Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) – Intrarea Domnului în Ierusalim
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
Apostol Filipeni 4, 4-9
Fraților, bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă! Îngăduința voastră să se facă știută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă împovărați cu nicio grijă, ci, întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos Iisus. Mai departe, fraților, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce ați învățat și ați primit și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți, și Dumnezeul păcii va fi cu voi.
Evanghelia Ioan 12, 1-18
Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit. Cine aduce și mai mare bucurie casei? Un prieten al casei. Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsă îndelungată. Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit! Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten! Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit! Dar unii nu-L cunoșteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca să le arunce în El și cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.
Aceasta era firea dumnezeiască a Domnului Hristos că, oriunde Se arăta El – Dumnezeu în trup omenesc – oamenii se despărțeau de-a dreapta și de-a stânga Lui, așa cum se vor despărți ei când va veni El în ziua cea de pe urmă a istoriei lumii acesteia. Și până în ziua de astăzi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreaptă către Domnul nostru Iisus, aceștia se despart la stânga și la dreapta. Cât de bine deslușită trebuie să fi fost această despărțire în zilele vieții Sale întrupate pe pământ!
Pericopa Evanghelică de astăzi arată două împrejurări în care se spune lămurit despre această despărțire a oamenilor privitor la simțămintele lor față de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreună cu Lazăr care fusese înviat din morți, și se mai aflau surorile acestuia, Marta și Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; și, pe de altă parte, se afla vânzătorul Iuda, care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim; și, pe de altă parte, se aflau fariseii, cărturarii și înalții preoți, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci și a prietenului Său, Lazăr.
Deci, cu șase zile înainte de Paști, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Unde fusese Domnul înainte de aceasta? Din Evanghelia care se află înaintea acestei pericope, vedem că, îndată după învierea lui Lazăr, Domnul S-a retras în pustie, într-o cetate numită Efraim. El a mers acolo pentru a nu fi prins și ucis de către bătrânii iudei, fiindcă învierea lui Lazăr ridicase mânia acestor bătrâni mai mult decât oricare dintre minunile Sale. Ni se arată lămurit faptul că Lazăr era un om foarte cunoscut și ales. Aceasta se mărturisește de către mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea morții sale, cât și după învierea sa: Și mulți dintre iudei veniseră la Marta și Maria ca să le mângâie pentru fratele lor (Ioan 11:19), și pentru el, mulți iudei au venit să vadă minunea pe care Domnul o făcuse cu el.
Și astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim și S-a ascuns de vrăjmașii cei răi. Și El a făcut aceasta pentru noi. Mai întâi, pentru ca moartea Lui să nu aibă loc în chip neștiut, ci în fața miilor și miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Paștile (evreilor); pentru ca lumea întreagă să poată cunoaște că El a murit cu adevărat și pentru ca Învierea Lui să fie, după aceea, o minune limpede și de netăgăduit. În al doilea rând, ca să ne învețe ascultarea desăvârșită față de voia lui Dumnezeu – pentru ca noi să nu ne repezim să murim din vreo pricină sau alta, după hotărârea noastră, ci să facem voia lui Dumnezeu și să fim gata să suferim atunci când Dumnezeu hotărăște și Își descoperă voia Lui. Pentru că, dacă noi ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu, și păr din capul vostru nu va pieri (Luca 21:8), și totul ni se va întâmpla nouă la vremea potrivită, nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă suntem vrednici să murim cu moarte duhovnicească pentru Domnul Hristos și dacă, în același timp, facem ascultare desăvârșită față de voia lui Dumnezeu, căutând în aceasta slava lui Dumnezeu și nu pe a noastră, atunci moartea noastră mucenicească va veni la vremea potrivită și în acel chip care va aduce cel mai mare ajutor atât nouă, cât și celor apropiați nouă. De aceea, noi nu trebuie să credem că Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de călăii Săi; El nu fugea, ci numai Își amâna moartea până la vremea hotărâtă de către Tatăl Său, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare preț pentru omenire. Din Evanghelie se vede limpede faptul că Dumnezeu nu Se înfricoșa de suferință și de moarte în niciun chip. Odată, pe când spunea mai dinainte despre suferința și moartea Sa și Petru și-a arătat gândul său că aceasta nu se va întâmpla niciodată, Domnul l-a certat cu asprime: „Mergi înapoia Mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).
Cu șase zile înaintea Paștilor, Domnul S-a întors în Betania, unde locuia prietenul Său Lazăr – cel pe care Domnul îl înviase din morți. Acolo Îl aștepta cina: Și I-au făcut acolo cină, și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. (Evanghelistul Ioan nu ne spune în casa cui se servea cina aceea. La prima vedere, se pare că cina era chiar în casa lui Lazăr. Dar, potrivit lui Matei (26:6) și lui Marcu (14:3) – care, de asemenea, relatează această întâmplare – se vede lămurit că cina era în casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar înțelege că aceeași întâmplare a avut loc de două ori în Betania, într-un timp foarte scurt: o dată în casa lui Lazăr și o dată în casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut. Este neîndoios faptul că acest Simon L-a întâmpinat cu bucurie pe Domnul, fiindcă Domnul îl vindecase de lepră, așa cum era de neînchipuit ca un lepros să pregătească cină și să cheme oaspeți, când neamurile cele mai apropiate nu cutezau să intre în legătură cu el, gândindu-ne la asprimea legii lui Moise.)
Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Evanghelistul întărește aceasta dinadins, pentru a arăta adevărul învierii lui Lazăr. Bărbatul înviat din morți ducea o viață normală, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasă, mânca și bea. Nu era o umbră nematerialnică care, prin închipuire, să se arate înaintea oamenilor și apoi degrabă să dispară, ci un om viu, sănătos, normal, așa cum fusese înainte de boala și moartea sa. Domnul îl adusese iarăși la viață și apoi a plecat pentru câteva zile din Betania în cetatea Efraim. Lazăr a rămas cu viață atât când Hristos era de față, cât și atunci când El nu era; de aceea, nu se poate spune că Lazăr doar părea că este viu pentru alții, atunci când Hristos era de față și îl stăpânea. Iată, acum, când Domnul Se întoarce în Betania, Lazăr șade la masă cu Domnul, lângă care ședea și oaspetele Simon – probabil că acesta era și rudenie cu Lazăr. Ce priveliște minunată! Domnul șade la masă cu doi bărbați cărora El le dăduse mai mult decât ceea ce ar fi putut face lumea întreagă: El îl înviase pe unul din morți și îl vindecase pe celălalt de lepră. Trupul celor doi începuse să putrezească – al unuia în mormânt și al celuilalt de lepră. Prin puterea Lui minunată, El a readus viața în unul și starea de sănătate în celălalt. Și acum, chiar înainte de a porni pe drumul Crucii, El S-a abătut ca să-i vadă și a aflat în ei prieteni plini de recunoștință. O, dacă ne-am da seama cu toții cum Hristos, în fiecare zi, ne izbăvește de stricăciunea acestui pământ și de lepra vieții acesteia stăpânite de patimi, L-am întâmpina și L-am primi în inimile noastre și nu L-am lăsa niciodată să plece de sub acoperișul sufletului nostru!
Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Primii doi Evangheliști povestesc faptul că femeia a turnat mir pe capul lui Hristos, Sfântul Marcu a mai adăugat că ea, spărgând vasul, a turnat mir pe capul lui Iisus (Marcu 14:3). Uleiurile de cel mai mare preț erau păstrate în vase bine făcute și pecetluite cu mare grijă. Femeia a spart vasul ș a turnat mir mai întâi pe capul Lui și apoi – ca semn de mare respect și smerenie față de El – pe picioarele Lui. Ea nu a mai zăbovit ca să deschidă vasul cu grijă, ci l-a spart cu scopul de a turna peste Domnul tot mirul și să nu mai rămână nimic. Și astfel, în vreme ce Marta slujea în casă și la masă, așa cum obișnuia ea, Maria, în felul ei, și-a arătat și ea evlavia față de Învățătorul făcător de minuni. Fiecare dintre cele două surori și-a arătat evlavia față de Domnul în chipul său. Cu un alt prilej, când Marta iarăși slujea și Maria ședea la picioarele lui Hristos și asculta cuvintele Lui cele sfinte, Iisus a adus laudă mai înaltă Mariei decât Martei, spunând: Maria partea cea bună și-a ales (Luca 10:42), dorind să întărească prin aceasta însemnătatea mai mare a râvnei duhovnicești față de râvna muncii. Acum, Maria dobândise mirul cel de nard de mult preț și, după un obicei răsăritean, îl turnase pe capul și pe picioarele Celui Unuia Care, prin curăția Sa mai presus de fire, a spălat și a uns sufletul ei.
Cei ce erau de față la acestea au avut răspuns diferit; cei mai mulți dintre ei au rămas tăcuți și tăcerea aceasta era răspunsul lor la fapta Mariei, dar unul dintre ei – chiar singurul dintre ei – nici nu a păstrat tăcerea, nici nu a încuviințat fapta. Evanghelistul, care era și el de față, descrie nemulțumirea aceluia singur, în chipul acesta: Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur, și, având punga, lua din ce se punea în ea.
Potrivit primilor doi Evangheliști, nu numai Iuda a fost cel care s-a împotrivit, ci și ceilalți ucenici (Matei) și alții dintre cei care erau de față (Marcu). Faptul că s-au împotrivit mai mulți, fie în taină în sufletele lor, fie pe șoptite, se face lămurit din răspunsul lui Hristos din Evanghelia de astăzi: „Las-o… că pe săraci întotdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți întotdeauna.” Domnul a răspuns la plural. Dar oricât de mulți s-au împotrivit și oricât de limpede era nemulțumirea lor, este semnificativ faptul că Iuda era cel mai mânios, nemulțumirea lui s-a arătat cu glas, cu glas mare. De ce Evanghelistul îl pomenește numai pe el, întărind aceasta în chip deosebit, dând numele său întreg și faptul că urma să-L vândă pe Domnul? Pentru ca cititorul să nu-l ia drept celălalt Apostol Iuda. Atunci, Iuda s-a împotrivit pentru că acest mir de mult preț a fost turnat fără pricină și nu a fost vândut pe bani care să fie dați la săraci. El a mai arătat și prețul ridicat al acestui mir bine mirositor: trei sute de dinari. Acesta era într-adevăr un preț ridicat pentru un vas cu mir, care era prețuit în general la câțiva bănuți de aur. Dar aceasta arată adânca evlavie pe care o avea Maria față de Domnul Iisus. Cine știe câtă vreme strânsese ea, ca să aibă atât de mulți bani, ca să-i dea pe toți deodată și să dea o astfel de semnificație veșnică acestei clipe fără de asemănare? Iuda s-a simțit foarte îndurerat că acești bani de aur nu ajunseseră în punga lui. Evanghelistul spune deschis că el era fur. Domnul trebuie să fi știut că Iuda fura din punga în care se țineau bănuții adunați pentru săraci. Dar, chiar dacă era așa, El niciodată nu l-a dat pe Iuda pe față pentru furt, poate pentru că El nu prețuia deloc banii și nu voia să vorbească despre ei, sau poate pentru că El aștepta clipa potrivită ca să poată spune totul despre Iuda, în câteva cuvinte. Iată cuvintele cumplite pe care le-a rostit Domnul ucenicilor Săi despre Iuda: „Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Și unul dintre voi este diavol!” Atunci, de ce să fie numit Iuda fur, când el merita să fie numit diavol?
La împotrivirea lui Iuda, Domnul a răspuns astfel: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci întotdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. O, ce răspuns minunat și cu simțire este acesta! Aceleași buze care spuseseră: „Milă voiesc, iar nu jertfă” și care spuseseră tânărului bogat: „Vinde averea ta și dă-o săracilor” – aceleași buze îndreptățesc acum vărsarea mirului de mult preț de către Maria. Nu cumva este aici vreo împotrivire? Nu; niciun fel de împotrivire, căci „omul nu trăiește numai cu pâine” și fapta aceasta a Mariei este atât jertfă, cât și milostenie – față de cel mai mare Sărac care a călcat vreodată pe acest pământ. El nu este cel care a fost întotdeauna sărac – ai cărui bunici și străbunici au fost săraci – care este prea sărac, ci Împăratul care se așează deopotrivă cu săracii, care este cu adevărat sărac; așadar, ce să spunem despre Împăratul împăraților care, stăpânind peste cetele de îngeri fără de moarte, din cel dintâi ceas al facerii, Se întrupează din dragoste pentru oameni, născându-Se într-o peșteră și fiind slugă tuturor? Vacile și oile au dat ieslea lor Noului-Născut, dar după moartea Lui cine va unge trupul Său cu mir, așa cum era obiceiul și pentru cei săraci atunci când mureau? Iată cine va face aceasta – Maria. Învățată de Duhul Sfânt, ea săvârșește mai dinainte ritualul ungerii trupului lui Hristos, pregătindu-l astfel pentru înmormântare. Pentru ea, aceasta este o cină de taină la care ea pecetluiește o taină, nu asupra trupului celui viu al Domnului, ci asupra leșului Său. Ca și cum ea ar fi știut că Făcătorul de minuni, Cel cu tărie, Care îl adusese pe fratele ei mort printre cei vii și îl adusese printre cei sănătoși pe oaspetele cel lepros, va cădea în două-trei zile în mâinile oamenilor celor răi, cine Îl va da pe El la moartea călăului. Așadar – „Las-o”; las-o să împlinească această pregătire pentru înmormântare asupra trupului Meu. Pe săraci îi veți avea întotdeauna cu voi și voi trebuie să vă osteniți să îndepliniți poruncile Mele despre milostenie. Tot ceea ce faceți pentru cei săraci, pentru Mine faceți; și, de asemenea, tot ceea ce Mie Îmi faceți, voi faceți pentru săraci. Tot ceea ce faceți pentru Mine, Eu vă voi întoarce însutit vouă și săracilor voștri.
Domnul a mai spus: „Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9). Vedeți cum Domnul nostru cel împărătesc răsplătește împărătește slujirea făcută Lui? El răsplătește dragostea cu dragoste însutită și, pentru cei trei sute de dinari pentru care s-a plâns Iuda, a răsplătit pe Maria cu viață veșnică. Cu cei trei sute de dinari pe care furul Iuda i-ar fi ascuns în întuneric împreună cu numele Mariei, Maria a cumpărat un mărgăritar fără de preț: o învățătură de folos pentru milioane și milioane de creștini; o învățătură despre felul în care Domnul dă răsplată împărătească celor care Îi slujesc.
Deci mulțime mare de iudei a aflat că este acolo și a venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit cu arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. Și aici, iarăși, oamenii au fost despărțiți de puterea lui Hristos. Unii merg să vadă pe Făcătorul de minuni și pe Lazăr, minunea Făcătorului de minuni; alții uneltesc să-i ucidă pe amândoi – nu numai pe Hristos, ci și pe Lazăr. De ce pe Lazăr? Ca să nu mai fie martorul viu al lucrărilor minunate ale lui Hristos. Atunci, de ce nu au pus ei la cale să ucidă pe toți bărbații, femeile și copiii asupra cărora Își arătase Domnul puterea Lui dumnezeiască – toți orbii care au văzut, surzii care au auzit, muții care au vorbit, posedații de diavol care s-au însănătoșit, morții care au fost aduși iarăși la viață, leproșii care s-au curățit și paraliticii, ologii și smintiții care au fost vindecați … și toți cei care au fost însănătoșiți în chip minunat? Mărturisitorii puterii făcătoare de minuni a lui Hristos erau de găsit în orașele și satele de pe toată întinderea Israelului. De ce nu se sfătuiau arhiereii să-i ucidă pe toți și nu numai pe Lazăr? Nu pentru că acestor oameni răi le era frică să verse sânge și să-i pornească pe oameni împotriva lor, ci pentru că le-ar fi fost cu neputință să împlinească aceasta și ar fi fost primejdios pentru ei. Dar ei voiau să-l ucidă pe Lazăr mai ales pentru că învierea lui a adus mai multă neliniște printre iudei, decât oricare alte minuni ale Mântuitorului; și pentru că mulți oameni, mergând să-l vadă pe Lazăr, văzându-l, au început să creadă în Domnul Iisus; și poate pentru că erau foarte aproape și ei se temeau că toți oamenii care erau adunați în Ierusalim pentru Sărbătoare vor merge în Betania să-l vadă pe cel care fusese înviat din morți și vor ajunge să creadă în Hristos. Și astfel, în vreme ce oamenii își căutau mântuirea, căpeteniile lor duhovnicești se sileau să-i îngrădească și să-i împiedice pe calea mântuirii. Dar toate ostenelile acestor cârmuitori răi de oameni care voiau să pună capăt lucrărilor lui Dumnezeu au fost deșarte. Cu cât s-au împotrivit aceștia mai mult lucrărilor lui Dumnezeu, cu atât mai deslușit se vedeau aceste lucrări. Acest lucru s-a făcut mai lămurit mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, chiar până în zilele noastre: o întreagă armată a împotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafară și dinăuntru, dar toate aceste loviri nu numai că nu au izbândit ci, dimpotrivă, au dus la răspândirea și statornicirea ei în lume. Mâinile neputincioase ale omului nu ar fi putut să aibă izbândă împotriva Atotputernicului Ziditor și a lucrărilor Sale. Se face numai voia Lui cu toate puterile împotrivitoare, fie din iad ori de pe pământ.
Următoarea întâmplare din Evanghelia de astăzi arată faptul că oamenii erau cu mult mai deschiși adevărului decât căpeteniile lor – aceia aveau inima mult mai mare și mai plină de recunoștință. Această întâmplare este intrarea triumfătoare a lui Hristos în Ierusalim. A doua zi, mulțimea multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic și au ieșit în întâmpinarea Lui și strigau: Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! În ziua care a urmat după cina din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim, spre cetatea care ucidea proorocii. Dar Ierusalimul nu era numai sălașul fariseilor strâmtorați la minte, al cărturarilor mândri și al înalților preoți urâtori de Dumnezeu, ci mai erau și mulțimi mari de oameni, o mulțime de pelerini și evlavioși, bărbați și femei. În timpul Paștilor, Ierusalimul avea aproape tot atât de mulți locuitori ca și Roma, capitala de atunci a lumii. Această mulțime nenumărată de oameni – o mare mulțime de oameni cu o judecată pătrunzătoare și liberă – era adunată la Ierusalim, pentru a se apropia de Dumnezeu. În felul acesta, în această zi, ei au avut cu adevărat o simțire a apropierii tainice a lui Dumnezeu și au văzut în Domnul Iisus pe îndelung așteptatul Împărat din casa lui David. De aceea, când cobora Domnul de pe Muntele Măslinilor, acești oameni suiau ca să-L întâmpine. Unii își așterneau veșmintele pe cale, înaintea Lui, alți tăiau ramuri de finic și împodobeau cu ele drumul și cu toții strigau cu bucurie întâmpinându-L: „Osana! Osana Fiului lui David! Osana întru cei de sus!” Binecuvântat fie Împăratul lui Israel, care vine întru numele Domnului! Împotrivindu-se amenințării Romei, împotrivindu-se stricăciunii și micimii neschimbate a bătrânilor lor, sufletele oamenilor credeau în puterea unei minuni de la Dumnezeu, care va schimba întreaga împrejurare, cu neputință de răbdat. Și sufletele oamenilor simțeau că izvorul acestei minuni era Domnul Iisus și de aceea L-au întâmpinat cu atâta bucurie. Oamenii nu au cunoscut cum a săvârșit El această schimbare hotărâtoare de-a lungul întâmplărilor; ei fuseseră povățuiți să aștepte să se înfăptuiască numai într-un anumit chip și acela era cu ajutorul împăratului din Casa lui David, care va stăpâni în Ierusalim pe tronul lui David. Pentru această pricină, oamenii L-au văzut pe Iisus ca pe un împărat și L-au întâmpinat cu bucurie și cu nădejdea că El va împărăți acum în Ierusalim, cu totul altfel decât în Roma și în Ierusalimul zilelor lor.
Dar credința oamenilor stârnea frica fariseilor; și această bucurie le-a adus lor mânie. De aceea unii farisei I-au spus lui Hristos ca să-i stăpânească pe ei ca să nu mai strige în felul acela. Dar blândul Hristos, care era Își cunoștea puterea Sa fără margini, le-a răspuns: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Acesta este răspunsul Împăratului împăraților, îmbrăcat precum omul cel sărac și călărind pe un asin, căci Evanghelistul povestește cum călărea Domnul pe un asin în această intrare biruitoare: Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei.”
Ceilalți Evangheliști povestesc în amănunt cum Domnul, fiind atât de sărac că nu avea nimic al Său, a ajuns să aibă un asin. De aceea, Sfântul Ioan trece peste aceasta, socotind un lucru deja cunoscut și spune doar atât: El a găsit un asin. Luca, Evanghelistul care dă cele mai multe amănunte, povestește despre puterea și mai dinainte cunoașterea minunată a lui Hristos, prin care a găsit asinul: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, intrând în el, veți găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a șezut vreodată. Și, dezlegându-l, aduceți-l.” (Luca 19:30). La porunca Lui, ucenicii au pornit și l-au găsit întocmai cum spusese El. Mânzul era cu mama lui. De ce nu a mers Domnul călare pe asină, ci pe mânzul pe care nu călărise încă nimeni? Pentru că asina nu se lăsa nici călărită, nici condusă. Asina semnifică poporul iudeu și mânzul semnifică neamurile păgâne. Aceasta este tălmăcirea dată de Părinți și este neîndoios că tălmăcirea lor este dreaptă. Israelul Îl va prigoni pe Hristos și păgânii Îl vor primi. Cei mai mulți dintre păgâni vor fi purtători de Hristos de-a lungul istoriei și vor intra cu El în Ierusalimul de sus, în Împărăția cerurilor.
Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și I le-au făcut Lui. În general, ucenicii au înțeles foarte puțin din ceea ce s-a întâmplat cu Învățătorul lor până când El le-a sporit înțelegerea (Luca 24:45) și Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducându-și-le aminte. Deci da mărturie mulțimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta. Aici se vorbește despre două categorii de oameni: unii care au fost de față la învierea lui Lazăr în Betania și alții care erau oaspeți ai Ierusalimului și care auziseră de la primii despre lucrarea minunată asupra lui Lazăr. Cei din primul grup erau mărturisitori că văzuseră cu ochii lor și cei din al doilea grup au venit să-L întâlnească din pricina acestei mărturii. Și, în vreme ce fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon, în vreme ce cărturarii se sfădeau cu putere cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise, în vreme ce preoții nepăsători, mărindu-se, făceau pregătiri pentru sărbătoare, în vreme ce bătrânii poporului își crispau buzele ca să-i lămurească mai bine pe oameni că această mulțime se strânsese acolo pentru folosul acelora, în vreme ce leviții făceau împărțire limpede, care să-i mulțumească, a jertfelor care le aparțineau lor – oamenii umblau râvnitori după minuni și după Săvârșitorul acelor minuni. Și valuri mari de oameni își întorseseră spatele către Templul lui Solomon din Ierusalim, aducătorilor de jertfe și preoților și întregii acestei lucrături a societății de piață pe care o făcuseră; poporul întorsese spatele tuturor acestora și își îndreptase fața către Muntele Măslinilor, de unde venea Făcătorul de Minuni. Ce folos le puteau aduce turnurile moarte ale Ierusalimului, cu morții cei vii din ele, sufletelor flămânde și însetate ale oamenilor, care căutau o spărtură în cerurile închise și priveliștea Dumnezeului Celui viu? Cele două chipuri ale mândriei – aceea a romanilor și aceea a fariseilor- care au umplut Ierusalimul, nu erau în stare să plăsmuiască nici măcar un singur fir de păr, fie alb sau negru. Și iată, coborând de pe Muntele Măslinilor, era Cel Unul care, cu glasul Său, a chemat din mormânt pe mortul cel de a patra zi, înviindu-l din morți și slobozindu-l din stricăciunea mormântului!
O, oare când ne vom îndepărta duhurile de lucrăturile înfumurate, dar neputincioase ale lumii acesteia și le vom întoarce către Muntele cel ceresc, către Împăratul Hristos? O, când ne vom pune toată nădejdea noastră în El? Sufletul nostru Îl caută pe Izbăvitorul păcatului și al morții, pe care lumea întreagă nu-L poate întrece prin propriile osteneli. Hristos este acest Izbăvitor. Sufletele noastre sunt flămânde și însetate de Împăratul smerit, dar întru putere mare: smerit întru puterea Sa, dar puternic întru smerenia Sa, sufletele noastre Îl caută pe Împăratul care este prietenul fiecăruia dintre noi, pe Împăratul a cărui împărăție nu are margini și a cărui dragoste pentru oameni nu se poate măsura. Acesta este Împăratul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, noi toți strigăm către El: „Osana! Osana!” Lui să-I aducem slavă și laudă, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIE Ev. Ioan 12, 1-18 (https://doxologia.ro/evanghelie/ev-ioan-12-1-18)
Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
APOSTOL Ap. Filipeni 4, 4-9 (https://doxologia.ro/apostol/ap-filipeni-4-4-9)
Fraților, bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă! Îngăduința voastră să se facă știută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă împovărați cu nicio grijă, ci, întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos Iisus. Mai departe, fraților, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce ați învățat și ați primit și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți, și Dumnezeul păcii va fi cu voi.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
Apostol Filipeni 4, 4-9
Fraților, bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă! Îngăduința voastră să se facă știută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă împovărați cu nicio grijă, ci, întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos Iisus. Mai departe, fraților, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce ați învățat și ați primit și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți, și Dumnezeul păcii va fi cu voi.
Evanghelia Ioan 12, 1-18
Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit. Cine aduce și mai mare bucurie casei? Un prieten al casei. Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsă îndelungată. Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit! Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten! Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit! Dar unii nu-L cunoșteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca să le arunce în El și cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.
Aceasta era firea dumnezeiască a Domnului Hristos că, oriunde Se arăta El – Dumnezeu în trup omenesc – oamenii se despărțeau de-a dreapta și de-a stânga Lui, așa cum se vor despărți ei când va veni El în ziua cea de pe urmă a istoriei lumii acesteia. Și până în ziua de astăzi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreaptă către Domnul nostru Iisus, aceștia se despart la stânga și la dreapta. Cât de bine deslușită trebuie să fi fost această despărțire în zilele vieții Sale întrupate pe pământ!
Pericopa Evanghelică de astăzi arată două împrejurări în care se spune lămurit despre această despărțire a oamenilor privitor la simțămintele lor față de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreună cu Lazăr care fusese înviat din morți, și se mai aflau surorile acestuia, Marta și Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; și, pe de altă parte, se afla vânzătorul Iuda, care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim; și, pe de altă parte, se aflau fariseii, cărturarii și înalții preoți, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci și a prietenului Său, Lazăr.
Deci, cu șase zile înainte de Paști, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Unde fusese Domnul înainte de aceasta? Din Evanghelia care se află înaintea acestei pericope, vedem că, îndată după învierea lui Lazăr, Domnul S-a retras în pustie, într-o cetate numită Efraim. El a mers acolo pentru a nu fi prins și ucis de către bătrânii iudei, fiindcă învierea lui Lazăr ridicase mânia acestor bătrâni mai mult decât oricare dintre minunile Sale. Ni se arată lămurit faptul că Lazăr era un om foarte cunoscut și ales. Aceasta se mărturisește de către mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea morții sale, cât și după învierea sa: Și mulți dintre iudei veniseră la Marta și Maria ca să le mângâie pentru fratele lor (Ioan 11:19), și pentru el, mulți iudei au venit să vadă minunea pe care Domnul o făcuse cu el.
Și astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim și S-a ascuns de vrăjmașii cei răi. Și El a făcut aceasta pentru noi. Mai întâi, pentru ca moartea Lui să nu aibă loc în chip neștiut, ci în fața miilor și miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Paștile (evreilor); pentru ca lumea întreagă să poată cunoaște că El a murit cu adevărat și pentru ca Învierea Lui să fie, după aceea, o minune limpede și de netăgăduit. În al doilea rând, ca să ne învețe ascultarea desăvârșită față de voia lui Dumnezeu – pentru ca noi să nu ne repezim să murim din vreo pricină sau alta, după hotărârea noastră, ci să facem voia lui Dumnezeu și să fim gata să suferim atunci când Dumnezeu hotărăște și Își descoperă voia Lui. Pentru că, dacă noi ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu, și păr din capul vostru nu va pieri (Luca 21:8), și totul ni se va întâmpla nouă la vremea potrivită, nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă suntem vrednici să murim cu moarte duhovnicească pentru Domnul Hristos și dacă, în același timp, facem ascultare desăvârșită față de voia lui Dumnezeu, căutând în aceasta slava lui Dumnezeu și nu pe a noastră, atunci moartea noastră mucenicească va veni la vremea potrivită și în acel chip care va aduce cel mai mare ajutor atât nouă, cât și celor apropiați nouă. De aceea, noi nu trebuie să credem că Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de călăii Săi; El nu fugea, ci numai Își amâna moartea până la vremea hotărâtă de către Tatăl Său, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare preț pentru omenire. Din Evanghelie se vede limpede faptul că Dumnezeu nu Se înfricoșa de suferință și de moarte în niciun chip. Odată, pe când spunea mai dinainte despre suferința și moartea Sa și Petru și-a arătat gândul său că aceasta nu se va întâmpla niciodată, Domnul l-a certat cu asprime: „Mergi înapoia Mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).
Cu șase zile înaintea Paștilor, Domnul S-a întors în Betania, unde locuia prietenul Său Lazăr – cel pe care Domnul îl înviase din morți. Acolo Îl aștepta cina: Și I-au făcut acolo cină, și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. (Evanghelistul Ioan nu ne spune în casa cui se servea cina aceea. La prima vedere, se pare că cina era chiar în casa lui Lazăr. Dar, potrivit lui Matei (26:6) și lui Marcu (14:3) – care, de asemenea, relatează această întâmplare – se vede lămurit că cina era în casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar înțelege că aceeași întâmplare a avut loc de două ori în Betania, într-un timp foarte scurt: o dată în casa lui Lazăr și o dată în casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut. Este neîndoios faptul că acest Simon L-a întâmpinat cu bucurie pe Domnul, fiindcă Domnul îl vindecase de lepră, așa cum era de neînchipuit ca un lepros să pregătească cină și să cheme oaspeți, când neamurile cele mai apropiate nu cutezau să intre în legătură cu el, gândindu-ne la asprimea legii lui Moise.)
Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Evanghelistul întărește aceasta dinadins, pentru a arăta adevărul învierii lui Lazăr. Bărbatul înviat din morți ducea o viață normală, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasă, mânca și bea. Nu era o umbră nematerialnică care, prin închipuire, să se arate înaintea oamenilor și apoi degrabă să dispară, ci un om viu, sănătos, normal, așa cum fusese înainte de boala și moartea sa. Domnul îl adusese iarăși la viață și apoi a plecat pentru câteva zile din Betania în cetatea Efraim. Lazăr a rămas cu viață atât când Hristos era de față, cât și atunci când El nu era; de aceea, nu se poate spune că Lazăr doar părea că este viu pentru alții, atunci când Hristos era de față și îl stăpânea. Iată, acum, când Domnul Se întoarce în Betania, Lazăr șade la masă cu Domnul, lângă care ședea și oaspetele Simon – probabil că acesta era și rudenie cu Lazăr. Ce priveliște minunată! Domnul șade la masă cu doi bărbați cărora El le dăduse mai mult decât ceea ce ar fi putut face lumea întreagă: El îl înviase pe unul din morți și îl vindecase pe celălalt de lepră. Trupul celor doi începuse să putrezească – al unuia în mormânt și al celuilalt de lepră. Prin puterea Lui minunată, El a readus viața în unul și starea de sănătate în celălalt. Și acum, chiar înainte de a porni pe drumul Crucii, El S-a abătut ca să-i vadă și a aflat în ei prieteni plini de recunoștință. O, dacă ne-am da seama cu toții cum Hristos, în fiecare zi, ne izbăvește de stricăciunea acestui pământ și de lepra vieții acesteia stăpânite de patimi, L-am întâmpina și L-am primi în inimile noastre și nu L-am lăsa niciodată să plece de sub acoperișul sufletului nostru!
Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Primii doi Evangheliști povestesc faptul că femeia a turnat mir pe capul lui Hristos, Sfântul Marcu a mai adăugat că ea, spărgând vasul, a turnat mir pe capul lui Iisus (Marcu 14:3). Uleiurile de cel mai mare preț erau păstrate în vase bine făcute și pecetluite cu mare grijă. Femeia a spart vasul ș a turnat mir mai întâi pe capul Lui și apoi – ca semn de mare respect și smerenie față de El – pe picioarele Lui. Ea nu a mai zăbovit ca să deschidă vasul cu grijă, ci l-a spart cu scopul de a turna peste Domnul tot mirul și să nu mai rămână nimic. Și astfel, în vreme ce Marta slujea în casă și la masă, așa cum obișnuia ea, Maria, în felul ei, și-a arătat și ea evlavia față de Învățătorul făcător de minuni. Fiecare dintre cele două surori și-a arătat evlavia față de Domnul în chipul său. Cu un alt prilej, când Marta iarăși slujea și Maria ședea la picioarele lui Hristos și asculta cuvintele Lui cele sfinte, Iisus a adus laudă mai înaltă Mariei decât Martei, spunând: Maria partea cea bună și-a ales (Luca 10:42), dorind să întărească prin aceasta însemnătatea mai mare a râvnei duhovnicești față de râvna muncii. Acum, Maria dobândise mirul cel de nard de mult preț și, după un obicei răsăritean, îl turnase pe capul și pe picioarele Celui Unuia Care, prin curăția Sa mai presus de fire, a spălat și a uns sufletul ei.
Cei ce erau de față la acestea au avut răspuns diferit; cei mai mulți dintre ei au rămas tăcuți și tăcerea aceasta era răspunsul lor la fapta Mariei, dar unul dintre ei – chiar singurul dintre ei – nici nu a păstrat tăcerea, nici nu a încuviințat fapta. Evanghelistul, care era și el de față, descrie nemulțumirea aceluia singur, în chipul acesta: Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur, și, având punga, lua din ce se punea în ea.
Potrivit primilor doi Evangheliști, nu numai Iuda a fost cel care s-a împotrivit, ci și ceilalți ucenici (Matei) și alții dintre cei care erau de față (Marcu). Faptul că s-au împotrivit mai mulți, fie în taină în sufletele lor, fie pe șoptite, se face lămurit din răspunsul lui Hristos din Evanghelia de astăzi: „Las-o… că pe săraci întotdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți întotdeauna.” Domnul a răspuns la plural. Dar oricât de mulți s-au împotrivit și oricât de limpede era nemulțumirea lor, este semnificativ faptul că Iuda era cel mai mânios, nemulțumirea lui s-a arătat cu glas, cu glas mare. De ce Evanghelistul îl pomenește numai pe el, întărind aceasta în chip deosebit, dând numele său întreg și faptul că urma să-L vândă pe Domnul? Pentru ca cititorul să nu-l ia drept celălalt Apostol Iuda. Atunci, Iuda s-a împotrivit pentru că acest mir de mult preț a fost turnat fără pricină și nu a fost vândut pe bani care să fie dați la săraci. El a mai arătat și prețul ridicat al acestui mir bine mirositor: trei sute de dinari. Acesta era într-adevăr un preț ridicat pentru un vas cu mir, care era prețuit în general la câțiva bănuți de aur. Dar aceasta arată adânca evlavie pe care o avea Maria față de Domnul Iisus. Cine știe câtă vreme strânsese ea, ca să aibă atât de mulți bani, ca să-i dea pe toți deodată și să dea o astfel de semnificație veșnică acestei clipe fără de asemănare? Iuda s-a simțit foarte îndurerat că acești bani de aur nu ajunseseră în punga lui. Evanghelistul spune deschis că el era fur. Domnul trebuie să fi știut că Iuda fura din punga în care se țineau bănuții adunați pentru săraci. Dar, chiar dacă era așa, El niciodată nu l-a dat pe Iuda pe față pentru furt, poate pentru că El nu prețuia deloc banii și nu voia să vorbească despre ei, sau poate pentru că El aștepta clipa potrivită ca să poată spune totul despre Iuda, în câteva cuvinte. Iată cuvintele cumplite pe care le-a rostit Domnul ucenicilor Săi despre Iuda: „Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Și unul dintre voi este diavol!” Atunci, de ce să fie numit Iuda fur, când el merita să fie numit diavol?
La împotrivirea lui Iuda, Domnul a răspuns astfel: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci întotdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. O, ce răspuns minunat și cu simțire este acesta! Aceleași buze care spuseseră: „Milă voiesc, iar nu jertfă” și care spuseseră tânărului bogat: „Vinde averea ta și dă-o săracilor” – aceleași buze îndreptățesc acum vărsarea mirului de mult preț de către Maria. Nu cumva este aici vreo împotrivire? Nu; niciun fel de împotrivire, căci „omul nu trăiește numai cu pâine” și fapta aceasta a Mariei este atât jertfă, cât și milostenie – față de cel mai mare Sărac care a călcat vreodată pe acest pământ. El nu este cel care a fost întotdeauna sărac – ai cărui bunici și străbunici au fost săraci – care este prea sărac, ci Împăratul care se așează deopotrivă cu săracii, care este cu adevărat sărac; așadar, ce să spunem despre Împăratul împăraților care, stăpânind peste cetele de îngeri fără de moarte, din cel dintâi ceas al facerii, Se întrupează din dragoste pentru oameni, născându-Se într-o peșteră și fiind slugă tuturor? Vacile și oile au dat ieslea lor Noului-Născut, dar după moartea Lui cine va unge trupul Său cu mir, așa cum era obiceiul și pentru cei săraci atunci când mureau? Iată cine va face aceasta – Maria. Învățată de Duhul Sfânt, ea săvârșește mai dinainte ritualul ungerii trupului lui Hristos, pregătindu-l astfel pentru înmormântare. Pentru ea, aceasta este o cină de taină la care ea pecetluiește o taină, nu asupra trupului celui viu al Domnului, ci asupra leșului Său. Ca și cum ea ar fi știut că Făcătorul de minuni, Cel cu tărie, Care îl adusese pe fratele ei mort printre cei vii și îl adusese printre cei sănătoși pe oaspetele cel lepros, va cădea în două-trei zile în mâinile oamenilor celor răi, cine Îl va da pe El la moartea călăului. Așadar – „Las-o”; las-o să împlinească această pregătire pentru înmormântare asupra trupului Meu. Pe săraci îi veți avea întotdeauna cu voi și voi trebuie să vă osteniți să îndepliniți poruncile Mele despre milostenie. Tot ceea ce faceți pentru cei săraci, pentru Mine faceți; și, de asemenea, tot ceea ce Mie Îmi faceți, voi faceți pentru săraci. Tot ceea ce faceți pentru Mine, Eu vă voi întoarce însutit vouă și săracilor voștri.
Domnul a mai spus: „Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9). Vedeți cum Domnul nostru cel împărătesc răsplătește împărătește slujirea făcută Lui? El răsplătește dragostea cu dragoste însutită și, pentru cei trei sute de dinari pentru care s-a plâns Iuda, a răsplătit pe Maria cu viață veșnică. Cu cei trei sute de dinari pe care furul Iuda i-ar fi ascuns în întuneric împreună cu numele Mariei, Maria a cumpărat un mărgăritar fără de preț: o învățătură de folos pentru milioane și milioane de creștini; o învățătură despre felul în care Domnul dă răsplată împărătească celor care Îi slujesc.
Deci mulțime mare de iudei a aflat că este acolo și a venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit cu arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. Și aici, iarăși, oamenii au fost despărțiți de puterea lui Hristos. Unii merg să vadă pe Făcătorul de minuni și pe Lazăr, minunea Făcătorului de minuni; alții uneltesc să-i ucidă pe amândoi – nu numai pe Hristos, ci și pe Lazăr. De ce pe Lazăr? Ca să nu mai fie martorul viu al lucrărilor minunate ale lui Hristos. Atunci, de ce nu au pus ei la cale să ucidă pe toți bărbații, femeile și copiii asupra cărora Își arătase Domnul puterea Lui dumnezeiască – toți orbii care au văzut, surzii care au auzit, muții care au vorbit, posedații de diavol care s-au însănătoșit, morții care au fost aduși iarăși la viață, leproșii care s-au curățit și paraliticii, ologii și smintiții care au fost vindecați … și toți cei care au fost însănătoșiți în chip minunat? Mărturisitorii puterii făcătoare de minuni a lui Hristos erau de găsit în orașele și satele de pe toată întinderea Israelului. De ce nu se sfătuiau arhiereii să-i ucidă pe toți și nu numai pe Lazăr? Nu pentru că acestor oameni răi le era frică să verse sânge și să-i pornească pe oameni împotriva lor, ci pentru că le-ar fi fost cu neputință să împlinească aceasta și ar fi fost primejdios pentru ei. Dar ei voiau să-l ucidă pe Lazăr mai ales pentru că învierea lui a adus mai multă neliniște printre iudei, decât oricare alte minuni ale Mântuitorului; și pentru că mulți oameni, mergând să-l vadă pe Lazăr, văzându-l, au început să creadă în Domnul Iisus; și poate pentru că erau foarte aproape și ei se temeau că toți oamenii care erau adunați în Ierusalim pentru Sărbătoare vor merge în Betania să-l vadă pe cel care fusese înviat din morți și vor ajunge să creadă în Hristos. Și astfel, în vreme ce oamenii își căutau mântuirea, căpeteniile lor duhovnicești se sileau să-i îngrădească și să-i împiedice pe calea mântuirii. Dar toate ostenelile acestor cârmuitori răi de oameni care voiau să pună capăt lucrărilor lui Dumnezeu au fost deșarte. Cu cât s-au împotrivit aceștia mai mult lucrărilor lui Dumnezeu, cu atât mai deslușit se vedeau aceste lucrări. Acest lucru s-a făcut mai lămurit mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, chiar până în zilele noastre: o întreagă armată a împotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafară și dinăuntru, dar toate aceste loviri nu numai că nu au izbândit ci, dimpotrivă, au dus la răspândirea și statornicirea ei în lume. Mâinile neputincioase ale omului nu ar fi putut să aibă izbândă împotriva Atotputernicului Ziditor și a lucrărilor Sale. Se face numai voia Lui cu toate puterile împotrivitoare, fie din iad ori de pe pământ.
Următoarea întâmplare din Evanghelia de astăzi arată faptul că oamenii erau cu mult mai deschiși adevărului decât căpeteniile lor – aceia aveau inima mult mai mare și mai plină de recunoștință. Această întâmplare este intrarea triumfătoare a lui Hristos în Ierusalim. A doua zi, mulțimea multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic și au ieșit în întâmpinarea Lui și strigau: Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! În ziua care a urmat după cina din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim, spre cetatea care ucidea proorocii. Dar Ierusalimul nu era numai sălașul fariseilor strâmtorați la minte, al cărturarilor mândri și al înalților preoți urâtori de Dumnezeu, ci mai erau și mulțimi mari de oameni, o mulțime de pelerini și evlavioși, bărbați și femei. În timpul Paștilor, Ierusalimul avea aproape tot atât de mulți locuitori ca și Roma, capitala de atunci a lumii. Această mulțime nenumărată de oameni – o mare mulțime de oameni cu o judecată pătrunzătoare și liberă – era adunată la Ierusalim, pentru a se apropia de Dumnezeu. În felul acesta, în această zi, ei au avut cu adevărat o simțire a apropierii tainice a lui Dumnezeu și au văzut în Domnul Iisus pe îndelung așteptatul Împărat din casa lui David. De aceea, când cobora Domnul de pe Muntele Măslinilor, acești oameni suiau ca să-L întâmpine. Unii își așterneau veșmintele pe cale, înaintea Lui, alți tăiau ramuri de finic și împodobeau cu ele drumul și cu toții strigau cu bucurie întâmpinându-L: „Osana! Osana Fiului lui David! Osana întru cei de sus!” Binecuvântat fie Împăratul lui Israel, care vine întru numele Domnului! Împotrivindu-se amenințării Romei, împotrivindu-se stricăciunii și micimii neschimbate a bătrânilor lor, sufletele oamenilor credeau în puterea unei minuni de la Dumnezeu, care va schimba întreaga împrejurare, cu neputință de răbdat. Și sufletele oamenilor simțeau că izvorul acestei minuni era Domnul Iisus și de aceea L-au întâmpinat cu atâta bucurie. Oamenii nu au cunoscut cum a săvârșit El această schimbare hotărâtoare de-a lungul întâmplărilor; ei fuseseră povățuiți să aștepte să se înfăptuiască numai într-un anumit chip și acela era cu ajutorul împăratului din Casa lui David, care va stăpâni în Ierusalim pe tronul lui David. Pentru această pricină, oamenii L-au văzut pe Iisus ca pe un împărat și L-au întâmpinat cu bucurie și cu nădejdea că El va împărăți acum în Ierusalim, cu totul altfel decât în Roma și în Ierusalimul zilelor lor.
Dar credința oamenilor stârnea frica fariseilor; și această bucurie le-a adus lor mânie. De aceea unii farisei I-au spus lui Hristos ca să-i stăpânească pe ei ca să nu mai strige în felul acela. Dar blândul Hristos, care era Își cunoștea puterea Sa fără margini, le-a răspuns: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Acesta este răspunsul Împăratului împăraților, îmbrăcat precum omul cel sărac și călărind pe un asin, căci Evanghelistul povestește cum călărea Domnul pe un asin în această intrare biruitoare: Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei.”
Ceilalți Evangheliști povestesc în amănunt cum Domnul, fiind atât de sărac că nu avea nimic al Său, a ajuns să aibă un asin. De aceea, Sfântul Ioan trece peste aceasta, socotind un lucru deja cunoscut și spune doar atât: El a găsit un asin. Luca, Evanghelistul care dă cele mai multe amănunte, povestește despre puterea și mai dinainte cunoașterea minunată a lui Hristos, prin care a găsit asinul: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, intrând în el, veți găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a șezut vreodată. Și, dezlegându-l, aduceți-l.” (Luca 19:30). La porunca Lui, ucenicii au pornit și l-au găsit întocmai cum spusese El. Mânzul era cu mama lui. De ce nu a mers Domnul călare pe asină, ci pe mânzul pe care nu călărise încă nimeni? Pentru că asina nu se lăsa nici călărită, nici condusă. Asina semnifică poporul iudeu și mânzul semnifică neamurile păgâne. Aceasta este tălmăcirea dată de Părinți și este neîndoios că tălmăcirea lor este dreaptă. Israelul Îl va prigoni pe Hristos și păgânii Îl vor primi. Cei mai mulți dintre păgâni vor fi purtători de Hristos de-a lungul istoriei și vor intra cu El în Ierusalimul de sus, în Împărăția cerurilor.
Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și I le-au făcut Lui. În general, ucenicii au înțeles foarte puțin din ceea ce s-a întâmplat cu Învățătorul lor până când El le-a sporit înțelegerea (Luca 24:45) și Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducându-și-le aminte. Deci da mărturie mulțimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta. Aici se vorbește despre două categorii de oameni: unii care au fost de față la învierea lui Lazăr în Betania și alții care erau oaspeți ai Ierusalimului și care auziseră de la primii despre lucrarea minunată asupra lui Lazăr. Cei din primul grup erau mărturisitori că văzuseră cu ochii lor și cei din al doilea grup au venit să-L întâlnească din pricina acestei mărturii. Și, în vreme ce fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon, în vreme ce cărturarii se sfădeau cu putere cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise, în vreme ce preoții nepăsători, mărindu-se, făceau pregătiri pentru sărbătoare, în vreme ce bătrânii poporului își crispau buzele ca să-i lămurească mai bine pe oameni că această mulțime se strânsese acolo pentru folosul acelora, în vreme ce leviții făceau împărțire limpede, care să-i mulțumească, a jertfelor care le aparțineau lor – oamenii umblau râvnitori după minuni și după Săvârșitorul acelor minuni. Și valuri mari de oameni își întorseseră spatele către Templul lui Solomon din Ierusalim, aducătorilor de jertfe și preoților și întregii acestei lucrături a societății de piață pe care o făcuseră; poporul întorsese spatele tuturor acestora și își îndreptase fața către Muntele Măslinilor, de unde venea Făcătorul de Minuni. Ce folos le puteau aduce turnurile moarte ale Ierusalimului, cu morții cei vii din ele, sufletelor flămânde și însetate ale oamenilor, care căutau o spărtură în cerurile închise și priveliștea Dumnezeului Celui viu? Cele două chipuri ale mândriei – aceea a romanilor și aceea a fariseilor- care au umplut Ierusalimul, nu erau în stare să plăsmuiască nici măcar un singur fir de păr, fie alb sau negru. Și iată, coborând de pe Muntele Măslinilor, era Cel Unul care, cu glasul Său, a chemat din mormânt pe mortul cel de a patra zi, înviindu-l din morți și slobozindu-l din stricăciunea mormântului!
O, oare când ne vom îndepărta duhurile de lucrăturile înfumurate, dar neputincioase ale lumii acesteia și le vom întoarce către Muntele cel ceresc, către Împăratul Hristos? O, când ne vom pune toată nădejdea noastră în El? Sufletul nostru Îl caută pe Izbăvitorul păcatului și al morții, pe care lumea întreagă nu-L poate întrece prin propriile osteneli. Hristos este acest Izbăvitor. Sufletele noastre sunt flămânde și însetate de Împăratul smerit, dar întru putere mare: smerit întru puterea Sa, dar puternic întru smerenia Sa, sufletele noastre Îl caută pe Împăratul care este prietenul fiecăruia dintre noi, pe Împăratul a cărui împărăție nu are margini și a cărui dragoste pentru oameni nu se poate măsura. Acesta este Împăratul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, noi toți strigăm către El: „Osana! Osana!” Lui să-I aducem slavă și laudă, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIE Ev. Ioan 12, 1-18 (https://doxologia.ro/evanghelie/ev-ioan-12-1-18)
Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
APOSTOL Ap. Filipeni 4, 4-9 (https://doxologia.ro/apostol/ap-filipeni-4-4-9)
Fraților, bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă! Îngăduința voastră să se facă știută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă împovărați cu nicio grijă, ci, întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos Iisus. Mai departe, fraților, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce ați învățat și ați primit și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți, și Dumnezeul păcii va fi cu voi.