Victor Roncea: Mi-ați arătat de curând volumul al II-lea din Supracartea fără de ce intitulat Codul historial ca eroare autolitică. Am putea spune în puține cuvinte ce înseamnă aceasta și ce pagini mai spectaculoase sunt în carte?

Constantin Barbu: Historialul este ceea ce transgresează ceea ce este istoric (ca întrebare și răspuns prin ceea ce eu numesc pertransversanță, un cuvânt gândit și răzgândit de Eminescu, în tinerețe, când traducea Kant).

Autoliticul este legat de verbul distrugerii și al eliberării, o sine care se autodistruge în nostratică și indoeuropeană. Ce putea gândi omul acum 200.000 de ani? Ce putea gândi omul acum 6-7000 de ani? Omul nu putea gândi nimic și a moștenit această negândire. În carte analizez, cu forțe proprii, biografia periculoasă a vacuității, repetițiile ontice fantomatice, gramatica donației (în sanscrită și greacă). Am încercat să traversez anatomia infinită fără referențialitate. Și o riscantă ieșire din sistem. Am schițat o schimbare a paradigmei, arătând cu se poate face un pas îndrăzneț spre renunțarea și anularea vechii gândiri historiale. În puține cuvinte, nu este ușor a indica sensul  distrugător din acest al doilea volum al Supracărții fără de ce.

V.R.: Ați pus aici în joc o cărticică întreagă aproape, anume Sintaxa absenței, cărticică în care analizați cele mai grele versuri și gândiri din Eminescu. De ce?

Eu le înșir:

"E apus de Zeitate ș-asfințire de idei”

„Căci gîndirile-s fantome, cînd viața este vis”

„A pus în tine Domnul nemargini de gîndire”

"Nu e nimic și totuși e”

"La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură”

"... un Ahasver al formelor"

"Archaeus este singura realitate pe lume"

„La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă”

"Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată"

„Din chaos, Doamne, -am apărut"

C.B.: Sunt într-adevăr versuri și gânduri grele din Eminescu, tocmai de aceea le-am analizat... Ele sunt pagini scrise acum vreo 35 de ani, cred... Aceste imaginale din Eminescu sunt un peisaj genial al minții omenești. Ele sunt pentru mine o oglindă care mă ajută la schimbarea codului. Nu vreau să vorbesc mai mult pentru că doresc să creez un șoc dacă se va putea chiar planetar. M-aș consola și cu câteva culturi din Europa!

V.R.: Mi-ați spus că sunteți foarte bucuros și surprins totodată de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către Universidad Nacional del Este, prin generozitatea domnului rector Osvaldo de la Cruz Caballero Acosta.

C.B.: Sunt într-adevăr bucuros și surprins de titlul de Doctor Honoris Causa, acordat de celebra Universidad Nacional del Este,  venerabilă universitate din Paraguay. M-au bucurat foarte mult cuvintele lor de apreciere: „Por su enorme contribución en el campo de filosofía europea y en la promoción de la historia de Romania en América Latina y el fortalecimiento de la cooperación educacional entre la Republica del Paraguay y Europa. Siendo una de las personas de mayor estatura intelectual y visión global; científico comprometido con los valores de paz, justicia y dignidad."

Iată diploma semnată de domnul Osvaldo de la Cruz Caballero Acosta, rectorul celebrei Universidad Nacional del Este:

V.R.: Ce veți mai tipări în această săptămână la Editura Revers din Craiova?

C.B.: Voi tipări volumele 51-60 din Iluminările noi. Apoi primele volume din Stîlpul versului, care au ajuns la volumul 70. Și pregătesc o primă formă din volumul trei al Supracărții fără de ce, anume Spargerea codului. Eliberarea de cod.

V.R.: Le putem oferi cititorilor noștri câteva poeme din volumul a uitat în haos stiletul (Iluminările noi, vol. 59)?

C.B.: Hai să dăm de la poemul 5802.

în miezul tău
e urgie
o orgă

tu în tunelul erotic
îmi ții ochii

tu sărbătorești vidul erotic
și mă fulgeri
îmi faci semn
să cînt apocalimba
ca să audă domnul –
să i se facă frică
să-i ia supraomului
pleromul


Poemul 5803.
   mîncam sticlă
la marginea vidului
eram maestru

îmi schimbam forma mentală
în timp ce lebăda ta neagră
îmi recita versul
dintr-o-nghițire

din întîmplare
eu mă ocoleam
ca să nu vadă moartea
cifrul
deși ea nu vedea atomi


Poemul 5804
numitul proprietar al niagarei
avea un chip ciudat
în azil era descompus
de cele mai multe ori
și totuși
cînd era în pielea goală
el bea apă
direct din cascadă
pînă nu mai
murea

5897    
versul curge și cînd se
face iarnă
el însuși ninge
ca să se confunde cu zăpada

eu
obosit de-o nelumină
mă aboleam
în inobiectul cel mai periculos
de care n-auzisem
dar îmi plăcea
imperiul de hîrtie fără soartă
– poate-mi dădusem
foc pe vremuri
cu-mpăratul
dar nu-mi mai aminteam
și nu scrisesem în versuri

 
5898    
erau versuri multe de distrus
– aproape toate
chiar dacă aveau sintaxă
admirabilă

versiunile n-aveau versiune
și se violau între ele
pînă orbeau
ca să excite obscurul
care era altădată
vopsea pe pînză

avea perfecțiune obscurul
veneau
avangardiștii și-l lingeau
pînă-l decolorau

eu atunci îl vedeam cel mai bine
și-l admiram

 
5899    
creierul indescifrabil
își disolvase arhitectul
căzut sub schițe mai imaginare
știrea zilei era
știrea milenară

oricum
nici creierul nu exista

creația : o iluzie
care se traversa

 
5900    
cine recită un vers negru
se descreierează
și cînd ajunge-n creierul
meu alb
se descompune

e carte
în aer
greu de-nființat
și eu delirez
pînă cînd cartea mă-nghite
și ne contopim
într-o pasăre care
zboară pentru prima oară
și-nspăimîntă
văzduhul care zboară
cu duhul
și se-nfășoară
pînă se termină versul

V.R.: Știu că pregătiți o colecție cu manuscrisele dăruite Vaticanului de către Regina Christina a Suediei. Colecția va fi primită și sărbătorită într-o manifestare de ultim rang. Despre ce manuscrise este vorba?

C.B.: Deocamdată nu vorbesc despre nici un manuscris, ce pot să spun este că unele sunt mai vechi de 1000 de ani... Vom trăi și vom vedea.