Intră în Frățiile de Cruce din Basarabia în 1937, pornind lupta împotriva bolșevismului încă de la vârsta de 16 ani. După așa-zisa rebeliune, ianuarie 1941, este arestat de regimul Antonescu și condamnat inițial la 3 luni închisoare doar pentru "vina" de a fi fost șeful Frățiilor de Cruce Iași, Instanța neputând demonstra însă nici măcar vreo intenție de violență din partea lui Valeriu Gafencu, prin simplul fapt că aceasta pur și simplu nu a existat.

Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 din Iași s-au petrecut de altfel fără niciun fel de confruntare violentă între Armată și Mișcare. După eliberare, Valeriu nu renunță la credință. În octombrie același an, participă la un parastas pentru un ofițer al Armatei Române, ucis în urma atentatului bolșevic de la Odesa asupra Comandamentului militar român. Slujba religioasă pentru un erou al Armatei Române este interpretată de regimul Antonescu ca fiind un "ritual" leginar, Valeriu Gafencu fiind condamnat pentru asta la 25 ani muncă silnică! Este închis la Aiud. La doar trei ani distanță, august 1944, Antonescu, după ce și-a distrus orice fel de sprijin politico-popular, poate fi arestat de niște "caporali" din propria sa armată, fără niciun fel de reacție de împotrivire din partea cuiva. Nu a avut cine să-l apere. Este dat pe mâna comuniștilor din România, transferat apoi la Moscova și readus în țară pentru a fi executat în 1946. În același an, Valeriu Gafencu este transferat de noul regim, cel comunist, în închisoarea de la Piteșt, menținându-se pedeapsa.

Avea vârsta de 25 de ani și în continuare, nu renunță la credință. Nu se dezice de nimic, ba mai mult, devine în următorii ani de temniță comunistă îndrumător și exemplu de rezistență creștină, implicit naționalistă pentru toți camarazii săi ce aveau să umple temnițele. Înfruntă torturile, foamea cumplită și frigul din iernile în care nu se învelea decât cu Hristos. Icoana lui de Sfânt al Închisorilor nu s-a "inventat", ci a fost pictată pe zidurile ocnelor de ceilalți deținuți care se hrăneau cu privirea lui atât de albastră încât puteau vedea Cerul în cele mai negre ziduri. Icoana lui a fost făcută de suferința îndurată cu cea mai adâncă smerenie, de toate inimile camarazilor ridicate de Valeriu printe gratii, spre libertate. Icoana lui au fost oasele lui rupte de bătaie, tuberculoza și celelalte răni ale trupului. Icoana lui de Sfânt al închisorilor este în continuare, peste vremuri, zugravită mai vie ca oricând, de miile de români ce se adună la Târgu-Ocna, la un mormânt "necunoscut".