Sir Roger Scruton, unul dintre cei mai proeminenți gânditori conservatori britanici, a trecut la cele veșnice la 12 ianuarie, la vârsta de 75 de ani, așa cum ActiveNews informa aici.

Scruton a fost un gânditor original, ale cărui poziții contra-curentului corectitudinii politice au atins toate problemele actuale, de la islam la omofobie, de la multiculturalism la proiectul eșuat al UE, amintind, de fiecare dată, rădăcinile creștine ale Europei. Și faptul că elitele UE încearcă să îngroape aceste rădăcini. Pentru asta a fost adeseori atacat, așa cum s-a întâmplat după ce a acordat un interviu, lucru care i-a adus demiterea din funcția de președinte al comisiei  „Building Better, Building Beautiful”.

 

Incident care s-a încheiat cu scuzele ministrului Brokenshire. Articolul său din „Spectator”, de la finele anului trecut, va rămâne un fel de testament spiritual, în care filosoful face un bilanț al dificilului an 2019, în care spune că, dincolo de toate greutățile, este recunoscător pentru timpul ce i-a fost dăruit (conceptul de „recunoștință” a fost unul dintre pilonii gândirii lui Scruton, care, în schimb, a acuzat că în vremurile de azi suntem dominați de „resentimente”).

În 2006,în pline dezbateri și controverse legate de viitoarea Constituție a UE, Scruton a oferit publicației italiene „Tempi” un text intitulat„Quo vadis Europa? Quo vadis Italia?”, pe care site-ul îl reia acum și din care publicăm câteva pasaje integrale.

„O capelă mică de pe Via Appia Antica ne amintește de destinul nostru. Aici, potrivit legendei, Sfântul Petru, în timp ce încerca să scape de persecuțiile autorităților romane, a fost oprit de figura lui Iisus, care i s-a arătat brusc, ca de nicăieri. „Domine, quo vadis?„ Întrebă Pietro. Dar Iisus i-a răspuns, punându-i aceeași întrebare și Petru a înțeles ce are de făcut: s-a întors la Roma și și-a încheiat misiunea. Astăzi această întrebare se află în inimile tuturor. „Încotro ne îndreptăm? Europa pare să fugă de trecutul său, de moștenirea sa, de misiunea sa creștină. Dar fuge fără să aibă un obiectiv către care să meargă. Marele proiect european, care ar trebui să justifice toate schimbările sociale, legislative și politice care ni se impun, și-a dat jos brusc masca și și-a dezvăluit toată nulitatea. Politicienii ne-au pus pe cap acest proiect, prin forța trucurilor și a înșelăciunii.

 

Ne-au spus că statele-națiune ale Europei vor rămâne libere și democratice. Că vor doar să avem o întâlnire ca între prieteni, să faciliteze comerțul și să promoveze interesele comune. Însă, puțin câte puțin, birocrația a crescut, puterile legislative ne-au fost luate, iar ideea de loialitate națională a fost respinsă și călcată în picioare. În ce scop? Citiți propunerea pentru o Constituție europeană și veți înțelege. Nicăieri nu se vorbește despre religia Europei, despre gloriile și reușitele trecutului european sau despre marea cultură pe care continentul nostru a fost capabil să o producă.

 

Pagini întregi de cuvinte goale, care dezvăluie o ostilitate voalată față de statul național; o agendă politică substanțial socialistă și o confiscare sistematică a puterilor legislative ale națiunilor. Nu există nimic clar în acest document, cu excepția unor negări și a unor respingeri. Acest document nu este decât o negare sistematică a trecutului european.

Francezii și olandezii au votat împotriva acestei propuneri de Constituție. Dar asta nu înseamnă că va fi abandonat. Proiectul european este același cu proiectul bolșevic din 1917: nu există un „plan B”. Mașina a fost pusă în funcțiune; și când a deraiat, inginerii au pus-o din nou pe roate. Ocazional, politicienii vorbesc despre o „cale lentă” și o „cale rapidă” pentru viitor. Ambele conduc însă în aceeași direcție, adică nicăieri.

În acest articol îmi propun să descriu un alt proiect: un proiect care nu se termină în nimic altceva decât într-un punct specific. Cred în Europa ca fiind locul în care noi și strămoșii noștri ne-am stabilit, unde am construit sisteme extraordinare de legi, guvern și religie. Și vreau să readuc la viață Europa pe care o iubesc și să mă asigur că ea rămâne fidelă misiunii sale. Nu am nicio îndoială cu privire la dificultatea misiunii și voi începe prin a prezenta principalele obstacole care stau în calea construirii unui viitor coerent pentru Europa.

Primul obstacol este imigrația sau, mai bine zis, o formă greșită de imigrare. Această problemă se află în mintea tuturor; dar este, de asemenea, o problemă foarte dificil de discutat. În rândul elitelor europene domină un soi de cenzură bine intenționată, ceea ce le permite acestor elite să vorbească despre efectele sociale și culturale ale imigrației doar prin acceptarea cererilor comunităților de imigranți și criticarea celor din țările care le găzduiesc. Orice poziție care impune imigranților să se adapteze culturii majoritare este taxată ca un semn de intoleranță, șovinism sau rasism. Cu toate acestea, este clar că există o diferență între imigranții care doresc să se adapteze și imigranții care nu pot sau nu doresc să o facă: și este la fel de clar că o societate care îi primește pe cei dintâi are tot dreptul să-i refuze pe cei din urmă.

 

Al doilea obstacol este legat direct legat de primul și este Islamul. Nu mai este nevoie să ne amintim în aceste zile că viziunea islamică a lumii moderne este profund diferită de cea pe care am dezvoltat-o ​​în Europa.  Însă trebuie să ne împăcăm cu realitatea și să construim o politică coerentă pentru viitor. Problema este chiar aici, cel puțin așa o văd eu. Europa este o creație creștină, marcată indestructibile de o credință care, poate, dispare din inimile noastre, dar care este încă vie și înrădăcinată în legile noastre. Sfântul Pavel, care a transformat credința care se leagă de Hristos într-o formă organizată de religie, a fost un cetățean roman, expert în drept. A dat Bisericii forma unei comunități universale, angajată în protecția împotriva puterilor laice și imperiale, dar fără nici o pretenție de înlocuire a acestor puteri ca sursă a ordinii juridice. Aceasta este în concordanță cu aceeași viziune a lui Hristos, exprimată în parabola despre tribut: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. 

În consecință, creștinismul a recunoscut întotdeauna că guvernarea societății umane este una strict umană și a considerat creștinul ca fiind un slujitor al lui Dumnezeu și, în același timp, un cetățean al unei ordini seculare.(...)

Propaganda multiculturală susținută de elitele noastre ne-a adus prejudicii grave, făcându-ne să ezităm în a ne afirma cultura noastră prețioasă, cucerită cu eforturi mari, sau în sprijinul pe care trebuie să-l acordăm acelor profesori curajoși și lideri ai comunităților de imigranți care au înțeles că musulmanii trebuie să renunțe la separarea lor și să se alăture întreprinderii comune a cetățeniei universale. Deoarece libertatea, drepturile și obiceiurile noastre bazate pe toleranță depind în cele din urmă de o lege definită în termeni naționali și non-religioși. Într-un stat-națiune toată lumea poate accepta diferențe, poate acorda drepturi egale tuturor religiilor și permite adversarilor să vorbească liber și să influențeze procesul politic. 

Crucifixul este un simbol al religiei majorității italienilor, la fel de sacru pentru creștini precum Coranul pentru musulmani. Dacă musulmanii se simt jigniți de Crucifix, ei sunt liberi să meargă în altă parte, în Scoția, de exemplu, unde nu există Crucifixuri în sălile de clasă, decât dacă este o școală privată. Dacă minoritățile au dreptul să își afirme identitatea, același lucru este valabil și pentru majorități.”