Este România un „stat eșuat”, așa cum, hazardat, inadecvat s-a exprimat Klaus Iohannis, care este vremelnicul și perisabilul ei președinte? În nici un caz. Noțiunea de „stat eșuat” (rogue state, État voyou) a fost lansată de Administrația Ronald Reagan în anii ’80 și se referă cu precădere la statele care nu-și pot plăti la timp datoriile sau la cele care produc instabilitate regională. Și, mai ales, la cele care nu înțeleg să se alinieze, să respecte pax americana.
România nu se încadrează în nici una dintre rubricile care ar caracteriza „statul eșuat”. Deși a făcut datorii enorme și neexplicate populației în ultimii doi ani, sub Klaus Iohannis, prin prim-miniștrii Ludovic Orban și Florin Cîțu și prin ministrul de Finanțe Florin Cîțu, deocamdată, România își plătește regulat, la timp datoriile. Rezerva BNR e mereu în creștere, cu toate că a trebuit să achităm și șapca primită de președintele român de la Donald Trump. Atâta doar că, sub același Klaus Iohannis și sub eternul și fascinantul guvernator BNR, Mugur Isărescu, aurul României nu a fost repatriat, așa cum s-a întâmplat recent cu aurul altor țări din UE. Iar România păstrează în memorie ca o rană tezaurul pierdut în Rusia. Nici Marea Britanie, unde e depozitat azi aurul românesc, nu mai e puterea stabilă care a fost odată.
Ce muscă l-a pișcat pe tăcutul și inexpresivul președinte din România ca să se exprime atât de nepotrivit despre țara noastră din Germania, de la Aachen, unde primea Premiul „Carol cel Mare”? Calitatea consilierilor poate fi întotdeauna o explicație la îndemână. Dar această săritură peste cal a lui Klaus Iohannis are, poate, și motivații mai adânci. Oamenii politici importanți de azi – președinți, prim-miniștri, miniștri, ambasadori – nu mai sunt nici regii de altădată, nici principii și nici oamenii de stat, care, în mod evident, sunt o specie pe cale de dispariție.
Klaus Iohannis a fost ales de statul subteran din România (la sugestia „sociologică” a lui Vasile Dâncu?) pentru că amintea de departe de Carol I de Hohenzollern. Era un fel de german, un sas, nu aparținea „clanurilor” statului subteran, și deci putea apărea ca un arbitru. Așa cum prințul Carol nu făcea parte din familiile boierești domnitoare. De-a lungul ultimilor șapte ani, ideea alegerii fostului primar de Sibiu (ales nu de români, ci de statul subteran) se dovedește a fi din ce în ce mai hazardată. Mai inadecvată. Deși inițial, în 2014, părea să împace interesele puterilor „suzerane” cu interesele statului subteran român. La fel ca Ion Iliescu în anii ’90, Iohannis e și el un „emanat”. Exact așa cum Ion Iliescu nu a fost emanatul Revoluției, nici Iohannis nu a fost doar emanatul alegerilor democratice.
Și ar mai fi de făcut o observație de fond. După cum ziariștii suferă de tentația de a le da ordine politicienilor, și politicienii, inclusiv președintele, sunt tentați să devină comentatori, analiști politici. Și, în general, calcă în străchini. „Marionetele”, politicienii, își joacă rolul din ce în ce mai improvizat. Aproape peste tot, începând cu SUA și cu alte țări importante, Franța sau Italia, de exemplu, președinții și prim-miniștrii sunt desemnați de oligarhie, de marele capital, de Big Pharma, de Big Tech, folosindu-se de institutele de sondaje și de presă, de Big Media. Foarte mulți comentatori reputați din SUA își desemnează președintele între ghilimele, „Joe Biden”.
Klaus Iohannis nu e la prima afirmație eronată și va continua să iasă din rol din ce în ce mai des. Simetric, amenințările cu suspendarea se fac mai precise, mai consistente. România nu e în nici un caz un stat eșuat, resursele ei sunt considerabile. Dimpotrivă, comparată cu Polonia și Ungaria, suferă chiar de prea multă „stabilitate”. O stabilitate care, fără îndoială, e de-a dreptul morbidă. În schimb, Klaus Iohannis seamănă din ce în ce mai bine cu un președinte eșuat.
Într-un interviu halucinant, megaloman, Angela Gheorghiu încearcă fără vreo urmă de succes să-i dărâme de pe soclu pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Dinu Lipatti și Maria Tănase. Efortul de cancel culture vizează pe ansamblu demolarea culturii românești – nu e nici prima și nici ultima tentativă de distrugere a valorilor identitare pentru ca țara să devină mai ușor de digerat. Despre Dinu Lipatti Angela Gheorghiu spune că nu ar prea avea operă pentru că, din nefericire, a murit tânăr. O prostie, ca să nu spunem un act de incultură. Dinu Lipatti este un nume de referință în panteonul pianiștilor din secolul XX. Despre agresiunile ratate ale sopranei (o interpretă) asupra lui George Enescu și Ciprian Porumbescu nici nu merită să vorbim, atât sunt de hazardate, de inadecvate, de aberante. Lupta cu miturile naționale fondatoare e întotdeauna pierdută dinainte, ridicolul și penibilul sunt asigurate pentru cei care se pretează la un asemenea exercițiu. Globaliștii contemporani și propaganda lor se fac sistematic de râs. Oricum, Angela Gheorghiu nu o va egala niciodată pe Maria Tănase în galeria de icoane a românilor.
Interviul sopranei a fost publicat pe platforma apăsat globalistă contributors.ro. Un comentator care semnează „Expatriat”, autentic meloman, o plasează pe această interpretă pe un loc minor în performanța lirică : „În vremea Mariei Callas, a Renatei Tebaldi, ar fi fost folosită de regizori în roluri secundare, de subretă, în operele lui Kalman. (Nimic insultător în asta, nu e ușor să cânți bine nici repertoriul de operetă. Din păcate, penuria de voci remarcabile care a început în anii ’80 a promovat voci mai subțiri în preluarea unui repertoriu de mare dificultate, care cere tehnică mare și „proiecție” sonoră impecabilă.) Cuvântul care se impune în aprecierea mea este „mic”. Un repertoriu mic în comparație cu starurile veritabile ale trecutului operatic glorios. Câteva, puține opere, care se repetă din nou și din nou. O voce mică. Înregistrează bine, pentru că soprana, cel puțin în vremurile bune (anii ’90), controla bine talentul real care i-a fost dat. Pe viu abia se putea auzi, fiind acoperită deseori de orchestră, chiar în pasajele relativ transparente. În discul EMI cu Recviemul de Verdi se poate decela cu ușurință că în condiții de concert nu ai fi putut auzi vocea. Din fericire, „butoanele” moderne, de care nu beneficiau cîntăreții extraordinari din perioada gramofonului, ca și tehnicile de editare pot săvârși minuni de „iluzionism” (Expatriat – „Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învățat o falsă istorie a muzicii, fabricată și comandată”, contributors.ro, 5.10.2021).
Atât Klaus Iohannis, cât și Angela Gheorghiu sunt niște „voci mici”, apărute după 1980, „de operetă”, care nu pot ține locul marilor interpreți de altădată, cum au fost, într-adevăr, Maria Callas sau Renata Tebaldi pentru operă sau cum au fost în politica germană Konrad Adenauer sau Helmult Kohl. Pentru că referințele lui Klaus Iohannis nu par să fie românești. Modul în care puterile „garante” își impuneau interesele și oamenii în secolul al XIX-lea nu a fost foarte diferit de cel al „partenerilor strategici” actuali. Doar „interpreții” de azi sunt de o calitate inferioară.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Daca pentru mine Yma Sumac (ascultati "Chuncho") intrece toate sopranele perfecte ale mapamondului din toate timpurile, pentru ca a avut ceva ce toate celelalte nu au avut, unicitate si originalitate, asta inseamna ca restul sunt mai putin valoroase, doamna Gheorghiu?
Am vazut de curand filmul romanesc "Ciprian Porumbescu" (1972), o bijuterie de film despre patimile poporului, dorinta de libertate a acelor vremuri... Iti infioara toate sentimentele patriotice pe care le poti simti! Daca ar fi existat si unul similar despre Eminescu...
Maria Tanase, George Enescu, Ciprian Porumbescu raman genii, chiar daca nestiute de o Terra intreaga. Valoarea lor nu se masoara in "popularitate", ci in ce au reprezentat pentru traditiile, aspiratiile, cultura si istoria acestui neam pe care le-au "spus" atat de magnific si vibrant in cantece!