Eminescu - Gravura realizata de pictorul basarabean Th. Kiriacoff–Suruceanu
"Pe ziua de Sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și au spus: Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…”
Nicu Steinhardt, auto-declarat legionar: Am învățat și predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej. Îl iubesc pe Eminescu. Tot astfel, iubesc în mod orbitor și total poporul românesc și „fenomenul românesc"
Redăm în exclusivitate „Mărturisirea" de mai jos, poate una din cele mai frumoase scrieri semnate de Monahul Nicolae Steinhardt despre Eminescu și fenomenul românesc.
MĂRTURISIRE
Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinență și abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, pînă la rezolvarea teoretică a problemei, am scris și publicat cîteva texte despre Eminescu în „Viața Românească", în „Caiete critice", în volumul „Escale în timp și spațiu" și „Prin alții spre sine", în cuvîntul înainte la „Eminescu și abisul ontologic" de Svetlana Paleologu-Matta.
Am învățat și predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej.
Știu bine că am scris copilării și banalități dar cu teamă, dragoste, credință și adînc respect. Așa încît s-ar putea ca păcatul de temeritate și poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă. Nu uit, cînd sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără niciun drept. Prin declarație unilaterală de voință, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic și neîndeptățit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege.
Tot astfel, fără nicio justificare, iubesc în mod orbitor și total poporul românesc și „fenomenul românesc".
Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității, acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica.
Cît de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.
Nicolae Steinhardt
Mănăstirea Rohia
24 martie 1989 (Confesiune făcută cu șase zile înainte de a trece la Domnul – 30 martie 1989)
Originalul acestui text se află în Arhiva Fabian Anton
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
că fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtăm în piept solarele morminte
și de lumină coastele ne dor.
Avem atâtia morti, atâtea oseminte . . .
Cu smirna lor pe tâmple ne sfințim
și de la noi la gropile lor sfinte
întinde luna aurit chilim.
Atâția morți, atâtea dragi morminte,
ca o catepeteasmă, cresc în noi,
cum mucenicii slavei mai-nainte
prin gloanțe, prin furtună și prin ploi.
Ne pâlpâie pe mâini și în cuvinte,
ca soarele ce arde pe obraz,
atâția morți, atâtea oseminte . . .
S-aprind în somn icoane de topaz.
Atâția morți ascut în noi oțele,
Se sparge veacu-n țăndări mari de fier.
Cu jertfele de ne izbim de stele,
Cu rănile, noi ne-am atins de cer.
Zidim destin. Parâng de ziduri sfinte.
Dar nu din var și piatră ctitorim,
ci tencuim cu albe oseminte,
din cărămida rănilor zidim.
Turnați în cremene și jurăminte,
cu ochi de foc, aprinși de-un sfânt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalță pajuri albe către cer,
să puie țării temelii de fier.
Avem atâția morți, atâtea dragi morminte.