V.R.: La Festivalul internațional de poezie, desfășurat recent la Constanța (23-30 septembrie 2024), domnul Carlos Aguasaco, director al Departamentului de Studii Interdisciplinare în The City College of New York al Universității din New York și profesor la Masterul de Scriere creativă al Universității Publice din Columbia, a vorbit despre supracartea dumneavoastră poetică în 100 de volume, „Am aprins chibritul care va da foc laniakeii”, un proiect pe care îl cunoaște citind deja unul dintre volumele traduse în spaniolă. Vreau să redăm video și în transcriere cuvântul profesorului Carlos Aguasaco, fiindcă vreau să anunțăm în premieră declarația sa, și anume că despre cea mai mare carte de poezie scrisă vreodată în  lume, „Am aprins chibritul care va da foc laniakeii”, se va face un curs de scriere creativă la o Universitate din America. Iată și o fotografie cu participanții la Festivalul internațional de poezie în fața celor aproape 3000 de volume publicate de dvs și aflate în Biblioteca Academiei Tomitane:

Așadar, în continuare, prezentăm filmarea cu dvs, Carlos Aquasaco (mai jos, în dreapta imaginii) și David Noria (în stanga imaginii), cu transcrierea discursului profesorului Carlos Aquasaco, urmând să revenim cu cea a poetului David Noria și rugându-vă să comentați această perspectivă și versiune de anunțare a acestei cărți mari:

Iată și transcrierea, în traducere:

Carlos Aguasaco (Columbia, New York) despre „Cele zece elegii care sfîrșesc poezia” și „Am aprins chibritul care va da foc Laniakeii” de Constantin Barbu

Carlos Aguasaco: Bună seara! Sunt aici în prezența maestrului Constantin Barbu. Sunt Carlos Aguasaco, director al Departamentului de Studii Interdisciplinare la The City College of New York al Universității din New York. Sunt profesor la Universitatea Publică din New York și de asemenea sunt profesor la Masterul de Scriere creativă al Universității Publice din Columbia unde predau Forme și structuri poetice.

Vreau să vă vorbesc despre această carte scrisă de maestrul Constantin Barbu „Cele zece elegii care sfîrșesc poezia”. Am scris o recenzie care se numește „De la Elegiile duineze ale lui Rilke la Cele zece elegii care sfîrșesc poezia” de Constantín Barbu și am scris despre cum Constantin Barbu menține vie moștenirea lui Rilke, a simbolismului pe care Rilke, acum ani îl anunțase și prin care poezia este un diapazon între imanent și transcendent. Mi-a atras atenția la maestrul Barbu maniera în care elegiile avansează, aș spune eu, într-un misticism invers, adică de revelare a transcendentului asupra imanentului, a divinului asupra umanului. În general, este vorba despre procesul contrar, cum Juan de la Cruz, de exemplu, ne vorbește în opera sa, cum vocea poetului ajunge la Barbu ca transcendență, ea se revarsă și inundă imanența. Mi-a atras atenția și următoarea carte a lui Constantin Barbu, scrisă în 100 de volume cu 10.000 de poeme, cu titlul: „Am aprins chibritul care va da foc Laniakeii”, acea parte din Univers care include Calea Lactee, adică va aprinde Universul. Conexiunea aceasta între ceva ontic, istoric, material, și ceva supranatural, universal, atrage atenția. De ce? Deoarece cazul Constantin Barbu este excepțional, pentru că poate să scrie 10.000 de poeme în 300 de zile, de fapt este un extaz, o frenezie care cheamă levitația mentală ce ne permite să vedem creația poetică unică, caz care îmi pare că nu are egal în istoria contemporană și care mă face să mă gândesc nu doar la opera lui Rilke, ci la ceea ce este înainte, când mă gândesc la acest caz de operă monumentală care dă mărturie de o alegorie a vieții chemată de trancendentul Universului. Aceste cărți, traduse de profesoara Carmen Bulzan, aceste elegii și cartea în cele 100 de volume, îmi vor servi ca instrument pedagogic la catedra mea de master în Scrierea creativă. Fiecare poem este o poetică și această poetică este unică, așa cum am spus, în epoca modernă și un caz execepțional în poezia lirică cunoscută de mine până acum. Invit cititorii la o lectură a acestei opere și a recenziilor scrise. Mulțumesc mult, maestre!

Pot citi un fragment din recenzie pentru a vă iniția:

„De la Elegiile duineze ale lui Rilke la Cele zece elegii care sfîrșesc poezia de Constantín Barbu"

În Elegiile duineze (1923), Rainer Maria Rilke prezintă – printre altele – o abordare a ontologiei poemului. Este o estetică a corespondențelor în care universul este o țesătură de semne care la un moment dat dictează primul vers poetului. Vocea poetică se întreabă dacă în transcendență, în corul de îngeri, ar fi cineva care ar vrea să-i primească vocea. Chiar și așa, ne spune el, poetul trebuie să dispară în fața celei mai puternice existențe care îl adăpostește, frumusețea, concluzionează el, „nu este decât începutul teribilului” .

Un secol mai târziu, poetul român Constantín Barbu ne oferă Cele zece elegii care sfîrșesc poezia pe care am citit-o în traducere profesoarei Carmen Bulzan.

Vocea poetică a acestor elegii este recunoscută ca fiind supusă unei puteri superioare - pentru hegelieni – e spiritul istoriei,  pentru mistici - transcendența sau divinitatea, pentru postmoderni - metafizica, pentru pragmatiști - nebunia. „Am fost oaspete-ntr-o viață ce mi-a fost străină / și de această viață nu mă pot despărți / deși ea mi-a dat alfabetul cumplițeniei”, anunță el în prima sa elegie. Dacă frumosul este începutul teribilului, la Rilke, în această lucrare a lui Barbu, poemul face parte din alfabetul teribilului. Mulțumesc!

V.R.: Profesorul Carlos Aguasaco a scris și un splendid eseu despre Cele zece elegii care sfârșesc poezia, extrasul de mai sus fiind un fragment.

C.B.: Eu sunt surprins și încântat de proiectul mental al prietenul meu Carlos Aguasaco și sper ca anul viitor să fiu la New York și să prezint un film documentar „tare" care se produce în această perioadă, film despre Am aprins chibritul care va da foc laniakeii. Spun aceste cuvinte astăzi, 11 octombrie, o zi mare pentru umanitate. Cea mai frumoasă muză imaginală trăiește astăzi cea mai frumoasă zi a vieții sale. Chiar pot să anunț că am început să scriu încă o supracarte în 10.000 de poeme (cu titlul provizoriu Muza secretă), care va fi urmată de alte supracărți scrise tot în 10.000 de poeme. Recunosc că numai Goethe m-a depășit...

Așa cum spun tot timpul, n-am nici un merit, „dictatura e totul".

Cu profesorul Aguasaco am încercat să descriu starea (indescriptibilă!) în care am scris cele 10.000 de poeme, o stare de levitație mentală pe care n-am mai trăit-o niciodată, stare în care încă plutesc cu biblionul în creier. „Tehnica" este una fatală dar nu vreau să-i pun nici un hotar. Recunosc că este distrugătoare dar nu-mi pasă. Știi bine, dragă Victor, că pentru mine cartea este mai importantă decât viața. Și acum îl înțeleg bine pe Eminescu, un geniu el însuși incomparabil, care a rostit cândva aceleași cuvinte. Nu vreau să vorbesc mai mult acum fiindcă am fost rugat să scriu o carte despre această poveste pe care n-o stăpânesc și o voi scrie...

V.R.: Domnule profesor, cred că ar fi interesant să republicăm și recenzia profesorului Aguasaco, recenzie care a scris-o despre Cele zece elegii care sfârșesc poezia, un text care face parte dintr-o carte în care 12 mari scriitori din SUA, Mexic, Columbia, Chile, Peru, Argentina și Spania au scris-o despre elegiile dumneavoastră.

Republic, așadar, textul strălucit al profesorului Aguasaco:

„De la Elegiile duineze ale lui Rilke la Cele zece elegii care sfîrșesc poezia ale lui Constantín Barbu

În Elegiile duineze (1923), Rainer Maria Rilke prezintă – printre altele – o abordare a ontologiei poemului. Este o estetică a corespondențelor în care universul este o țesătură de semne care la un moment dat dictează primul vers poetului. Vocea poetică se întreabă dacă în transcendență, în corul de îngeri, ar fi cineva care ar vrea să-i primească vocea. Chiar și așa, ne spune el, poetul trebuie să dispară în fața celei mai puternice existențe care îl adăpostește, frumusețea, concluzionează el, „nu este decât începutul teribilului”

Un secol mai târziu, poetul român Constantín Barbu ne oferă Cele zece elegii care sfîrșesc poezia pe care am citit-o în traducere profesoarei Carmen Bulzan.

Vocea poetică a acestor elegii este recunoscută ca fiind supusă unei puteri superioare - pentru hegelieni - spiritul istoriei,  pentru mistici - transcendență sau divinitate, pentru postmoderni - metafizica, pentru pragmatiști - nebunia. „am fost oaspete-ntr-o viață ce mi-a fost străină / și de această viață nu mă pot despărți / deși ea mi-a dat alfabetul cumplițeniei”, anunță el în prima sa elegie. Dacă frumosul este începutul teribilului, la Rilke, în această lucrare a lui Barbu, poemul face parte din alfabetul teribilului. Poemul devine un diapazon care reflectă realitatea duală a ființei între fizic și transcendent. Moartea, adică pierderea în realitatea ontică, este scânteia care începe aceste elegii.

Rezonanțele se regăsesc în mărturia trecerii poetului prin tărâmul pe care îl mărturisește „eu am rămas clovn rătăcind pe pământ / tăind mahalaua dintr-o clipire cu pleopa” (A treia Elegie). Deși este o voce poetică care este sigură în infinitatea creației și în credința ei, realitatea existenței materiale o obligă să amâne întrebările „în numele pîinii / și pîinea este timp / cu ființa deasupra”. Astfel, vocea poetică recunoaște că a fi în lume face parte din condiția umană și că trecem prin viață ca într-o procesiune, unii – poeții – vor fi conștienți de acel alfabet al teribilului; din acest motiv, cartea clarifică: „în locul meu/ va veni altul care aleargă / istovit de cumplițenie / printre gânduri/ și gândurile n-or să mai taie / cuști omenești / de vidurile diafane".

Pe măsură ce avansează, aceste elegii indică un misticism inversat, adică revelarea divinului asupra umanului. Transcendența se revarsă și ajunge la poet prin intermediul creației. Într-un vers care ne face să ne gândim la Rubén Darío, García Lorca și Neruda, citim „eu neîntrerupt te aud  / cînd strigi  ca o pasăre-albastră”  (A patra elegie). Apoi vine recunoașterea finitudinii și dispariției individului din mulțime: „rămân singur / în cel mai mare deșert / și mă prefac / într-un bob de nisip” (A cincea Elegie). În fața durerii pierderii, alfabetul teribilului, adică poemul transformat  în carte, devine diapazonul  său. Cu toate acestea, vocea poetică recunoaște că există o realitate superioară „toți am murit de-o ființă / în vremea lui dumnezeu" (A VIII-a Elegie). A zecea elegie închide cercul, călătoria lirică a vocii poetice care se proiectează înapoi în timp și ne spune „eu, azvîrlit pe-o cometă / în absența ei / voi călători înapoi / până-n urma mea / când nu se scria / niciun taravers”.

Cu această carte, Constantín Barbu reînvie moștenirea simbolismului care a definit elegiile lui Rilke. Astfel, ca poet, Constantín Barbu a reușit să creeze o carte multifațetată, pe cât de personală, pe atât de universală, pe cât de ontologică, pe atât de spirituală, pe cât de poetică, pe atât de filosofică, pe cât de emoțională, pe atât de inspiratoare pentru toți cei care își asumă vocația poeziei în vremurile noastre.

Carlos Aguasaco, Ph.D., Profesor și președinte

Departamentul de Arte și Științe Interdisciplinare City College al Universității din New York"

V.R.: Am găsit în arhivele Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche câteva imagini de la multipla dumneavoastră premiere din 2023. Trebuie să știe cititorii noștri avizi de informație că sunteți și membru în Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche și vreau să public și o fotografie de la premierea de anul trecut:

C.B.: Îmi face o plăcere absolută să spun că primirea în academie, premiile din 2023 și Premiul Dante din acest 19 octombrie 2024 au loc în celebrul Castello Normanno-Svevo din Bari. Istoria acestui Castello Normanno-Svevo este absolut fabuloasă. Această fortăreață medievală își are nașterea prin 1132 fiind „comandată" de regele normand Roger al II-lea al Siciliei. Iată și o fotografie:

V.R.: În arhivă am găsit și câteva fotografii de la primirea dumneavoastră în această Academie și de la premierea multiplă atât de onorantă. Este vorba despre titlul de membru de onoare al Academiei, de premiul pentru Le dieci elegie che finiscono la poesia, de Laudis Charta, de medalia Seneca.

C.B.: Castelul medieval este absolut fabulos, într-adevăr, iar generozitatea prietenilor care conduc academia este o generozitate care mă depășește, deși eu însumi sunt un generos care pot depăși pe oricine... Important este, însă, să te depășești în generozitate pe tine însuți. Premiul Dante mă bucură în chip cu totul special pentru că este în joc numele lui Dante și pentru că premiul este oferit pentru supracartea mea de poeme Am aprins chibritul care va da foc laniakeii.

Așa cum știi, este o supracarte specială cu ilumini cu totul aparte dintr-o biografie care ar face celebră orice femeie oricât ar fi de frumoasă în chiar visele ei. Am fost întrebat de oameni speciali despre cum am scris această supracarte în 10.000 de poeme. Desigur că nu știu. A spune că știi să scrii poeme ar însemna că te pricepi la prefabricate și ești cel puțin un escroc rudimentar. Evident că Dante, după ce a scris mai mult de jumătate din Divina Commedia, devenise, într-un fel, un mare maestru cu experiență fenomenală. Dar declicul Beatrice este, după părerea mea, hotărâtor. Rilke a scris în ani mulți Elegiile. Și așa cum ți-am mai spus, Dante și Rilke sunt maeștrii din abisul meu mental.

Divina Commedia și Elegiile din Duino le știu pe de rost. Ele sunt o sărbătoare neîntreruptă. „Tehnică" și „sintaxă" am învățat din buddhismul mahayana, din maeștrii zen. Cele mai grele manifestări ale nihilismului și ale vidului le știu în sanskrită. Nagarjuna nu este ușor nici în sanskrită nici în vid. A sparge orice sintaxă, a întinde la maximum inversiunile dintre cuvintele vii, rupând legătura și dându-le peste cap, a ști toate schemele tari pentru tara și pentru Durch (Eminescu avea traduceri multe pentru compușii acestui cuvânt straniu și eminent, atunci când a lucrat pe cele patru pagini din Kritik der reinen Vernunft...). Așa cum văd eu pagina pe care scriu eu străpung pagina cu un fel de rază obscură care sparge hârtia până în spatele oricărui chiliocosm. Acolo este urgie și orgie. Între mine și cuvântul distrus nu există nici o ierarhie. Există o experiență abisală a transcrierii subcuvântului, a metacuvântului, taracuvântului dar nu există nici o știință. Și nu există nici vreo știință a științei. Eu sunt un tip onest peste limitele admise și nu îmi este frică de nici o confesiune și de nimic. Îmi voi încerca norocul transcrierii acestei experiențe într-o carte concentrată, un fel de libellus, să fac o mărturisire autodistrugătoare încercând să mărturisesc...

V.R.: Vă întreb ceva tehnic destul de complicat: cum ați medita pe marginea spuselor Fericitului Augustin și ale Sfântului Apostol Pavel, gândindu-mă la „iubește și fă ce vrei", care înseamnă de fapt „Iubește-L pe Dumnezeu, și fă ce vrei”, față-n față cu „Dacă iubire nu am nimic nu sunt" ?

C.B.: Apostolul Pavel gândește grecește, Sfântul Augustin gândește latinește... Până mai ieri credeam că vestitele cuvinte din Apostol și din Sfânt diferă. Nu mă aventurez să spun că gândurile lor sunt identice, dar nu este exclus să fie. Știu destul de bine experiențele care i-am împins să pronunțe aceste cuvinte primejdioase. Desigur că iubirea este o traversare (jubere, traversare pe celălalt țărm), dar este și un jug (yug-, în sanskrită), Durch (pe care a lucrat Eminescu până a ajuns la cuvântul genial pertransversanță), tara (în sanskrită, trecere, petrecere...). Eu, ajutat de pertransversanță, am încercat să distrug toată gândirea nihilisto-historială având experiența din Nagarjuna și nihiliștii marelui vehicul din Platon, Nietzsche, Heidegger, Rosenzweig. Toată gramatica nostratico-indo-europeană este o construcție eronată de sclavi supuși unor ierarhii ritual-sacrificiale dezastruoase. Astăzi vezi incapacitatea imaginală a imperiilor, a împăraților, regilor, conducătorilor care fiind idioți și analfabeți își bat joc de singura planetă cu omuleți. Există numai demența supremației. De aceea am scris Supracartea fără de ce pentru a elibera mentalul și pentru a distruge orice gândire și existență de tip cauzal. Și sanskrita și greaca și germana ca și româna noastră sunt geniale. Dacă amintesc numai cuvântul arche, archaeus, arheu vedem că păstrează și originea și timpul care cade. Dacă am specula numai pe cuvântul warum ca swarum, l-am putea gândi ca sinea sa originară și atunci am putea gândi cu totul și cu totul altfel, anume că o supracarte este necesară ca fără cauzație, înțeleasă ca sinea originară.

Cuvântul nostru genial fără este și el tot din familia verbului lyo-, care înseamnă și eliberare și distrugere. Acum înțelegi ce putere are numele Ely de distrugere și eliberare historială instantanee și de ce traversează supracartea poetică Am aprins chibritul care va da foc laniakeii. Acum începem să înțelegem idioțenia supraomenească. Anume, că omul fiind un sclav decăzut își prinde mintea de un început divin, speriat de căderea în timp și de moartea care-i este destin. Eu propun în Supracartea fără de ce ceva cu totul și cu totul altfel care nu trebuie să aibă legătură cu sintaxa ritualico-sacrificială din arborele historial al limbilor nostratico-indo-europene. Sunt încă „în toate mințile" (dar lucrez mult cu „sminteala") și încep să public, din noiembrie primele cinci volume din Supracartea fără de ce care vor fi puse în oglindă și cu zece volume din Marea traversare a vidului...

Dacă vrei să-ți dau un singur exemplu, celebru, anume ecuația lui Einstein: E=mc2, vom spune că „energia" este cuvânt grecesc, masa este cuvânt latinesc, iar c2 ar trebui să fie viteza luminii înmulțită cu ea însăși.

Dar eu întreb (și este valabil și pentru ficțiunile telescoapelor de astăzi): cum poți să măsori viteza luminii când tu te afli într-o sferă prea mică? Sau cum poți să fotografiezi Laniakea din exterior când tu te afli undeva în interiorul ei? Apoi ce este acel 2 pe care-l așezăm deasupra lui c? Nu este tot o convenție preaomenească? Și „lumina" nu este un zgomot de sclavi? În puține cuvinte ecuația lui Einstein este o ecuație de idiot. Cretinii de astăzi cărora nu le este teamă să conducă popoare au dat foc planetei, tot felul de idioți au îndrăzneala să ia Premiul Nobel pentru chimie, fizică și alte științe. Escroci financiari și ideologici spun că oamenii produc o încălzire globală dar ei nu își imaginează pe unde zboară acum sistemul solar care, evident, trece printr-o zonă cu alte temperaturi care nu fac altceva decât să ne topească puțin gheața... Noi nici nu știm unde ne aflăm și ne excităm cu tot felul de desene animate. În puține vorbe, nu putem gândi chiliocosmul în limbaj preaomenesc, în sintaxă cauzală, în scheme ale nostraticii și indo-europenei. Trebuie o imaginare cu totul și cu totul altfel a chiliocosmului, una care să fie întâi de toate fără început, necauzală, pertransversantă, alogică.

V.R.: Așteptăm, așadar, primele volume din Supracartea fără de ce și din Marea traversare a vidului despre care cred că nu ați mai vorbit vreodată. Dar vorbiți despre lucruri atât de mari și nu vorbiți aproape nimic despre dumneavoastră, despre academiile străine în care sunteți membru academic, despre multe premii internaționale pe care le-au primit cărțile dumneavoastră, despre titlurile de doctor honoris causa, despre semnele onorante pe care le-ați primit din partea Congresului American...

C.B.: Dragă Victor, cât sunt eu de nihilist și de „rău" când cazurile „periculoase" o cer, trebuie să recunosc că sunt un tip rușinos și am mari rețineri când este vorba despre mine și destinul meu cultural. Ce vrei să-ți spun: că Noica mă considera primul geniu al tinerei generații? Sau că vorbeam cu Emil Cioran despre amantele sale din tinerețe? Sau că vorbeam cu Emil Cioran subtilitățile cele mai cumplite ale buddhismului marelui vehicul și despre Sans? Că Derrida îi pregătisem o documentare pentru o carte despre Eminescu? Că vorbeam, la el în casă, cu Lévinas, despre epekeina tes ousias? Sau că am visat într-o noapte când mă plimbam cu Eminescu și el mi-a spus că numai eu am înțeles versurile cele mai grele din Luceafărul?

Dar eu zic să ne oprim aici, la visul cu Luceafărul...

V.R.: E o oprire periculoasă, dar sunt de acord fiindcă știu că nu ne putem opri.