Vineri, de la ora 18:00, la Cafe Cărturești Verona are loc lansarea volumului „Apostolatul antisocial - teologie și neoliberalism în România postcomunistă” al tânărului publicist Alexandru Racu.

„Cartea de față își propune să analizeze modul în care neoliberalismul a fost justificat cu argumente teologice de intelectualii neoliberali care, în România postcomunistă, și-au asumat public credința creștin-ortodoxă, pretinzând că aceasta joacă un rol fundamental în articularea viziunii lor economico-sociale. Cum scopul prezentului studiu este acela de a arăta unde anume se situează, prin raport cu ansamblul tradiției creștine, justificarea teologică a neoliberalismului din România postcomunistă, a trebuit să creionez o imagine de ansamblu a acestei tradiții, suficient de clară și de documentată pentru a scoate în evidență contrastul strident, nicidecum subtil, dintre ceea ce se pretinde a fi justificarea teologică a neoliberalismului și ceea ce este de fapt. Pornind de la contextul românesc postcomunist, cartea ridică o serie de probleme teologice și istorice mult mai ample și mai complexe, pe care nu are pretenția de a le fi epuizat”, se arată în prezentarea cărții pe siteul Editurii Tact.

În aceeași notă, Mihai Iovănel descrie cartea lui Alexandru Racu drept „o lectură de bază, nu doar bine fundamentată academic, ci și foarte catchy, pentru toți cei interesați de ideologii, de istoria ideilor sau de postcomunismul românesc. Alexandru Racu se ocupă de o serie de intelectuali români mai mult sau mai puțin notorii din ultimele aproape trei decenii: Horia-Roman Patapievici, Ioan I. Ică jr., Teodor Baconschi, Mihail Neamțu și Radu Preda. Ceea ce îi unește este asocierea improbabilă dintre background-ul creștin (mai precis ortodox) și împărtășirea unor valori politice și economice de dreapta (mai precis credința în neoliberalism – stat minimal, politici de austeritate etc. etc”. 

„Capitolele cele mai juicy sunt studiile de caz, mai ales acelea privindu-i pe Patapievici, Baconschi și Mihail Neamțu. Nu doar pentru vizibilitatea publică a acestora sau pentru că au fost implicați în aparatul politic/ administrativ (de altfel, și Radu Preda este directorul IICCMER), ci mai ales pentru calitățile lor intrinseci. Nu trebuie să fii Caragiale ca să scoți din Neamțu un personaj caragialian. Racu își obține în acest caz efectele comice înșirând pur și simplu pozițiile prin care a trecut succesiv Neamțu (comparat cu Coriolan Drăgănescu), de la aceea de apologet al „căpitanului” Zelea-Codreanu la cea de apologet al căpitanul Băsescu, în paralel cu contorsiunile prin care și-a acomodat ideile cu poziția de moment. Un singur exemplu din numeroasele și savuroasele ilustrări oferite de Racu: republicându-și în 2008 o carte din 2005, Bufnița din dărâmături, Neamțu execută o piruetă la 180 de grade: acolo unde în 2005 vorbea de o „implozie ecologică terminală”, peste doar trei ani „Neamțu îl trage de mâneca anteriului pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, care ar face bine s-o lase mai ușor cu preocupările ecologice și să-l consulte în schimb pe Dragoș Paul Aligică, cel care demonstrează caracterul alarmist și pseudoștiințific al teoriilor referitoare la încălzirea globală”. Și așa mai departe, și așa mai departe, până la Trump, cea mai recentă popotă în care s-a cazat Neamțu.

 

Nici felul în care Baconschi a utilizat creștinismul nu a fost mai puțin manipulator. Baconschi a încercat să pună bazele unui partid creștin-democrat inspirat, chipurile, din doctrina socială catolică, dar meșterit în practică după modelul deja patentat al produselor vestice exportate în est: păstrăm brandul, păstrăm prețul, dar sub ambalaj vindem gunoi. Astfel, Baconschi a golit, arată Racu, doctrina catolică socială de orice componentă socială, punând în loc neoliberalismul cel mai sălbatic: „încercarea lui Baconschi de a aclimatiza democrația creștină în România se reduce în ultimă instanță la o strategie de PR menită să-i furnizeze neoliberalismului pur și dur o față (sau o mască) umană, personalist-comunitară, și deci creștină. Neoliberalismul cu crucea-n frunte ar trebui să devină astfel mai vandabil în mediile bisericești și să le dea posibilitatea miniștrilor din guvernul Boc să pozeze în moderați, care s-ar situa, chipurile, cu binecuvântarea Papei de la Roma, pe calea de mijloc aflată între extremele «colectivismului» și «individualismului»”. Până la urmă partidul lui Baconschi a avut un succes fâsâitor.

 

De pe urma lui rămân doar citate selecte precum: „viitorul intelectual al Europei depinde [...] de coagularea unor elite libere, non-egalitariste, amorale și inspirate [...] de augusta tradiție a teologiei politice creștine”.

Capitolul cel mai amplu îi este dedicat lui Patapievici, respectiv încercării acestuia de a încrucișa libertarianismul și creștinismul. Rezultatul, un fel de porno nemțesc inspirat din Insula doctorului Moreau, este supus de Racu unei operații care începe ca vivisecție, continuă ca disecție și sfârșește ca dezinsecție”, scrie Iovănel.