție a fost acuzatoarea lui Noica în procesul Noica – Pillat. Eu am publicat cele 20 de volume ale Procesului Noica – Pillat și știu ce vorbesc.

Scriam în textul Liiceanu are 80 de ani de viață și 50 de ani de plagiat:

„Liiceanu a devenit, fiind în structura sa, procurorul de serviciu al României. L-am auzit spunând că parlamentarii sunt inculți și el s-ar oferi să le dea câteva lecții de învățătură. Numai că acest învățător trebuie să primească el însuși câteva lecții. Mai recent, și poporul român este incult și prost fiindcă nu a ales pe cine trebuia într-un Parlament care nu face guverne cum vrea filosoful Editurii Humanitas.

El uită cum în decembrie 1989, alături de Pleșu, lua notițe, într-o agendă pe care o ținea disciplinat pe genunchi, de la obscurul Brucan, personajul care imaginase împușcarea lui Ceaușescu. În momentul în care treci de la Noica la Brucan, n-are rost să mai plagiezi din Sein und Zeit.