Numele unui intelectual de marcă circulă zilele acestea mai mult ca oricând în mediile de informare, indiferent de orientarea lor. E vorba de filosoful englez Roger Scruton (1944-2020), care a trecut la cele veșnice recent, pe 12 ianuarie,  răpus de cancer.

În cazul său vorbim de una din cele mai importante figuri intelectuale ale conservatorismului ultimelor decenii. Adept al firescului și al bunului-simț în vorbă, atitudine și cugetare, cu un temperament și un stil tipic britanic, Scruton a fost tot un produs intelectual al frământatului an 1968, marcat în vestul Europei de revoltele studenților îndoctrinați de comunism. Numai că el s-a profilat cu o orientare opusă acestui stângism care de atunci încoace a acaparat treptat mai toate mediile academice și politice occidentale.  A fost una din puținele voci care s-a opus în permanență acestui tăvălug dizolvant al ideologiilor de cabinet ale leftismului contemporan, cu tendințele lor de inginerie socială și de transformare a realității în conformitate cu patul procustian al imaginarului propriilor concepții zămislite de aburii întunecați ai ideologiei. S-a implicat și în vremea războiului rece, vizitând țări aflate dincolo de Cortina de Fier și inițiind legături cu intelectuali anticomuniști din spatele acesteia. Nu fără riscuri. Conform mărturisirii dintr-una din cărțile sale, în anul 1985 a fost arestat și expulzat din Cehoslovacia.

Opera pe care a lăsat-o în urmă este una vastă și cu un caracter enciclopedic. Numărul volumelor sale se ridică la câteva zeci, pentru a nu-i mai menționa articolele, interviurile, luările de poziție. Trecând peste numeroasele sale scrieri cu tematică din domeniul artei, culturii, arhitecturii, istoriei filosofiei, sau peste luările sale de poziție cu caracter politic (semnatar al „Declarației de la Paris” din 2017 despre „O Europă în care putem crede”, un contraproiect pe baze tradiționale la actuala UE, sau ca susținător al Brexitului, adică al ieșirii țării sale din chingile sufocante ale birocrației bruxelleze) pentru noi cele importante rămân reperele pe care le le-a lăsat în cărțile sale cu un caracter doctrinar sau polemic împotriva tendințelor actuale de stânga: „The Meaning of Conservatism”, „A Dictionary of Political Thought”, „The West and the Rest: Globalisation and the Terrorist Threat”, „Immigration, Multiculturalism and the Need to Defend the Nation State”, „How to be a Conservative”, „Fools, Frauds and Firebrands: Thinkers of the New Left” – pentru a înșira doar o mică parte din cărțile sale.

Linia directoare a gândirii sale conseravtoare poate fi cuprinsă în următorul rezumat succint pe care îl face autorul în debutul uneia din cărțile sale mai recente:

„Există două tipuri de conservatorism: unul metafizic și altul empiric. Primul rezidă în credința în lucruri sacre și în dorința de a le apăra împotriva desacralizării (profanării). Această credință a fost exemplificată în fiecare moment al istoriei și va avea mereu o puternică influență în relațiile interumane. În manifestarea sa empirică, conservatorismul este în mod specific un fenomen modern, o reacție la vastele schimbări induse de Reformă și Iluminism. Conservatorismul pentru care voi pleda ne spune că avem parte de o moștenire colectivă a unor lucruri bune, pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm. (...) Aceste lucruri, alături de multe altele, ne sunt familiare și de la sine înțelese. Toate sunt amenințate. Iar conservatorismul reprezintă răspunsul rațional la această amenințare. Poate că e vorba de un răspuns care necesită o înțelegere mai profundă decât cea pe care omul de rând e pregătit să i-o acorde. Dar conservatorismul este singura atitudine care poate răspunde realităților emergente. (...) Conservatorismul începe cu sentimentul care este împărtășit de mulți, anume acela că lucrurile bune pot fi distruse cu ușurință, dar cu greu pot fi create.” (How to be a Conservative)

Aflat în permanență în răspărul concepțiilor „progresiste”, Sir Roger Scruton – care este, iată, atât un cavaler în rang cât și în unul în spirit -   a dus o cruciadă în mare măsură solitară pentru valorile de bine și frumos în sensul atribuit lor dintotdeauna de firescul tradiției europene. Ideile pentru care a militat nu sunt prin urmare spectaculoase, ci în cele din urmă cât se poate de naturale. Dar prin claritatea și profunzimea argumentației sale și prin stilul său impecabil, Sir Roger a stat mereu ca un ghimpe în coasta corifeilor stângii contemporane. A fost marginalizat pe cât și-au putut permite adversarii dar, evident, nu și pe cât și-ar fi dorit aceștia. Anvergura sa era prea mare pentru a putea fi redus la tăcere sau scos complet pe linie moartă de isteriile corectitudinii politice.

De pe urma sa rămâne moștenire o amplă operă care fără îndoială va rămâne una de referință și o parte esențială a adevăratului patrimoniu cultural european.