Într-o foarte frumoasă carte, scriitorul Elie Wiesel se întreba ce putea să fie în sufletul lui Adam atunci când, alungat din Rai, își amintea de timpul când încă mai era acolo. Nu știm aproape nimic despre viața lui Adam.

Poate că vreodată, în toiul nopții, când umbrele îndoielii și ale disperării cuprindeau tot ceea ce se intuia prin întuneric, să fi încercat să bată la Poarta Raiului, să caute a cere iertare și să spere că tot ce i s-a întâmplat nu a fost decât umbra unui vis trecător. Nu știm dacă a fost așa sau nu.

Sigur este că, orice ar fi încercat și oricât ar fi bătut la Poarta Raiului, aceasta rămânea mai departe închisă, căci nu îi era dat lui să hotărască când și dacă poate să-i fie iertată pedeapsa.

Pruncul Iisus Se naște pentru speranța noastră.Dacă Poarta Raiului a rămas închisă în fața lui Adam și a Evei, a copiilor și nepoților lor, Pruncul de la Betleem ne așază acum în inimi și suflet speranța unei posibile iertări și întoarceri în Rai. Fiul Se coboară, Se întrupează, devine om, surprinzându-ne, dar și învățându-ne cum să batem la ușa Împărăției veșnice. Tot ceea ce oamenii au încercat fără Dumnezeu era complicat, încurcat și inutil. Nașterea Domnului Hristos dezleagă totul, simplifică imposibilul, transformat în realitatea pe care oricine o înțelege și o poate înfăptui.

Cunoașterea binelui și a răului

Ce era Raiul golit de oameni, ce înseamnă splendoarea frumuseții fără margini, când nimeni nu o poate admira și nimeni nu poate chema pe nume toate vietățile rânduite să trăiască în armonie acolo? Cum arăta oare Raiul imediat după ce primii oameni au fost alungați din grădina minunată? Nici măcar șarpelui nu-i mai rămânea ceva de făcut, nu mai ispitea pe nimeni printre frunzele colosale și fermecătoare ale copacilor ce stau mărturie perfecțiunii grădinii dumnezeiești.

Pruncul Iisus Se naște pentru împlinirea unei speranțe fundamentale, aceea a reașezării lucrurilor în ordinea lor firească și evidentă. Dumnezeu nu a creat lumea pentru ca Raiul să stea golit de oameni, ci l-a văzut plin de oameni adevărați, drepți și cucernici, iubitori și responsabili, slăvind Împărăția cerurilor și pacea binecuvântată a Raiului adevărat. Nu trebuie să ne mire faptul că Adam și Eva s-au lăsat ispitiți, că au greșit, și că ar fi fost mai bine să nu o facă. Să presupunem că dacă ar fi știut ce este greșeala, nu ar fi greșit, că dacă ar fi fost conștienți de otrava ispitei, nu s-ar fi lăsat ispitiți.

Dar de ce trebuia Adam și Eva să aibă experiența cunoașterii binelui și a răului? Le-ar fi trebuit cu adevărat așa ceva? Ar fi fost mai bine pentru ei să nu știe cât de rău e să le fie rău. Nu știm nici ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă respectau porunca divină, dacă rămâneau mai departe dincolo de bine și de rău, de timp și infinit, de spațiu și hotar. Evident, Dumnezeu știa că primii oameni se vor lăsa ispitiți. El știe totul! Și totuși le-a cerut să nu se lase amăgiți. Teologia nu vede aici o contradicție, ci dorința dumnezeiască de a acorda omului un sens al discernământului în armonie cu planul divin al creației.

Omul decide liber, dar puteau Adam și Eva să o și facă? Omul dă un nume tuturor celorlalte vietăți de pe pământ. O merită? Primii oameni puteau să stea ascultători în Rai, în sensul direct al termenului, și istoria s-ar fi terminat aici. Poate nici noi nu am mai fi existat... așa cum suntem. S-au lăsat ispitiți de șarpe, devenind prima generație din istoria omenirii.

Iertare spre nădejdea înveșnicirii fericite

După nașterea Pruncului Hristos, cu ajutorul divin, stăm liberi în fața Domnului și încercăm să dovedim că putem să fim alți oameni, fără să ne pierdem în păcat. Adam și Eva au decis liber și au arătat că nu pot să fie stăpâni, înainte de orice, peste ei înșiși. Și chiar dacă, rușinați de goliciunea și de eșecul lor, ar fi fost iertați prin mila lui Dumnezeu și ar fi rămas mai departe în Rai, ar fi greșit mai departe, iar și iar.

Nu așa trebuia să arate Raiul, ca locaș al drepților ce slăvesc Împărăția lui Dumnezeu. Iertarea divină nu poate să fie altfel decât absolută și definitivă. Pruncul Iisus Se naște între oameni care cunosc diferența dintre bine și rău, dar mai ales Se naște între oameni care, prin jertfa Lui pe cruce, vor fi demni de iertarea lui Dumnezeu. Noi credem și luptăm pentru o existență a noastră definită hristocentric. Și atunci când batem la Poarta Cerurilor, o facem altfel decât așa cum, poate, încercase Adam în vremea lui.

Nu cu disperarea iscată de pierderea privilegiilor, ci de dorința de a fi asemenea sfinților, cu un curaj sădit în noi prin Pruncul Iisus, ca dar de preț primit de la Dumnezeu. Pentru Noul Adam, privilegiul nu înseamnă a viețui în Rai, ci a locui acolo, după Judecata dumnezeiască. Noul Adam există ca forță a binelui, ca exprimare a binelui, înțeles existențial într-o realitate care depășește noțiunea dialectică a diferenței dintre bine și rău. Părticica dumnezeiască zidită în noi prin chenoză ne duce dincolo de cunoașterea teoretică a supremației binelui pe care Adam și Eva o percepeau pe pământ ca amintirea dureroasă a paradisului pierdut. Prin Iisus Hristos, binele poate să fie trăit așa cum o fac sfinții. El devine normalitate, mod de viață, simplitate, el devine ca și respirația.

Atunci Poarta Raiului se deschide și începem să trăim. Omul reintră în Rai, fiind altfel. Dacă Adam și Eva ar fi respectat porunca divină, rămâneau în Rai, desigur. Prin Hristos, omul intră sfânt în Rai și prin această diferență viața veșnică este nu numai un dar dumnezeiesc, ci însăși expresia fundamentală a legăturii cu Dumnezeu. Când un om este sfânt, el mulțumește Domnului pentru splendoarea vieții, iar sfințenia este împlinirea și apogeul Creației dumnezeiești.

Sensul Crăciunului

Prin Nașterea Pruncului Hristos, vechiul Adam poate să devină cel nou. Acesta este sensul fundamental al sărbătorii Crăciunului, al deschiderii către ceea ce fusese fără speranță, închis și de neînțeles. Primim o viață nouă, asemenea luminii line de sus, de la steaua care străjuiește noaptea de iarnă. Nimic de acum încolo nu va mai fi numai întuneric. „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).