Părintele Justin nu este numai al unuia sau al altuia, nu este numai al unor ucenici sau al altora, este al tuturor românilor ortodocși. Și nu numai. Părintele a întins acoperământul dragostei sale pentru creștinii din întreaga lume. Dovezi ale evlaviei pentru Părintele Justin vin din tot spațiul ortodox. Părintele Justin este exemplificarea dragostei nemărginite, trăită la cea mai înaltă măsură.

Dimineața, când mă uit în ochii fetiței mele văd ceva din sclipirea ochilor Părintelui Justin. Sănătatea ei este rodul rugăciunilor acestui sfânt al lui Dumnezeu. Pentru asta, și pentru toate celelalte, îi suntem recunoscători Cuviosului Părinte Justin, pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!

Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre Părintele nostru Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură.

Părintele Justin a trăit suferințele fiecăruia dintre cei care îi treceau pragul, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. Nu dormea ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său.

În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp al vieții sale pământești a fost o încununare a vieții Părintelui.

Un sfânt al lui Dumnezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții.

De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toți cei care l-am cunoscut știm că dragostea este principalul atribut care l-a caracterizat pe duhovnicul cu viață sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptății, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reușit să se ridice la exigențele sale, alții nu. Funcție de cât a ascultat fiecare.

Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viața celuilalt, fără a aștepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înțelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptățim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră.

Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creștini”.

În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: "Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credință pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenționa că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste și înțelegere creștinească între oameni, va veni sfârșitul lumii. „Din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.

Din dragoste pentru poporul român și pentru Hristos, Părintele Justin a îndurat chinurile temnițelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, și toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele.

S-a împrietenit cu suferința, dându-și seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai așa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temnița Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulțumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puțin pentru El.

Acesta a fost duhul celor din închisori.

Vrăjmașii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare și sunt mijlocitorii noștri în fața lui Dumnezeu.

Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că "vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toți apusenii și răsăritenii”.

Dragostea față de poporul său îl făcea să stea în scaunul de spovedanie de dimineață până seara târziu.

Știind că nerecunoașterea jertfelor luptătorilor și deținuților din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora.

În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele Justin a avut inițiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialiști în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicații. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza era mare: recunoașterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele credea că se așteaptă moartea sa și a puținilor supraviețuitori trecuți prin această temniță, pentru ca urmașii torționarilor să confiște acest spațiu simbolic al martiriului românesc.

Mărturisitor al generației 1948, Părintele Justin a atenționat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică.

Puțini l-au înțeles, și mai puțini l-au susținut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părțile, din partea vrăjmașilor, dar și a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinția Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar și a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său fundamental.

Sfântul de la Petru Vodă nu se juca cu cele sfinte, nu putea spune azi una, mâine alta.

De la înălțimea stării sale duhovnicești, Părintele Justin spunea că generația noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generație interbelică, că experimentul Pitești va fi nimic față de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică și nu vă veți putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele.

Și cum vom putea depăși aceste încercări fără dragoste și fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o țară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morții noștri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevărați și apărători ai ortodoxiei.

Nu plecăm genunchii în fața icoanei, dar îi plecăm în fața lui Baal.

Traian Trifan, unul din mentorii sfinții închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu și camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Luptătorii din Munții Făgărașului au demonstrat-o cu prisosință, oferindu-și viața lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în fața lui Dumnezeu.

Martirii închisorilor de asemenea.

Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în fața tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră și fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru și pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie.

Misiunea creștină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi și pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului.

Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinții îmbunătățiți atrag atenția că trăim vremurile din urmă.

Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în fața ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru acești oameni or fi fost prea mari.

Unii, poate, și-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluții omenești, fără de Hristos.

Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu și lui mamona.

Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieți ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul și de altul, până la prăbușirea noastră în iadul fără timp.

Trebuie să privim în permanență spre Hristos, să ne simplificăm viața. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, așa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ștefănescu.

Avem un model strălucit în generația interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generații mărturisitoare.

Sunt convins că Părintele Justin suferă și plânge pentru cei care cad, se roagă și-i așteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu știu să fi osândit pe cineva vreodată. „Dacă e să ne judecăm unii pe alții, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele Justin, la scurt timp după lansarea apelului prin care cerea creștinilor să respingă dictatura biometrică.

Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl vor răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câștigă adevărata libertate”.

Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem!