În duminica a șaptea după Paști, numită și a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă, se va citi Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru Apostoli și pentru toți credincioșii, consemnată în Sfânta Evanghelie de la Ioan, capitolul 17, versetele 1-13.
„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.” (Ev. Ioan 17, 1-13)
În predica rostită la duminica a 7-a după Paști din anul 2005, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania explică însemnătatea sinoadelor ecumenice ale Bisericii și dorința ca oamenii să-L cunoască pe Adevăratul Dumnezeu, exprimată în rugăciunea pe care Domnul Iisus Hristos I-a adresat-o Tatălui Său în prezența ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, înainte de a merge în grădina Ghetsimani, unde avea să fie arestat.
„Acum câteva zile am sărbătorit Înălțarea Domnului, iar duminica viitoare vom sărbători Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare care în limba română se mai cheamă și Rusalii. Între aceste două mari sărbători, Biserica a așezat duminica de astăzi, care este închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. E bine să vă spun la început că sinoadele ecumenice, în total în număr de șapte, au fost soboarele la care au participat toți episcopii și apropiații lor colaboratori din toată creștinătatea primului mileniu. Așadar, este vorba de un sobor al Bisericii universale. Iar aceste sinoade s-au adunat numai în cazuri de foarte mare trebuință pentru viața și buna-orânduire a Bisericii lui Hristos.
Se știe că creștinii au trăit primele trei sute de ani sub prigoana împăraților romani. S-au rugat pe sub pământ, prin catacombe și prin peșteri, pe furiș, în casele lor. Atunci a dat Biserica foarte, foarte numeroși martiri. Odată cu venirea la cârma Imperiului a împăratului Constantin cel Mare, pe care noi îl cinstim ca sfânt, împreună cu maica sa, Elena, acesta, prin Edictul de la Milan, din anul 313, a dat libertate creștinilor să se roage la lumina zilei, în văzul și auzul tuturor, fără niciun fel de stingherire din partea autorităților. Și, într-adevăr, așa a fost; creștinii au ieșit la suprafață, au început să-și construiască biserici și să se roage public.
Dar, diavolul lucrează: dacă a încetat persecuția din exterior, a început persecuția din interior și s-au ivit ereziile, adică abaterile de la dreapta credință, care la urmă se constituiau în secte, care atacau adevărurile fundamentale de credință ale creștinătății.
Așa s-a ivit, la începutul secolului al IV-lea, un preot din cetatea Alexandriei – care era, de altfel, foarte talentat – care a început să învețe că Iisus Hristos nu este de o ființă și egal cu Tatăl, că nu este fără de început, că a fost un timp în care El nu exista și că Tatăl L-a creat în timp, ca pe o făptură. Aceasta atingea teribil credința deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi și, deci, a deoființimii Fiului cu Tatăl. S-a iscat mare tulburare în toată creștinătatea și, atunci, înțeleptul împărat Constantin cel Mare a convocat Primul Sinod Ecumenic, care a avut loc în cetatea Niceii, nu prea departe de Constantinopol, pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în anul 325. A fost deschis chiar de împăratul Constantin, care, spre a sublinia unitatea creștinilor din Imperiu, de Răsărit și cel de Apus, și-a ținut cuvântarea în ambele limbi – în latină și în greacă, tocmai ca să demonstreze că, deși sunt două limbi diferite și două zone diferite ale continentului european, cu toate acestea, Biserica este, și trebuie să rămână, una. A fost semnalul pe care marele Constantin l-a dat pentru menținerea unității Bisericii și, de aceea, a și convocat Sinodul, pentru ca toți episcopii din lume să hotărască care este dreapta credință și toți să se orienteze după această formulă.
La acest Sinod au participat 318 episcopi, precum și colaboratorii lor cei mai apropiați. Știm că a participat, printre alții, Sfântul Nicolae și, de asemenea, a participat patriarhul Alexandriei, care l-a luat cu sine și pe tânărul, dar învățatul, diacon Atanasie, cel care va deveni el însuși mai târziu patriarh al Alexandriei și care a avut o contribuție esențială în lucrările Sinodului, care au durat câteva luni. Ei bine, toată problema era, repet, ca să restabilească învățătura. Și, atunci, după îndelungate discuții și rugăciuni către Duhul Sfânt, care să-i asiste și să le lumineze mintea, au formulat primele opt particule din cele douăsprezece ale Simbolului de Credință, pe care noi îl numim Crez și pe care noi îl rostim în biserică la fiecare Litughie. Celelalte patru articole au fost formulate mai târziu, la Al Doilea Sinod Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381, la diferență de aproape șaizeci de ani.
Primele opt articole care au fost formulate de către Sinodul I Ecumenic se referă la Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Celelalte patru se referă la Dumnezeu-Duhul Sfânt, la Biserică, la învierea morților și la Împărăția ce va să vină, Împărăția de veci. Acestea toate la un loc alcătuiesc Simbolul niceo-constantinopolitan și rămâne temelia credinței noastre, spusă în rezumat. Și e bine să rețineți că noi, ortodocșii, suntem singura Biserică din lume care păstrăm acest Simbol niceo-constantinopolitan în toată litera și tot spiritul său, așa cum a fost formulat de către Sfinții Părinți în cele două sinoade ecumenice, fără niciun adaos și fără nicio știrbire. Aceasta se cheamă dreapta credință. Pentru că, pe lângă dreapta credință, există și o credință strâmbă. Pe lângă bine-credincios, există și rău-credincios, care mărturisește doar o parte din adevărul Evangheliei, dar nu și pe cealaltă parte. Or, a nu spune întregul adevăr înseamnă, de fapt, a spune o minciună. Adevărul este unul singur și este integral; nu poate fi fărâmițat.
Totuși, de ce a fost nevoie ca ei să se adune și să formuleze Simbolul de Credință? Iubiții mei, principalul nostru izvor de credință este Sfânta Scriptură, atât Vechiul, cât și Noul Testament, și avem credința pe care ne-a insuflat-o și Sf. Ap. Petru că toată Scriptura este sub insuflarea Duhului Sfânt. Să nu creadă cineva că profeții Vechiului Testament sau evangheliștii Noului Testament au primit vreun dicteu automat, că au stat așa la o masă, cum stau spiritiștii și ascultă mesaje gata dictate de sus, pe care ei doar le consemnează în scris. Nu! Duhul Sfânt le-a insuflat adevărul, iar textul a fost scris de fiecare, potrivit temperamentului său, culturii sale, limbii sale și calităților sale de scriitor. Fiecare evanghelist sau fiecare autor sacru și-a păstrat propria personalitate, pentru că Duhul Sfânt nu stâlcește și nu distruge personalitatea și libertatea omului. El doar îl asistă, iluminându-l ce trebuie și cum trebuie să scrie, dar, mai cu seamă, ce trebuie să scrie. Moise, de pildă, este primul autor vechi-testamentar, dar el, în cartea lui, istorisește evenimente care s-au petrecut cu mult înaintea lui. Facerea lumii, de pildă, Căderea omului, Izgonirea din Rai, Potopul lui Noe au fost evenimente care s-au petrecut cu mult înainte de Moise, el care, de altfel, era un om foarte învățat – fusese cultivat lacurtea faraonului din Egipt, ca un adevărat prinț – pe acestea le-a cules din tradiția poporului, adică din predanie.
Știți că copilul are o memorie foarte bună și ține minte foarte, foarte repede ceea ce aude și transmite și altor copii. Așa și cu omenirea: la început avea o memorie mai bună, pentru că nu era atât de încărcată ca în vremea noastră, cu acest bombardament al informațiilor, care, practic, ne sustrage de la meditație și de la a cumpăni un adevăr. Prea repede suntem victimele acestui asalt al știrilor/informațiilor – unele adevărate, altele neadevărate [...]. Omul vechi avea timp să gândească. Și pentru aceasta memoria lui era proaspătă și înregistra fidel evenimentele care erau raportate la Dumnezeu. Și acestea erau predate cu sfințenie din gură în gură și din generație în generație. Unele consemnau în scris, în documente, și așa le-a găsit Moise – pe de o parte, documentele scrise pe care le-a colecționat și pe care le-a confruntat și pe care le-a redactat, iar, pe de altă parte, predania populară din gura semenilor săi. Așa a alcătuit cele cinci cărți ale lui, care sunt și primele cinci cărți ale Bibliei.
Să trecem la Noul Testament. Numai doi din cei patru evangheliști au fost ucenici ai Domnului și au auzit cuvintele din gura Lui: Matei și Ioan. Marcu le-a auzit de la alții, iar, mai cu seamă, Luca le-a cercetat în unele documente care începuseră să fie scrise de unii creștini, iar pe altele le-a auzit chiar din gura Maicii Domnului, pe care a cunoscut-o personal și care i-a istorisit lui, lui Luca, prin pana căruia avem evenimente care nu se puteau ști altfel, cum ar fi, de pildă, Buna Vestire. Așa, deci, textul scris a fost precedat de o tradiție orală, prin viu grai, și după aceea, prin această tradiție orală, au fost consemnate în scris, iar Duhul Sfânt a lucrat și într-o parte, și în alta. De aceea, greșesc cei care au susținut, în special protestanții și neoprotestanții de astăzi, că nu trebuie să credem decât Scriptura și nimic altceva – sola Scriptura – numai Scriptura, nimic altceva. Pentru că, înainte de Scriptură, a existat tradiția orală. Pe aceasta mulți nu o știu, sau nu vor să o știe. Dar, iubiții mei, și Scriptura își are părțile ei mai limpezi și părțile ei mai obscure. Însuși Sf. Ap. Petru mărturisește, în una din epistolele sale, că scrierile lui Pavel, care era foarte învățat – Petru fusese un biet pescar, dar Pavel fusese la nivel universitar, că unele ruguri ale lui Pavel, spune Petru, sunt mai greu de înțeles. Așa este. Repet, fiecare scriitor a scris în stilul său propriu.
Iată că după Înălțarea la Cer a Domnului, Apostolul Filip se găsea la o margine de drum. Și iată că pe acel drum trecea o caretă și în ea era un nobil de la curtea reginei din Etiopia, care venise și el să se închine la templul din Ierusalim, pentru că auzise că evreii au o religie foarte înaltă și foarte bogată. Era ceea ce se cheamă un prozelit, un candidat la convertirea spre religia iudaismului. Și citea cu voce tare – în Antichitate se foloseau lecturile cu voce tare – și avea cartea deschisă, Cartea Profetului Isaia, și citea cu voce tare un text. Știm care era acest text – era o profeție cu substrat mesianic și, într-adevăr, mai greu de descifrat. Și, trecând prin dreptul lui Filip, acesta îl întreabă: „Înțelegi tu, oare, ce citești?” Iar călătorul îi răspunde: „Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”. Era o invitație la dialog. Filip s-a urcat lângă el în caretă, a luat textul și l-a explicat cuvânt cu cuvânt și virgulă cu virgulă și l-a luminat.
De aceea, știm că nu este suficient să citești tu singur Sfânta Scriptură, așa cum fac mulți pretinși creștini, ci ai nevoie de un îndrumător. Fără aceasta, poți greși și te poți rătăci, sau, pur și simplu, te poți descuraja. De aceea a fost nevoie ca să vină Duhul Sfânt și să ilumineze pe Sfinții Părinți de la sinoadele ecumenice și pe alții care nu au participat la sinoadele ecumenice, dar care au lăsat scrieri sfinte, prin sfințenia lor, pentru ca să ne ajute pe noi să tâlcuim și să înțelegem corect Sfânta Scriptură. Acești Sfinți Părinți, care, iluminați de Duhul Sfânt, ne transmit învățăturile corecte despre Sfânta Scriptură, alcătuiesc la un loc Sfânta Tradiție; nu tradiția în sine, care aparține fiecărui popor – tradiția înseamnă limba, obiceiurile, datinile, cultura, în general – ci este Sfânta Tradiție, pentru că ea s-a alcătuit prin asistența directă a Duhului Sfânt către Sfinții Părinți ai Bisericii. Iar această Sfântă Tradiție a început nu cu cei de la Sinodul I Ecumenic, pentru că înainte de ei au fost și părinții apostolici, au fost și părinții intermediari, dar toți la un loc, cel puțin până la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc în anul 787 după Hristos, au alcătuit Sfânta Tradiție. Așadar, sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare a Sfintei Tradiții.
În textul evanghelic care vi s-a citit și pe care l-ați ascultat este vorba de rugăciunea pe care Domnul I-a adresat-o Tatălui Său în prezența ucenicilor Săi la Cina cea de Taină înainte de a merge în grădina Ghetsimani, unde avea să fie arestat. În această rugăciune pe care ați ascultat-o, I se adresează: „Părinte, preamărește-Mă, pentru ca și Eu să Te preamăresc. Tu Mi-ai dat stăpânire peste tot trupul, pentru ca Eu să le dau viață veșnică. Iar Viața Veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” […] Domnul Însuși definește Viața Veșnică, în ce constă: ca ei, ucenicii și creștinii, în general, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”, pentru că existau în Antichitate și zeii păgâni, care erau venerați drept dumnezei, dar care nu erau, în realitate, dumnezei; erau doar chipuri cioplite. Și mai târziu, și astăzi avem dumnezei falși. […]
Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul pe care ni-L descoperă Sfânta Scriptură și pe care ni-L atestă Sfinții Părinți. De aceea, când se vorbește de Iisus Hristos, este definit „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”; aprinzi o lumânare din altă lumânare – ai două lumini, dar prima din care ai luat pe a doua nu scade, rămâne întreagă, cum a fost înainte. Așa și Iisus Hristos, fiind a doua Persoană a Sfintei Treimi, este desprins din Tatăl, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, este egal cu Tatăl, așa cum este lumina din lumină, El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat.
Așadar, iubiții mei, una din grijile noastre spre a moșteni viața de veci este să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat, Făcătorul Cerului și al Pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Cu aceasta n-am terminat, trebuie să-L descoperim și să-L cunoaștem pe Fiul Său, pe Iisus Hristos, pe Care El, Tatăl, L-a trimis la noi, spre mântuirea noastră. Cunoscându-L pe Fiul, Îl cunoaștem și pe Tatăl, dar Fiul nu I se substituie. În textul pe care vi l-am citat nu se spune: „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, prin Iisus Hristos”, ci „și pe Iisus Hristos”. […] Dar ce este Iisus Hristos decât Persoana a doua a Sfintei Treimi, întrupat în ființă omenească. El, însă, fiind Fiul lui Dumnezeu, este chipul văzut al Tatălui Celui nevăzut. Tatăl niciodată nu va putea fi contemplat față către față, pentru că nici nu are chip, pe câtă vreme Iisus Hristos, ca om, a luat chip. Aceasta justifică și icoana, reprezentarea a ceea ce oamenii au văzut și văd, simbolul care ne deschide fereastra spre nevăzut, spre Taină, spre cer. […]
Și dacă îi cunoaștem pe Aceștia Doi [pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Fiul], prin insuflarea și ajutorul Duhului Sfânt, care întotdeauna ne asistă, avem calea deschisă către Viața Veșnică, către Împărăția Cerurilor, o Împărăție pe care o pregustăm încă de aici, de pe pământ, prin participarea noastră la Sfânta Liturghie și prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului din Sfânta Euharistie. […] Noi începem să trăim lumina Împărăției Cerurilor, în dimensiunea ei liturgică, încă din viața aceasta. Cu atât mai multe șanse avem să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat și pe Iisus Hristos pe Care El L-a trimis și Care, prin puterea Sa și prin asistența Duhului Sfânt […], ne călăuzește spre mântuirea noastră. Amin.” (fragmente din predica Mitropolitului Bartolomeu Anania la duminica a 7-a după Paști, anul 2005, Cluj-Napoca).
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Închipuiți-vă că îi vedeți pe ucenicii unui învățător despre care nu ați auzit nimic. Îi vedeți smeriți, cumpătați, înțelepți, râvnitori, ascultători și îndestulați cu toate faptele cele bune care se află sub soare. Ce vei crede despre învățătorul lor? Fără îndoială că vei avea despre el cea mai bună părere cu putință. Închipuiți-vă că îi vedeți pe soldații unei căpetenii de oști, despre care nu ați prea auzit. Îi vedeți că sunt harnici, curajoși, disciplinați, îndestulați de iubire frățească și bucuria de a se jertfi. Cum îl veți socoti pe mai marele lor? Cu siguranță îl veți socoti vrednic de toată lauda. Închipuiți-vă că se află înaintea voastră un fruct oarecare, pe care nu l-ați văzut niciodată, nici nu l-ați gustat în viața voastră; un fruct arătos ochilor, cu gust minunat și miros plăcut. Vă veți întreba ce fel de pom rodește astfel de fructe și, dacă voi nu ați cunoscut înainte pomul acela, îl veți socoti cel mai bun pom din lume și îl veți lăuda până la cer.
Atunci, iată, văzând ucenici buni, veți socoti că învățătorul este bun. Văzând soldați buni veți socoti că mai marele lor este bun. Și văzând fructe bune, veți socoti că pomul este bun. „Fiecare pom se cunoaște după roadele lui” (Luca 6:44). Pomul bun nu face fructe rele și nici pomul cel rău nu face fructe bune. „După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7:16). Nu: spinii nu se culeg din vița de vie, nici scaieții din smochini. Pomul bun dă roadă bună, iar pomul rău dă roadă rea. Acest lucru este atât de lămurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de niciun fel de dovadă. Domnul Iisus a folosit exemple atât de lămurite din natură pentru a-i învăța pe oameni adevăruri duhovnicești și morale limpezi, fiindcă natura slujește în general ca cel mai desăvârșit chip al vieții omului duhovnicesc.
Închipuiți-vă doar o clipă că nu știți nimic despre Domnul Iisus Hristos; că nu ați auzit de El niciodată; că nu ai citit niciodată Evanghelia Lui. Și închipuiți-vă în același timp că vă aflați într-o țară ai cărei singuri locuitori sunt Apostolii Lui, sfinții și mucenicii, bărbați și femei bine plăcuți lui Dumnezeu; toți cei care L-au urmat pe Hristos și au viețuit după Legea și exemplul Lui. Atunci, v-ați afla printre ucenicii unui învățător necunoscut vouă; printre soldații unei căpetenii necunoscute vouă; și veți vedea roadele unui pom necunoscut vouă. Neștiind nimic despre Hristos, ați ajunge să-L cunoașteți prin oamenii Săi. Prin ucenicii Săi, ați ajunge să-L cunoașteți pe cel mai bun Învățător care se află sub soare; prin soldații și următorii Săi, ați ajunge să-L cunoașteți pe cel mai puternic și mai biruitor Cârmuitor care a pășit vreodată pe pământ; prin roadele Lui, ați ajunge să cunoașteți pomul cel mai dulce și mai roditor, Pomul Vieții, a cărui dulceață întrece dulceața tuturor celorlalți pomi din lumea zidită.
Astăzi Biserica sărbătorește pomenirea unei cete mici de ucenici și următori ai Săi. Astăzi Biserica aduce înaintea voastră numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate și nestricăcioase. O ceată mică, dar aleasă. Aceștia sunt cei trei sute și optsprezece Sfinți Părinți ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a ținut la Niceea în anul 325, în timpul împăratului Constantin cel Mare, pentru apărarea, lămurirea și întărirea Credinței Ortodoxe. La vremea aceea, se arătaseră lupi îngrozitori (Fapte 20:29) sub chipul înșelător al păstorilor Bisericii, care din pricina vieților lor desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevărul lui Hristos înlăuntrul lor, ci au lăsat credința deoparte, învățându-i pe oameni desfrânarea pe care o trăiau ei. De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe acești sfinți ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât adevărații învățători ai lui Hristos să fie văzuți ca împotrivitori ai minciunii; și pentru ca să se vadă tăria celor care luptă pentru Hristos asupra celor care luptă împotriva Lui; pentru ca să se vadă roada adevărată, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, împotrivindu-se roadelor putregăite și amare ale pomului celui rău.
Precum stelele care licăresc pe cer își primesc lumina de la soare, tot așa Sfinții Părinți au strălucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos și Duhul Sfânt. Aceștia erau bărbați purtători de Hristos, căci Hristos trăia și strălucea în fiecare dintre ei. Aceștia erau mai mult sălășluitori ai cerului decât ai pământului, mai mult ca îngerii decât oameni. Aceștia erau, întru adevăr, Biserică a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei și voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16). Nu este destul să pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoașteți cel mai bine, ca să vă faceți o idee despre felul cum erau ceilalți trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Părinte Nicolae, Sfântul Spiridon și Sfântul Atanasie cel Mare? Mulți dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor rănile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie își pierduse un ochi la locurile de suferință. Toți străluceau cu o lumină lăuntrică, care venea de la Dumnezeu, și în care adevărul era văzut și știut. Ca următori ai lui Hristos care a fost răstignit, ei priveau suferințele lor ca pe nimic, care le-au adus o neînfricare nemărginită și de negrăit prin cuvânt, în apărarea adevărului. Prin cunoașterea adevărului cea dată lor de la Dumnezeu și prin neînfricarea lor în apărarea adevărului, acești Sfinți Părinți au dovedit netemeinicia și au dat o lovitură ereziei lui Arie celui rău și au alcătuit Crezul pe care îl ținem și îl mărturisim astăzi ca pe adevărul mântuirii lui Dumnezeu.
Evanghelia de astăzi nu vorbește despre acest Sinod, ci despre ultima rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos către Tatăl Său cel Ceresc. De ce citim această rugăciune în Evanghelia de astăzi? Pentru că această rugăciune și-a arătat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugăciuni, Dumnezeu a făcut pe Sfinții Părinți de la acest Sinod apărători credincioși și neînfricați ai adevărului, și biruitori asupra iscodirii și răutății oamenilor și dracilor. Aceasta este rugăciunea cea mare: „Atunci, Iisus, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească. Tot ceea ce i-a învățat Domnul pe oameni să facă, a făcut El Însuși. El i-a învățat pe oameni să se roage așa: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri” (Matei 6:9). Și El a ridicat ochii Săi la cer, unde se sălășluiește Tatăl și a zis: „Tată!” El nu spune „Tatăl nostru”, cum spunem noi, ci pur și simplu „Tată!” Numai El singur putea spune „Tatăl Meu”; El și nimeni altcineva, nici în cer, nici pe pământ, fiindcă El este Fiul Cel Unul Născut al Tatălui ceresc, cel Unul deopotrivă cu Tatăl în ființă și în esență – Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tată – pe când noi suntem numai fii adoptați prin mila și harul lui Dumnezeu.
Ridicând ochii Săi – nu numai ochii Săi cei trupești, ci și ochii Săi cei duhovnicești – și mai întâi aceștia din urmă. Vameșul nu voia nici ochii să-și ridice către cer (Luca 18:13), fiindcă acesta își simțea starea de păcătoșenie. Cu toate astea, Domnul de bunăvoie Și-a ridicat ochii Săi la cer, căci El era fără de păcat. A venit ceasul Lui – ceasul celei mai mari suferințe. Numai El singur a văzut lămurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la începuturi până la sfârșitul veacurilor. Numai El singur a văzut aceasta deslușit chiar dintru începuturi și dintru început El a spus aceasta mai dinainte, și a vorbit despre aceasta ucenicilor Săi. Dar ucenicii Săi nu înțelegeau, nici inimile lor nu au simțit durerea cât mai era încă vreme de zile, ci numai când vremea era aproape.
„Proslăvește pe Fiul Tău!” Proslăvește-L în ceasul acesta cumplit așa cum Tu L-ai proslăvit până acum. Proslăvește-L în moarte așa cum L-au proslăvit în viață. Proslăvește-L în umilire și chinuire, așa cum L-ai proslăvit întru tăria cuvintelor și a faptelor. Proslăvește-L între oameni, tot așa cum Tu L-ai proslăvit întru îngeri dintru începuturi. Proslăvește-L pe Fiul Tău, „ca și Fiul Tău să Te proslăvească”. Dacă din prima parte a propoziției pare că Fiul este mai mic decât Tatăl, din cea de a doua parte vedem deslușit că Ei sunt deopotrivă și lucrarea Lor este dimpreună întru tăria puterii Lor, care este asemenea. Tatăl Îl proslăvește pe Fiul și Fiul Îl proslăvește pe Tatăl, cu tărie nedespărțită și cu iubire nedespărțită. Așa cum a văzut și a grăit Preavăzătorul: „Oricine tăgăduiește pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturisește pe Fiul are și pe Tatăl” (I Ioan 2:23). Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume; Fiul L-a descoperit pe Tatăl lumii. Nimic nu va fi cunoscut de către Fiul fără de Tatăl, nici de către Tatăl fără de Fiul, așa cum nu s-ar cunoaște lumina dacă nu ar veni de la soare; nici soarele fără lumina care să-l descopere. Și Apostolul folosește această asemănare, numindu-L pe Hristos strălucirea slavei Lui (Tatălui) (Evrei 1:3). Dar Domnul nu caută această proslăvire a Lui, de la Tatăl, pentru El, ci pentru oameni, așa cum vedem din următoarele cuvinte: „Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” Vedeți în ce chip privește Domnul slava Sa, din iubirea Sa de oameni! El spune aici lămurit, ca prin aceasta să dea oamenilor viața veșnică. Aceasta cere El de la Tatăl Său. Aceasta este proslăvirea pe care o caută El de la Tatăl Său.
În vreme ce oamenii Îi pregătesc paharul amar al suferinței, sudorii și sângelui, El Se roagă ca Tatăl Său să le dea oamenilor viața veșnică. Răspunsul Lui la piatra cea mai grea este pâinea cea mai dulce. El a spus de multe ori că Tatăl I-a dat Lui putere asupra trupului. El a zis: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu” (Matei 11:27) și „toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Iar după Învierea Sa, El S-a descoperit ucenicilor Săi: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). Iată deci că Lui I s-a dat puterea asupra întregii zidiri vii, și Domnul dorește de la Tatăl putere asupra vieții veșnice, tot cu privire la acele suflete care I-au fost date Lui: adică, să le dea viață veșnică. Fiindcă un lucru este să existe putere asupra lumii celei muritoare și alt lucru să aibă viață veșnică în dar. La începuturi, când Dumnezeu a dorit să zidească omul cel viu și fără de moarte, Sfânta Treime, în întregul Ei, a luat parte la această zidire, căci se spune: „Să facem om după chipul nostru” (Facerea 1:26). Și acum, când Înnoitorul și Mântuitorul lumii dorește să dea viață veșnică oamenilor celor muritori, El se sfătuiește în rugăciune cu Tatăl Său, înțelegându-se, desigur, aflarea de față a Duhului Sfânt. În cazul acesta, ca și la facere, viața veșnică este privită numai ca dar al Duhului Sfânt. Într-un caz și în altul, se spune că viața veșnică este cel mai mare bun pe care îl are Dumnezeu în darurile Sale. Această clipă a restaurării omului la viața veșnică este la fel de măreață și fără de asemănare ca și aceea a facerii omului din țărână, căci pentru a face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de măreață și dumnezeiască ca și facerea lui din țărână.
„Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” Cunoașterea lui Dumnezeu în viața aceasta pământească aduce începutul și pregustarea vieții celei veșnice. Cunoașterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificația vieții veșnice cât mai suntem încă pe pământ. Dar viața veșnică ce va să vină este așa cum cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2:9). Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Său în această lume numai celor care sunt cei mai plăcuți lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vieții veșnice, în Împărăția cea cerească, va sta în cunoașterea cea mai mare a lui Dumnezeu – în vederea feței lui Dumnezeu – căci, vorbind despre copii, Domnul Însuși spune: ” Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10). Vederea veșnică a lui Dumnezeu și viețuirea neîncetată înaintea feței lui Dumnezeu, întru uimire și bucurie de negrăit prin cuvânt, întru laudă și bunătate neîncetată – nu este aceasta viața îngerilor și a drepților din lumea cealaltă? Nu este viața aceasta întru cunoașterea lui Dumnezeu? Câtă vreme ne aflăm aici, pe acest pământ, așa cum spune Apostolul, „căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față” (I Corinteni 13:12). Acum Îl cunoaștem pe Dumnezeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaște întru totul. Iată că nu ar trebui să socotim că omul ajunge la credința că Dumnezeu există undeva și într-un anumit fel, judecând toate după mintea sa. Omul acela Îl cunoaște pe Dumnezeu, care simte respirația vie a lui Dumnezeu în sine și în tot ceea ce se află împrejurul său; acela care, cu inima și cu mintea și cu sufletul, simte prezența măreață și înfricoșătoare a singurului Dumnezeu adevărat, în firea și în viața sa personală.
De ce întărește Domnul cuvintele: „singurul Dumnezeu adevărat?” Pentru că El vrea să țină pe ucenicii Săi la adăpost de panteism și de închinarea la idoli și să adeverească încă o dată cuvintele pe care le-a rostit El prin Moise: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, … să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieșire 20:2,3). Și de ce întărește El faptul că viața veșnică este cunoașterea Lui Însuși – Iisus Hristos? Pentru că Dumnezeu este descoperit prin El în chip atât de întreg, cât poate fi El descoperit oamenilor celor muritori, și pentru că numai prin El oamenii pot ajunge la cunoașterea cea mai deplină a lui Dumnezeu, la care se poate ajunge în lumea aceasta. Așa cum a spus Domnul Însuși iudeilor: „Dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu” (Ioan 8:19), de unde este clar că Tatăl poate fi cunoscut numai prin Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos.
„Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit.” Ce înseamnă cuvintele „pe pământ”? Acestea înseamnă: în trup, printre oameni. Lucrarea pe care a săvârșit-o Domnul pe când Se afla în trup printre oameni este lucrarea de mântuire a oamenilor. Până la moartea Sa pe Cruce, lucrarea a stat în cuvinte dătătoare de viață, din cele care nu mai fuseseră auzite niciodată mai înainte pe pământ, și în minuni fără de număr, din cele care nu se mai văzuseră niciodată. Dar Domnul a dat asigurare atât pentru cuvintele Sale, cât și pentru minunile Sale Tatălui ceresc, învățând pe oameni smerenia dimpreună cu ascultarea.
„Și acum, proslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.” Cum pot înțelege aceste cuvinte cei care spun că Hristos era un om obișnuit și o zidire a lui Dumnezeu ca și celelalte zidiri ale lui Dumnezeu? Iată, Domnul vorbește de slava pe care a avut-o El la Tatăl mai înainte de facerea lumii! Domnul a spus despre Sine: „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8:58). El este mai înainte de Avraam: atât a socotit El să spună iudeilor strâmtorați la minte, dar faptul că El exista și Se afla întru slavă mai înainte de facerea lumii, El nu a avut de gând să le descopere lor. Prin această rugăciune, Domnul descoperă acum aceasta lumii întregi. De ce doar acum? Pentru că El știe de mai înainte că această rugăciune va ajunge la urechile oamenilor numai după Învierea Sa întru slavă mare, după care va fi mai ușor pentru oameni să creadă întru slava Sa de dinaintea veșniciei. Slava Lui este deopotrivă cu aceea a Tatălui, întrucât este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1:14). Nu a mărturisit chiar Domnul: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Așadar slava Tatălui este slava Fiului. Atât întru slavă, cât și întru tărie, Fiul este deopotrivă cu Tatăl. Atunci, de ce Se roagă El ca Tatăl să-L proslăvească pe El? Fiul nu Se roagă pentru proslăvirea firii Sale dumnezeiești, ci a umanității Sale. Firea Sa omenească este lucrul cel nou pentru lumea zidită, iar nu Dumnezeirea Sa. Firea Sa omenească trebuie proslăvită și adusă întru slavă dumnezeiască, pentru ca și noi oamenii să-I aducem această slavă. Aceasta este încununarea a toate câte a făcut Mântuitorul lumii. Aceasta este marea taină a păcii oamenilor cu Dumnezeu și a primirii binecuvântate a lor ca fii, prin slava Omului-Dumnezeu.
Mai socotiți și împrejurarea de foarte mare însemnătate, în care Domnul Se roagă Tatălui să-L proslăvească pe El pentru că, spune El, El a săvârșit lucrarea care I-a fost încredințată Lui să o facă. Această învățătură ne arată nouă deslușit că numai atunci când împlinim Voia lui Dumnezeu putem aștepta răsplată de la Dumnezeu. Amintiți-vă proorocia lui Hristos că, la sfârșitul veacurilor, când Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, atunci El va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Matei 16:27). Fericiți vor fi drepții în ziua aceea, căci vor fi răsplătiți însutit pentru faptele lor cele bune și vor străluci ca soarele cu lumina slavei lui Hristos înaintea tronului Celui Preaînalt.
„Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit.” Care este acest nume al lui Dumnezeu pe care Domnul Iisus l-a arătat oamenilor? Numele „Tată”. Acest nume este deopotrivă de necunoscut atât păgânilor, cât și iudeilor. Aceasta este o descoperire cu totul nouă pentru oameni. Proorocii și drepții Vechiului Testament Îl cunoșteau pe Dumnezeu sub numele de „Dumnezeu”, „Ziditor”, „Domnul”, „Împăratul” și „Judecătorul”, dar niciodată de „Tatăl”. De-a lungul vremii, acest nume al lui Dumnezeu a fost necunoscut oamenilor. Niciun om muritor n-ar fi putut descoperi acest nume tainic al lui Dumnezeu căci, sub jugul întunericului plin de păcate și înfricoșare, niciun om muritor nu putea simți paternitatea Ziditorului său. Și ceea ce nu se poate simți chiar dacă se întâmplă să se rostească cu buzele, nu are un înțeles mare. Numai Cel Unul Născut din Dumnezeu Îl poate numi pe Dumnezeu „Tată”; numai Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1:18).
Cui a descoperit Domnul acest nume preadulce al „Tatălui”? „Oamenilor”, spune El, „pe care Mi i-ai dat Mie din lume”. Unii socotesc că El a spus precis: „oamenilor … din lume” așa încât nu pot fi îngerii, „bărbații cei cerești”, la care Se gândește El, ci oameni obișnuiți de pe pământ. Dar fără îndoială că este mai cu dreptate să socotim că Domnul Se gândea aici la ucenicii Săi, atât în sens restrâns, cât și în sens mai larg. Aceasta se face lămurit din cuvintele care urmează în această rugăciune, când Domnul spune: „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20). Cei care susțin predestinarea, care văd în aceste cuvinte predeterminarea lui Dumnezeu pentru mântuirea unora și osândirea altora, este cu totul neîntemeiată.
„Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat.” Aceasta înseamnă: ei erau ai Tăi ca zidiri și robi, cunoscându-Te numai ca Ziditor și Judecător, dar acum ei au învățat de la Mine numele Tău mai dulce și mai drag, și sunt adoptați prin Mine ca fii. Tu Mi i-ai dat pe ei ca robi, ca Eu să Ți-i aduc Ție ca fii. Aceștia s-au arătat vrednici de cinstea aceasta, căci ei „cuvântul Tău l-au păzit”. Din iubirea Sa de oameni, Domnul îi laudă aici foarte pe ucenicii Săi Tatălui Său Celui ceresc. Și El continuă lăudarea lor:
„Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” Iudeii cei răi nu voiau să înțeleagă aceasta, ci Îl cleveteau pe Domnul, spunând că El avea o putere minunată de la Belzebul, împăratul diavolilor. Trebuie să amintim că era tulburare și împotriviri despre Hristos printre bătrânii iudei: era de la Dumnezeu sau nu? De aceea putem înțelege de ce Domnul îi laudă aici pe ucenicii Săi pentru a înțelege că El este Dumnezeu. „Toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”, adică: toate cuvintele și toate faptele. „Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis.” Prin „cuvinte” trebuie să înțelegem toată înțelepciunea și puterea pe care le-a dat Domnul ucenicilor Săi, și nu numai cuvintele. Lucrarea acestei înțelepciuni și puteri a fost deja încercată de ucenici în timpul vieții pe pământ a Mântuitorului și aceștia s-au lămurit că este cu adevărat înțelepciune dumnezeiască și putere dumnezeiască.
„Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi-ai dat, că ai Tăi sunt.” Înseamnă aceasta că Domnul nu Se roagă pentru toată lumea, ci numai pentru ucenici? Ucenicii sunt pământul cel bun în care Semănătorul Cel ceresc a semănat sămânța Lui mântuitoare. Atunci, pentru acest câmp, în care a lucrat și semănat Semănătorul Însuși, El Se roagă în primul rând. Domnul face aceasta pentru a ne învăța să ne rugăm Lui cu modestie și să cerem numai ceea ce este cel mai de preț. În mijlocul pământurilor pustii, necultivate, ale lumii acesteia, El a împrejmuit un câmp mic, în care El a semănat sămânță de mare preț. De cum sămânța aceasta crește și aduce roadă, câmpul se va lărgi și se va semăna sămânță mai bogată. Atunci, nu este firesc pentru Lucrătorul ca să Se roage numai pentru câmpul împrejmuit, lucrat și semănat, iar nu pentru toate pământurile pustii, necultivate? Lăudându-se cu propria lor măreție – mulți reformatori din întreaga istorie au încercat prin teoriile lor, să aducă fericire omenirii dintr-odată, chemând de îndată întreaga omenire. Dar încercările lor au fost grabnic nimicite întru totul, lăsând lumea înșelată, într-o nefericire și mai mare. Lucrările Domnului Iisus au un început nevăzut și adânc, ca o sămânță de muștar care se află în pământ, care crește încet dar, atunci când s-a dezvoltat și a ajuns pom, niciun vânt nu-l poate zdruncina. Când vine cutremurul, acesta distruge turnurile înalte care au fost zidite de mâinile oamenilor, dar nu distruge pomul. În orice caz, Domnul nu S-a rugat Tatălui Său numai pentru ucenici, ci – așa cum vom vedea mai târziu – „și pentru cei care cred în Mine prin cuvântul lor”. Totuși, nu pentru toate pământurile pustii și necultivate ale lumii, ci numai pentru câmpul acela lărgit pe care ucenicii vor semăna semințele de mare preț ale Evangheliei.
„Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei.” În afară de însușirile Sale personale, Fiul este cu totul deopotrivă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt; deopotrivă întru veșnicie și nemurire; deopotrivă întru putere și tărie; deopotrivă întru înțelepciune și dreptate. Cu toate acestea, privitor la însușirile lor personale, Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar Duhul purcede de la Tatăl. Legătura Tatălui cu Fiul este aceea de Părinte, și cu Duhul Sfânt este aceea de Izvor. Stăpânirea și tăria asupra tuturor zidirilor, lumii celei văzute și a celei nevăzute, aparțin deopotrivă și nedespărțit Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Esența și ființa acestor Trei este o unitate nedespărțită și prin ipostaze formează Treimea cea neamestecată. De aici toate cele ce sunt ale Tatălui, sunt și ale Fiului și ale Duhului Sfânt – „și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele”. Acestea sunt adevărate și pentru următorii lui Hristos. Ei sunt ai Tatălui tot așa cum sunt și ai Fiului și ai Duhului Sfânt. De ce spune Domnul puțin mai devreme: „Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat”, iar acum: „și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele”? Pentru că, fiind Trimisul Tatălui, El le-a primit pe ele de la Tatăl ca materie primă și le-a înnobilat și le-a răscumpărat din păcat și acum, din iubire, El le dă din nou, înnobilate și răscumpărate, ca să fie ale Tatălui. Iată deci că ceea ce este a Tatălui, este și a Lui; și ceea ce este a Lui este și a Tatălui. Căci este greu să împarți iubirea a doi oameni care se iubesc unul pe celălalt, așa cum este la fel de greu să împarți ceea ce este a unuia și ceea ce este a celuilalt. Domnul mai spune: „și M-am preaslăvit întru ei”. Ca Dumnezeu, El este preaslăvit înaintea oamenilor; și ca om El este preaslăvit înaintea Sfintei Treimi și a îngerilor. Prin ce este preaslăvit pomul dacă nu prin roadele lui? Domnul nu caută slavă deșartă, ci caută slavă întru roadele Sale – în ucenicii Săi – cei care L-au urmat cu credință și cu fapte bune, cu iubire și cu râvnă. Caută părinții slavă mai mare decât aceea pe care le-o dau copiii lor? Și cea mai mare bucurie a Domnului este aceea de a fi slăvit întru copiii Săi, următorii Săi credincioși.
„Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi.” De ce spune Domnul că El nu mai este în lume? Pentru că lucrarea Lui este săvârșită și El mai așteaptă numai să treacă prin ultimele și cele mai mari suferințe și să pecetluiască lucrarea săvârșită cu sângele Său nevinovat. Vedeți cu câtă gingășie Se roagă El pentru ucenicii Săi! Nici măcar mama nu s-ar ruga astfel pentru copiii ei. „Părinte Sfinte, păzește-i!” Domnul îi lasă pe ei ca pe miei în mijlocul lupilor. Dacă nu ar veghea asupra lor ochiul părintesc cel din cer, ar fi cu toții sfârtecați de lupi. „Păzește-i în numele Tău” – ca Părinte, ca Tată. Fii Tată lor, așa cum ești Tu pentru Mine și, în iubirea Ta părintească, păzește-i și apără-i de lupii cei răi și îndrumă-i să „fie unul, așa cum Noi suntem Unul”. În această unitate desăvârșită se va vedea nu numai puterea atotbiruitoare a credincioșilor, ci și slava lui Dumnezeu; da, și chiar ființa lui Dumnezeu. Așa cum Tatăl este în esență asemenea cu Fiul, fiind deoființă, fiind deosebiți numai în Persoană, tot la fel să fie și între credincioși: mulți și deosebiți în persoană, dar în esență să fie unul în iubire, voință și minte.
Domnul continuă: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău;” Eu îi păzeam pe ei ca pe copii în numele Tatălui; „pe cei ce Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” Niciunul dintre aleșii Domnului nu va pieri decât numai Iuda, vânzătorul, după cum este scris în Sfânta Scriptură. Cu toate astea, Iuda nu este pierdut pentru că așa este scris, ci pentru că el este necredincios lui Dumnezeu și închinător arginților. Se proorocește în Scripturi despre Iuda: „Chiar omul care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul” (Psalm 40:9; Ioan 13:18). Și se mai scrie: „Și dregătoria lui să o ia altul” (Psalm 108:7; cf. Fapte 1:20). Amândouă proorocirile s-au împlinit în Iuda. El a mâncat pâine împreună cu Domnul Iisus și a ridicat călcâiul asupra Lui. După vinderea Domnului, Iuda s-a spânzurat și în locul lui Matia se numără împreună cu Apostolii, primind putere Apostolică.
„Și acum, vin la Tine,” încheie Domnul, „și aceasta le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.” Înainte de a Se despărți de ucenicii Săi și de lumea aceasta, Domnul face această rugăciune către Tatăl Său Cel ceresc. Domnul știe că Îl așteaptă moartea și mormântul, dar nu vorbește despre aceasta Tatălui fără de moarte, căci moartea și mormântul sunt de nimic în ochii lui Dumnezeu. El vorbește despre întoarcerea la Tatăl Său – „și acum vin la Tine”, la slava cea veșnică „pe care am avut-o la Tine mai înainte de întemeierea lumii”. Apoi El Se roagă pentru ca ucenicii Săi să aibă bucuria Lui în ei. Ce fel de bucurie este aceasta? Aceasta este bucuria pe care o are fiul cel ascultător atunci când împlinește voia tatălui său. Aceasta este bucuria făcătorului de pace, a cărui pace lăuntrică, dumnezeiască, nu poate fi tulburată de nebuniile acestei lumi. Este bucuria gospodarului care a curățit câmpul, l-a arat și l-a semănat, și care se uită cum crește recolta și se coace și se bucură. Este bucuria biruitorului care și-a doborât toți vrăjmașii și a dat putere biruitoare prietenilor săi, ca să fie biruitori până la sfârșitul veacurilor. În cele din urmă, este bucuria inimii curate și cu frică de Dumnezeu – bucuria aceasta este viață, iubire și tărie. În plinătatea ei, asemenea bucurie a dorit Domnul pentru ucenicii Săi înainte de a pleca din lume.
Această rugăciune pe care a rostit-o Domnul Iisus înaintea morții Sale, a fost ascultată de Tatăl cu toată purtarea de grijă și roadele s-au văzut îndată. La vremea muceniciei Sale, întâiul mucenic pentru credința Creștină, Sfântul Arhidiacon Ștefan, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:55). Și înțeleptul Apostol Pavel scrie că Dumnezeu L-a așezat pe El (pe Hristos) de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria și stăpânia și puterea și domnia și decât tot numele ce se numește, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. Și toate le-a supus sub picioarele Lui (Efeseni 1:20-22). Aceasta este despre slăvirea Domnului Iisus. Cu privire la unitatea duhovnicească a următorilor Săi, aceasta s-a întâmplat chiar atunci când El se rugase Tatălui Său. În Fapte se spune despre Apostoli că toți aceștia, într-un cuget, stăruiau (1:14), iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una (4:32).
După cum am mai spus, rugăciunea lui Iisus nu este numai pentru Apostoli – deși în primul rând pentru ei este – ci este și pentru toți cei care au venit și vor veni la credința în Hristos prin cuvântul lor. Deci această rugăciune mai era și pentru Sfinții Părinți ai Primului Sinod Ecumenic, pe care îl sărbătorim astăzi. „Păzește-i!” – S-a rugat Domnul Tatălui Său. Și Tatăl i-a păzit pe ei de ereziile lui Arie și i-a insuflat, luminat și întărit prin Duhul Sfânt ca să apere și să întărească credința Ortodoxă. Această rugăciune este pentru noi toți care suntem botezați în Biserica apostolească și care, de la Apostoli și urmașii lor, am ajuns să cunoaștem numele mântuitor al Mântuitorului Hristos. O, frații mei, gândiți-vă cum Domnul Iisus, chiar înainte de moartea Sa, cu două mii de ani în urmă, S-a gândit la voi și S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi! O, această rugăciune atotputernică să vă păzească și să vă curățească de toate păcatele, să vă umple de bucurie și să vă unească inimile și sufletele! Să fim cu toții una în slăvirea Tatălui, și Fiului și Duhului Sfânt – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea, și-n vecii vecilor. Amin!
Alte resurse online:
https://www.cuvantul-ortodox.ro/tag/sinodul-i-ecumenic/
https://marturieathonita.ro/tag/duminica-sfintilor-parinti-de-la-sinodul-i-ecumenic/
https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-sfintilor-parinti-la-sinodul-i-ecumenic/
https://doxologia.ro/duminica-7-dupa-pasti-sfintilor-parinti-de-la-sinodul-i-ecumenic