Încercând să se încadreze, cu smerenie, în acest duh lămuritor, serialul pe care-l încep acum  propune o posibilă punte de legătură între ”munca științifică pentru adevăr” și ”sfințenia vieții pentru adevăr”, aducând argumente pentru posibilitatea unui folos înmulțit al împreună-lucrării dintre rațiunea științifică (în speță, gândirea economică) și credința religioasă (în speță, gândirea patristică). Și voi căuta să concretizez această argumentație în contextul câtorva teme de reflecție generoase: raționalitatea; persoana; performanța; etica; și criza.     

Raționalitatea este un concept dificil de surprins și complex în manifestările sale. În general, se apreciază că nu există o singură formă de raționalitate, că aceasta nu se identifică în vreun fel cu testele standard ale IQ-ului sau cu anumite procese cognitive, că sensul ei este dat de complexitatea mediului în care oamenii trăiesc și că valoarea ei este dată de contextul social în care funcționează.

 

Pe acest fundal general, problema particulară pe care o pun acum se referă la modul în care tema raționalității umane este tratată în economie, ca disciplină ce aparține științelor sociale. În acest sens, se cuvine să arăt că există printre cercetătorii științelor sociale o opinie larg și de multă vreme răspândită conform căreia știința economică este cea mai de succes dintre științele sociale. Și, se pare că această opinie pornește de la constatarea că oamenii din toate vremurile au fost motivați în acțiunile lor în primul rând de bani și de preocuparea de a obține profit. Adică, de componentele economice ale comportamentului lor, dacă mă pot exprima astfel. Este motivul pentru care, deși termenul de ”raționalitate” este folosit în mod diferit în diferitele științe sociale, totuși marea majoritate a cercetătorilor din domeniul științelor omului consideră că, în ultimă instanță, raționalitatea comportamentului uman este reductibilă la dimensiunea sa economică. 

 

Dovadă în acest sens stă faptul că, datorită succesului relativ al științei economice în explicarea mecanismelor de funcționare a piețelor, aparatul său conceptual ce fundează analizele economice mainstream ale raționalității umane – aparat conceptual constituit din teoria alegerilor raționale, coroborată cu ipoteza anticipărilor raționale și cu postulatul egoismului rațional -, a ajuns să fie tot mai mult folosit în ultimele decenii în științele sociale, altele decât economia, precum sociologia și politologia. Mai ales în cazul politologiei se observă un import conceptual masiv din economie în ceea ce privește viziunea asupra comportamentului uman rațional. Astfel, teoria politologică a actorului rațional (ca formă de adaptare la cazul științei politice a teoriei economice a alegerilor raționale) aplică logica economică a raționalității umane în domenii de investigare precum grupurile de interese, activitatea electorală, dinamica coalițiilor sau funcționarea aparatului etatist-birocratic. 

Dacă cele arătate mai sus sunt adevărate, și dacă este legitim să vorbim, în domeniul analizei raționalității comportamentului uman, despre o cvasi-hegemonie de natură conceptuală exercitată de știința economică asupra celorlalte științe sociale, atunci cred că în abordarea acestei teme trebuie să parcurgem doi pași, și anume: 

- mai întâi, analiza celor mai reprezentative modele propuse de literatura economică pentru explicarea raționalității comportamentului uman. Este vorba despre modelul Homo oeconomicus, mecanicist și raționalist, propus de teoria economică neoclasică standard, precum și de modelul psihologist, cognitiv-motivațional, propus de cercetările de economie comportamentală și experimentală; 

- apoi, evaluarea măsurii în care modelul personalist al raționalității umane propus de teologia ortodoxă (patristică) este de natură să aducă mai multă profunzime și înțelegere viziunii economice în domeniu.

          

 

Teoria economică neoclasică domină în prezent modul în care economiștii se raportează la problema raționalității acțiunii umane. Dincolo de diferențele de interpretare ce pot apărea de la un autor la altul cu privire la ceea ce este "raționalitatea”, neoclasicii propun în general un model comun al "omului rațional”: Homo oeconomicus. În accepțiunea neoclasică, a vorbi despre raționalitatea acțiunii unui actor economic înseamnă a compara între ele mijloacele disponibile pentru atingerea unui scop dat. Însă scopul ca atare nu este luat în considerare pentru a determina dacă este sau nu vorba despre o acțiune rațională: el este asumat, este în afara cercetării, și ceea ce contează pentru aprecierea raționalității sunt mijloacele angajate pentru a-l atinge. Astfel, în versiunea neoclasică, omul economic este înzestrat cu anumite preferințe și face tot ce îi stă în putință ca, dată fiind o anumită situație de alegere, să-și realizeze cel mai bine propriul interes. În felul acesta, se poate aprecia că Homo oeconomicus reprezintă expresia sintetică a ideii generale de comportament al actorului individual rațional, ea având drept fundament conceptual definitoriu următoarele elemente:

-în primul rând, supoziția raționalității instrumentale. În virtutea rațiunii cu care este înzestrat, actorul individual urmărește adecvarea mijloacelor de acțiune de care dispune (resursele economice) la atingerea scopurilor pe care le urmărește. Date fiind scopurile sale, el este capabil să-și formuleze preferințele între alternativele care îi stau la dispoziție, e capabil să le compare, să le ierarhizeze și să selecteze cea mai bună alternativă;

-în al doilea rând, postulatul egoismului rațional. Subiectul economic individual acționează având ca motivație propriul interes. El nu este interesat de ceilalți actori cu care eventual interacționează, și aceasta sub un dublu aspect: mai întâi, nu își propune ca acțiunea lui să ducă la realizarea ca atare a interesului propriu al acestora, apoi el nici nu ar avea vreun interes ca să le fie mai rău celorlalți;

-în al treilea rând, ipoteza completitudinii informației. Actorul economic individual dispune de informația perfectă, în sensul că are la dispoziție toată informația de care are nevoie: cunoaște toate alternativele relevante, toate informațiile despre alternative (precum și despre consecințele acestora), cunoaște care sunt regulile prin care grupul căruia îi aparține alege și, de asemenea, cunoaște că ceilalți actori sunt și ei raționali și că își urmăresc propriul interes, precum și faptul că dețin aceleași informații ca și el.

Ceea ce înseamnă că pentru teoria neoclasică, Homo oeconomicus acționează în virtutea unei raționalități perfecte, care constă în maximizarea scopurilor urmărite (respectiv, maximizarea profitului, pentru întreprinzător/producător; și maximizarea utilității, pentru consumator).      

 

În timp ce teoria economică neoclasică asumă – așa cum am văzut - că subiecții umani acționează perfect rațional și iau întotdeauna cele mai bune decizii, există un număr surprinzător de mare de dovezi și evidențe care arată că, frecvent, acest lucru nu se produce. 

 

Astfel, o serie de studii academice mai recente critică ficțiunea raționalității perfecte ipostaziate de Homo oeconomicus, punând în evidență comportamentul irațional și erorile repetate de judecată ale actorilor economici. În fapt, prin eforturile unor diferite grupuri de cercetători - economiști behavioriști, psihologi cognitiviști, practicieni psihanaliști și manageri de portofolii, cu toții recunoscând faptul că subiecții umani ce operează în condiții de risc nu se comportă întotdeauna rațional -, s-a conturat în timp un nou domeniu de investigație, cunoscut îndeobște sub denumirea de finanțe comportamentale (behavioural finance), care încearcă să ofere o mai bună înțelegere și explicare a felului în care erorile de cunoaștere și stările afective influențează investitorii și procesul de luare a deciziilor.

În opinia acestor cercetători – care pot fi numiți, generic, psihoeconomiști -, tiparele repetate de iraționalitate, inconsistență și incompetență sunt rezultatul anomaliilor cognitive pe care actorii economici le comit în luarea deciziilor de afaceri.  Se poate afirma că literatura dezvoltată de cercetătorii psihoeconomiști pe această temă identifică trei cauze principale ale anomaliilor cognitive, respectiv: simplificarea euristică (care generează erori de procesare a informațiilor);  limitarea învățării (prin mecanisme de automistificare); și existența predispozițiilor emoționale (care influențează procesul decizional). Pentru scopul discuției de aici, în continuare voi discuta mai în detaliu doar problema predispozițiilor emoționale.

 

În acest sens, cercetările psihoeconomiștilor arată că studiul experimental și sistematic al influenței predispozițiilor emoționale este important pentru determinarea atitudinii față de incertitudine, mai exact spus a toleranței la risc, a actorilor economici. Iar această toleranță joacă un rol însemnat mai ales în deciziile lor investiționale, cu predilecție în selecția portofoliilor lor de investiții. Bunăoară, analizele dovedesc că decizia de investire se desfășoară de-a lungul unei perioade de timp în care investitorii trec printr-o serie de stări sufletești și trăiesc diferite sentimente pe măsură ce ei analizează: alternativele investiționale pe care le au; decid asupra riscului pe care sunt dispuși să și-l asume; ”se îmbarcă la bordul trenulețului financiar” (formularea îi aparține psihologului Lola Lopes), urmărind evoluția rezultatelor deciziilor lor; decid dacă să mențină strategia inițială sau să o modifice; și, în cele din urmă, fac evaluarea rezultatelor așteptate și a celor efectiv obținute. 

 

Pentru a ilustra mai sugestiv această realitate a predispozițiilor emoționale ce însoțesc procesul de luare a deciziilor de afaceri, cercetătorul psihoeconomist menționat puțin mai sus, Lola Lopes, urmând liniile de analiză deschise de Hersh Shefrin, trasează chiar o imaginară linie temporală emoțională (emotional time line), pe care scurgerea timpului are loc de la stânga spre dreapta. Deciziile de investire se concentrează în partea stângă, în timp ce rezultatele obiectivelor urmărite sunt amplasate în partea dreaptă. Investitorii se confruntă cu numeroase sentimente de-a lungul liniei temporale, deoarece iau decizii în partea stângă, așteaptă în zona de mijloc și află rezultatele obținute în partea dreaptă. Speranța (partea stângă) și teama (partea dreaptă) sunt astfel polii opuși ai liniei temporale, iar sentimentele ”pozitive” sunt imaginate a fi amplasate deasupra liniei, în timp ce cele ”negative” sub această linie. Deasupra liniei temporale (în registrul sentimentelor ”pozitive”), pe măsură ce timpul se scurge de la stânga spre dreapta, speranța se transformă în presimțire, pentru ca apoi să se metamorfozeze în mândrie. Sub linie (în registrul sentimentelor ”negative”), teama se transformă în nerăbdare, pentru ca apoi să se metamorfozeze în regret. 

 

Pe acest registru analitic, Lopes argumentează că sentimentele de speranță și de teamă afectează modalitatea în care investitorii evaluează alternativele ce le au. Teama îi determină pe investitori ”să se uite” de jos în sus și să se întrebe: cât de rău pot să evolueze lucrurile ? Speranța îi determină să privească alternativele sus în jos și să se întrebe: cât de bine poate fi ? În terminologia lui Lopes, perspectiva de jos în sus scoate în evidență necesitatea de securitate, în timp ce perspectiva de sus în jos scoate în evidență dorința de potențial. Lopes susține că acești doi poli ai stărilor emoționale sunt prezenți la toți investitorii, dar în ”proporții” relative ce diferă de la om la om.

 

Note:

 

1. John F. Haught (2002): Știință și religie - De la conflict la dialog, București, Ed. XXI:Eonul dogmatic, pp.21-23.
2.  Părintele Galeriu în ziarul ”Ziua” din 8 septembrie 2011