„Ce se întâmplă cu Franța în acest sfârșit de 2018 ? Pentru a patra sâmbătă consecutivă, începând cu 17 noiembrie, străzile Parisului, faimoasa arteră Champs-Élysées și bulevardele adiacente, place de la Bastille, place de la République, place de la Concorde și place de la Madeleine, alte orașe ale Franței – Bordeaux, Lyon, Marsilia, Toulouse, Lille, Nisa, Caen, Toulon, Avignon, Bastia, Puy-en-Velay etc. – au fost invadate de niște manifestanți neobișnuiți, cei mai mulți având pe ei veste galbene, bărbați și femei din clasele populare și din clasa mijlocie, fără vreo apartenență politică sau sindicală precisă, care au ieșit să protesteze împotriva creșterii prețurilor la carburanți. Asta a fost doar în prima sâmbătă. Din a doua sâmbătă, nemulțumirile și revendicările s-au înmulțit vertiginos, culminând cu „Macron démission !” sau „Macron en prison !”. De o lună a început o revoltă populară nemaivăzută, o revoluție, o insurecție care, încet dar sigur, va schimba Franța, democrația în Europa și, poate, ca altădată, chiar lumea. Pentru că manifestațiile s-au extins la Bruxelles, cu multe arestări, în Belgia deci, în Olanda, în Germania și sunt salutate din SUA chiar de președintele Donald Trump („Love France”) și de marii editorialiști independenți, ca Paul Craig Roberts, în articolul său din 4 decembrie 2018, intitulat „The Disintegration of Western Society” („pray the revolt spreads to the US” – "rugați-vă ca revolta să se întindă și în Statele Unite”). Televiziunile americane, cele britanice, ca și altele din Europa și din lume au transmis ore și ore de la Paris și din Franța Vestelor galbene.

La ultima ieșire a Vestelor galbene, cea de ieri, 8 decembrie 2018, un sindicat independent al polițiștilor a socotit că sunt 1 300 de puncte de acțiune, cu 400 de participanți în medie la un punct, ceea ce dă un număr de patru ori mai mare decât cel oficial, livrat de Ministerul de Interne (136 000), adică vreo 520 000 de manifestanți. Oficial, în Paris au fost numărați doar 10 000 de manifestanți la 8 000 de polițiști și alte forțe de ordine… Manifestanții au fost "dezarmați” de praștii, de ciocane, de bile metalice de pétanque, de pietre și bolovani, în vreme ce forțele de ordine au folosit la discreție gaze lacrimogene, grenade asurzitoare, gloanțe de cauciuc și alte furtunuri de apă, plus blindate de război dar intrate în uzul jandarmeriei. Cu alte cuvinte, angajații statului împotriva celor care îi duc în spinare, ca să apere o clasă politică ruptă de realitate, cu aspirații globaliste, întreținută de popor cu sume neverosimile. Și să apere cartierele locuite de bogați și privilegiați.

De mai multe cicluri electorale, începând de la al doilea mandat al lui Jacques Chirac (2002-2007), președințiile succesive ale lui Nicolas Sarkozy, François Hollande și acum Emmanuel Macron au fost supuse unor presiuni teribile din partea oligarhilor, a finanței mondiale, a băncilor și a multinaționalelor pentru a reforma o Franță prezentată ca înghețată în ale ei prea multe "acquis sociaux” (drepturi sociale cucerite deja). "Reforma” de care s-a tot vorbit însemna și înseamnă încă, într-un punct crucial al ei, o dereglementare, o flexibilizare a pieței muncii, a contractelor dintre angajator și angajat, o fragilizare a drepturilor salariaților mergând în mod ideal până la zero. La a-i pune pe cei ce muncesc total la dispoziția celor ce plătesc. Doar ca Franța e, conform propriei sale Constituții, și un stat social, de unde și impresia falsă că ar fi o țară de-a dreptul socialistă ("Article 1er. La France est une République indivisible, laïque, démocratique et sociale.”).

Tânărul, inexperimentatul și arogantul (perceput astfel de o largă majoritate) președinte Emmanuel Macron, doar o interfață a vechiului capital, a unei oligarhii istorice, a unui sistem politico-economic specific doar Franței, a crezut că poate reuși foarte repede și fără piedici acolo unde predecesorii săi rataseră lamentabil. Pentru că au eșuat în dereglementarea pieței muncii și nu au reșit să deschidă suficient Franța capitalului global, Nicolas Sarkozy și François Hollande nu au mai avut dreptul la un al doliea mandat. Pe care Barack Obama sau Traian Băsescu, tot președinți propulsați de oligarhia transnațională, l-au căpătat, în schimb. După merit, bineînțeles. Un merit împotriva claselor populare. În Franța, ca în tot Occidentul, liderii așa-zis democratici nu sunt desemnați de demos, de popor, printr-un vot care nu mai are nici un conținut și e doar un ritual teatral, ci de marea ogligarhie națională mână în mână cu oligarhia mondială. Economicul și mai ales financiarul e pe cale să elimine cu cruzime aproape integral politicul. La fel ca în pretins marginala și prea modesta Românie. Și totuși, Constituția franceză spune, în articolul 2 (De la souveraineté), că principiul Republicii este : "gouvernement du peuple, par le peuple et pour le peuple”.

Dacă actuala putere de la Paris (președintele Emmanuel Macron, guvernul condus teoretic de Édouard Philippe și majoritatea parlamentară compusă din aleșii La République en Marche !, un fel de USR cât o majoritate), susținătoare a unor teorii economice dinainte de marea criză din 2008, va accepta revendicările Vestelor galbene, finanțele Franței, care sunt deja în grea suferință (datorii acumulate insuportabile), țara va urma în dezastru Grecia și Italia. Dacă refuză, în schimb, să dea curs cererilor venite din periferiile pauperizate ale țării (peste 50 % dintre francezi trăiesc, ca și românii, în micile orașe și în localitățile rurale, și depind decisiv de mașinile lor pentru a supraviețui), protestele se vor radicaliza, se vor permanentiza, pe modelul deja binecunoscut al Greciei dinaintea marelui faliment care a adus la putere extrema stângă, cu Syriza și Alexis Tsipras (tot un reprezentant al capitalului străin !). Ce-ar fi mai rău pentru Franța și pentru UE ? Eșecul lui Emmanuel Macron poate duce la o lovitură de stat din partea militarilor. Să nu uităm că Franța are o armată autentică și completă. Numele generalului Pierre de Villiers, fost șef al Statului Major al Armatelor, a fost deja evocat în acest sens. Pierre de Villiers a demisionat demn, la 19 iulie 2017, ca urmare a agresiunilor repetate ale președintelui Emmanuel Macron asupra bugetelor militare.

Singura mare reușită de până acum a prea tânărului președinte francez Emmanuel Macron e una neașteptată și paradoxală. Desigur, pe lângă niște limitări de avantaje sociale, eliminarea impozitului pe marile averi și deschiderea către marele capital străin a unor monopoluri de stat, cum sunt Căile Ferate. Macron a reușit să aducă în lumina nedorită a rampei celebra familie multinațională Rothschild, cea mai bogată familie a lumii din ultimii 200 de ani. Familia Rothschild și-a început marea ascensiune mondială după ce l-a "bătut” pe împăratul francez Napoleon I finanțându-i pe britanicii faliți, pe ducele de Wellington, în bătălia de la Waterloo, cu banii care veneau de la landgraful Wilhelm din Hesse-Kassel, cel mai bogat om al epocii. Emmanuel Macron – ne-a spus-o media de mii de ori – a fost director la Banca Rothschild, filiala din Paris, și ar fi câștigat câteva milioane de euro în doar un an și jumătate, bani care nu ar fi apărut în clar în declarația sa de avere. Marele maestru al lui Macron a fost celebrul Jacques Attali, fost sherpa al lui François Mitterrand și membru în numeroase organizații cu acoperire globală. E de presupus că, de acum încolo, vom auzi din ce în ce mai des de Rothschilzii care până azi reușiseră să se ferească de publicitate cu mare grijă.

Supusă unei supravegheri polițienești fără egal (cca 90 000 de forțe de ordine anunțate de ministrul de Interne Castaner pentru manifestația de ieri), mișcarea Vestelor galbene va diminua, se va stinge poate, dar are toate șansele să se transforme într-o organizație politică. Venirea claselor populare, care nu mai erau reprezentate de mult de nimeni, la masa negocierilor, la masa bogaților, la "împărțirea ciolanului” poate schimba conținutul democrației din temelii. Și cei mai respectați intelectuali francezi, nu mulți dar bine utilați, ascultați și urmați, ca Emmanuel Todd, Michel Onfray, Luc Ferry, Jacques Sapir, Alain Finkielkraut, sunt de partea Franței populare, periferice, sărăcite, dar totuși atât de vie. E loc de speranță deci. Chiar dacă Parisul, centrele marilor orașe, moștenitorii de averi și rente, absolvenții marilor școli, media mainstream (cele mai multe televiziuni, posturi de radio, ziare, spătămânale) sunt, surprinzător, reacționari, adepții inegalității, autoritari, și susțin orbește marele capital și pe președintele acestuia, Emmanuel Macron.

În toată lumea, ruptura dintre "populiști” și presupușii "progresiști” (în fapt, neoconservatori, neoliberali, ultraliberali) se adâncește. În vreme ce "populiștii” Donald Trump, Viktor Orbán, Matteo Salvini se ocupă de protecționism, de crearea de locuri de muncă pentru conaționalii lor, de ameliorarea condiției claselor populare sărăcite, globaliștii progresiști ca Barack Obama, Angela Merkel, Emmanuel Macron, François Hollande sau Traian Băsescu au fost și sunt preocupați de dereglementări ale circuitelor financiare și ale pieței muncii, totul în favoarea oligarhilor multinaționali și în aplauzele presei aservite, de la CNN, Washington Post, New York Times și Hollywood până la mult mai modestele Digi 24, Realitatea TV, Adevărul sau la intelectuali publici ca Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și toată banda în amărâta noastră Românie. Cu cine să mergi : cu "populiștii” huliți sau cu "progresiștii” vampiri ?

Președintele Macron și guvernul său condus de Édouard Philippe au abandonat, cu niște bâlbâieli, toate măririle de taxe care au provocat manifestațiile Vestelor galbene. Dar au făcut-o, cum se întâmplă adesea, prea târziu. Vestele galbene au înțeles că pot obține mult mai mult, mergând chiar până la schimbarea profundă a sistemului politic și trecerea la o formă de democrație directă, fără politicieni așa-ziși profesioniști ("guvernare a poporului, prin popor și pentru popor”, ca în Constituția Republicii Franceze). Încep să apară programe solide, posibile figuri de lideri și se prefigurează o eventuală a VI-a Republică. (Petru Romoșan)”