Doborârea avionului rus de către turci a condus la o criză fără precedent între cele două țări, până mai ieri, dacă nu chiar aliate, cel puțin unite de interese geo-politice care depășesc cu mult starea de beligeranță în declarații care s-a instaurat deja în cele două capitale. Deși, teoretic, gestul otomanilor poate fi interpretat inclusiv ca o provocare venită din partea NATO, Putin lasă de înțeles că vrea să se răfuiască doar cu Turcia. Și totuși, consider că nu se va întâmpla nimic deosebit. Istoria recentă ne stă mărturie.

Imperiul Țarist s-a declarat protectorul creștinătății de rit ortodox și, după cucerirea Constantinopolelui și a Imperiului Bizantin de către dușmanii Crucii, au încercat, în general cu succes, să preia controlul asupra teritoriilor cucerite de turcii otomani. Sigur, nu în totalitate, ba chiar cu prețul unor mari suferințe la care au fost supuși eliberații din sclavia turcilor, dar, ceea ce a fost și mai rău, inclusiv prin preluarea de către țarii ruși a unor teritorii locuite de musulmani încă de la apariția acestei religii. Pe scurt, de-a lungul timpului, se poate considera că dușmanul de moarte al Porții a fost Rusia, în niciun caz Occidentul. Așa au pierdut otomanii, spre exemplu, Azerbaidjanul sau Turkmenistanul, dar și Crimeea locuită de tătari. Nu are niciun rost să ne imaginăm că noii ocupanți s-ar fi purtat cu mănuși în aceste teritorii. Nu s-au purtat ei prea bine cu popoarele creștine neruse, de ce ar fi făcut-o cu turcii sau cu alte popoare care credeau în Islam? Și totuși, există un moment în care rușii și turcii s-au înțeles. Sau de la care au început să se înțeleagă. 

Astfel, proclamarea de către Lenin a Uniunii Sovietelor ca moștenitor de facto si de jure al defunctului regim al Rusiei Imperiale a coincis, practic, cu accederea la putere pe malurile Bosforului a mișcării "Junilor Turci”, un partid radical care a anunțat nașterea Republicii Turcia. În mod paradoxal, deși URSS s-a destrămat la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, unicul stat democratic din lumea musulmană a continuat să existe, Turcia de azi fiind un exemplu bun de urmat de către fostele republici sovietice cu populații având afinități de limbă și de religie cu aceasta. În anul de gratie 1920, în timp ce Rusia era zguduită de drama razboiului civil dintre bolșevici și rușii albi conduși de generalul anticomunist Denikin, Moscova a găzduit o primă întâlnire la nivel înalt între noile conduceri ale țărilor în discuție, iar oaspetele Kremlinului a fost însuși Kemal Ataturk, președintele noii republici turce. Aflat sub presiunea aliaților din primul război mondial care impuseseră o suzeranitate limitată țării sale și îi interziseseră accesul în Bosfor, Mustafa Kemal și-a îndreptat privirea tocmai către țara pe care turcii o urau cel mai mult: Rusia.

 

Astfel, pentru a nu avea soarta revoluționarilor francezi care au distrus singuri ceea ce creaseră după căderea Bastiliei și confruntat cu ostilitatea fățișă a propriei populații, care privea cu reticență reformele sale, Kemal a cerut ajutor economic de urgență pentru țara sa. În mod surprinzător, deși Rusia era într-o situație chiar mai grea decât vecina sa, Lenin a aprobat un ajutor nerambursabil în valoare de 10 milioane de ruble (greu de cuantificat astăzi, dar, oricum, o sumă considerabilă), bani cu care tânăra republică a reușit să reziste. În afară de asta, sovieticii au trimis la Ankara consilieri și material militar, respectiv mitraliere, puști, grenade, muniție și care blindate.

Deși Stalin semnase un tratat de prietenie cu Turcia la sfârșitul războiului, aderarea ulterioară a acestei țări la NATO l-a facut pe acesta să denunțe în mod unilateral înțelegerea, iar relațiile dintre foștii amici s-au deteriorat brusc. Pe toată durata războiului rece, guvernul de la Ankara s-a temut ca nu cumva țara lor să nu devină o republică sovietică, după modelul Azerbaidjanului sau Uzbekistanului. Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, ca și disoluția fostei Uniuni Sovietice, a determinat o nouă apropiere între cele două națiuni. Astfel, în anul 1992, Rusia a livrat Turciei material militar în valoare de 100 de milioane de dolari. Transportoare blindate și elicoptere de atac au întărit armata turcă aflată într-un război de gherilă cu separatiștii kurzi.

 

Unitățile de jandarmi și trupele speciale au fost dotate, prin grija Kremlinului, cu puști de asalt, automate Kalasnikov și lansatoare anti-rachetă. Doi ani mai târziu, Moscova semna un acord interguvernamental de cooperare militară cu Ankara, primul document de acest fel semnat de ruși cu o țară membră a NATO. De altfel, o anexă mai puțin cunoscută publicului larg prevedea participarea expresă a uriașului complex militaro-industrial ex-sovietic la dotarea cu armament modern a armatei, poliției și jandarmeriei turce. Din motive neclare, acest acord nu a fost realizat pe deplin, o posibilă explicație fiind aceea că protestele ambasadorului american au fost "corect” înțelese de conducerea de atunci de la Ankara. Dar, nu are rost să mai intrăm în detalii suplimentare, este evident că relațiile economice s-au dezvoltat incredibil de mult, valoarea schimburilor economice actuale depășind suta de miliarde de dolari anual. Turismul, armamentul, țițeiul și gazul, aceștia sunt pilonii de stabilitate ai relației dintre cele două țări. Cum ar putea să se rupă din cauza unui avion prăbușit de o rachetă trasă, poate, de frică? Putin are, deja, numeroși dușmani. Poate chiar prea mulți. Mai nou, chiar în anturajul său. Economia rusă oricum gâfâie, ar fi culmea ca Putin să-i mai atârne o greutate de gât, nemulțumirea populației fiind deja clară și semnalată de serviciile secrete. În plus, mai e Crimeea...

Multă lume nu știe, de fapt, foarte puțini știu, dar în tratatul de cedare a Crimeii este prevăzută o anexă care spune că, în cazul declarării independenței acestui teritoriu, el va trebui să revină Imperiului Otoman, de la care a fost desprins după înfrângerea suferită de osmanlâi în primul război ruso-turc, în 1856. Așa ne-am unit și noi, de altfel, și tot atunci, în acel conflict, a apărut mitraliera... Deși arhivele ruse susțin că un asemenea act adițional nu există, ceva adevăr trebuie să fie. De exemplu, prin anii 70 ai secolului trecut, KGB dăduse publicității o informare care spunea că Alaska ar fi fost închiriată americanilor pe 100 ani, în niciun caz vândută definitiv. Dar, asemenea chestiuni țin de teoria conspirației și, dacă sunt adevărate, atunci ele sunt rezolvate fără știrea muritorilor de rând.

Cetățenii turci nu vor mai avea dreptul să intre în Rusia fără vize, dar este sigur că turcii vor răspunde cu aceeași monedă. Rămâne de văzut cine pierde mai mult, dar este clar că nimeni nu va avea de câștigat. Și așa rușii nu intră aproape nicăieri fără vize, îmi imaginez că moscoviții sau locuitorii Sankt-Petersburgului n-au niciun chef să meargă fără vize la Minsk. Iar posibilitatea primirii unei vize turistice pentru Paris sau Londra este o adevărată aventură pentru omul de rând. Refuz să cred că Putin va merge până acolo încât să pericliteze concediile concetățenilor săi pe atât de primitorul litoral turcesc. Atunci când este vorba de bani și de băutură, marile spirite se împacă întotdeauna. Așa a fost mereu și așa va fi și acum.

 

De fapt, de pierdut vor avea, cu adevărat, doar bieții oameni din Siria, supuși unor bombardamente criminale din toate părțile. Pro-Aassad, anti-Assad, pro-turci, anti-turci, pro-kurzi, anti-kurzi... si mai anti ce? Anti-tot, că doar asta a mai rămas! Deci, oameni buni, nu de acolo vine pericolul! Ci de la comportamentul iresponsabil al aliaților, precum și a politicii imigraționiste suicidare pe care o practică, selectiv, țările din Vest. Aliați de-ai noștri, la urma urmei. Nu trebuie să ne ferim nici de turci, nici de ruși. Prietenii știu de ce.