Răzvan Ionescu: SIBERIILE FRAȚILOR MIHALKOV ȘI LACRIMILE NOASTRE (II)

De Răzvan Ionescu  /  

Nikita Mihalkov, Nadejda Mihalkova (fiica regizorului) și Ingeborga Dapuknaite (actriță de origine lituaniană) într-o secvență dinSoare înșelător, regia Nikita Mihalkov (1994)

Nikita Mihalkov, Nadejda Mihalkova (fiica regizorului) și Ingeborga Dapuknaite (actriță de origine lituaniană) într-o secvență dinSoare înșelător, regia Nikita Mihalkov (1994)

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


SIBERIILE FRAȚILOR MIHALKOV ȘI LACRIMILE NOASTRE1

II.

Sunt absolut sigur că adevărul crud fără iubire este o minciună.

(Nikita Mihalkov)

...ca soarele înșelător

ce lasă-n urmă roșii fire

în zori mi-ai spus unduitor

că nu a existat iubire...2

Articolul se regăsește și în Volumul II al lucrării în curs de apariție „Ce mult v-am iubit” - Amintiri - de Răzvan Ionescu, Editura Creator, Brașov. 2022 (FOTO)

În urmă cu 15 ani, Nikita Mihalkov sosea în România unde urma să țină un master class la Teatrul Național. Abia ieșit din zona bagajelor și a controlului documentelor de pe aeroportul Otopeni, a dat nas în nas cu presa autohtonă în persoana unei june reporter care, radiind în jur o inconturnabilă și sclipitoare inteligență, i-a adresat starului moscovit o întrebare pe cât de fundamentală pe atât de neașteptată:

-Domnule Mihalkov, cum vă simțiți în România?

Cu ochii săi languroși și farmecul irezistibil al zâmbetului cu care ar fi în stare să înmoaie și un stâlp de telegraf, faimosul regizor a privit-o în ochi pe nou ivita „sclavă a iubirii” de pe plaiuri mioritice și, trecând peste piramidabila ei întrebare, a glăsuit cu tâlc învăluitor:

-Era un timp când ne vedeam mai des. E mai bine acum?...

Luat pe neașteptate de sensul agresiv zâmbitor al întrebării, la care s-a adăugat farmecul irezistibil mai sus menționat al marelui cineast, am întârziat până astăzi cu răspunsul. Pe atunci nu știam multe lucruri din culisele cinematografiei și istoriei ruse (sau poate că mă prefăceam că nu știu), astăzi încerc din răsputeri să recuperez frumosul (iubirea), să disjung răul și să înăbuș ura și frica. În plus, sunt la vârsta când nostalgia mă vizitează mai des, aducând cu sine un anumit fel de înțelegere care, laolaltă cu clipa, se mistuie în imensul crematoriu al lumii. Numai că atunci, în ciuda puterii de seducție a regizorului, în întrebarea sa nu se afla câtuși de puțin vreo urmă de nostalgie. Era doar o trimitere străvezie la vremea când, nu numai pentru noi, ora exactă se bătea doar în Turnul Spasskaya al Kremlinului. Numai că pe atunci nu venise încă timpul rachetelor și al morții pe stil nou.

Anii studenției mele la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică au coincis și cu irumperea în lumea cinematografului a faimoaselor filme ale lui Nikita Mihalkov, Piesă neterminată pentru pianină mecanică(1977) și Sclava iubirii(1976). Mai mult decât atât, era chiar perioada când, în anul II fiind, studiam la orele de actorie partituri din opera lui Anton Pavlovici Cehov, ba chiar făceam noi înșine dramatizări după nuvelele autorului Livezii de vișini. Or, Piesă neterminată...își avea sursa de inspirație în mai multe izvoare cehoviene cum ar fi, piesa de teatru Platonov, sau povestirile Profesorul de literatură,Orfan de tată,La conac,Trei aniși Viața mea. Prin urmare filmul a devenit pe aproape pe nesimțite, bibliografie obligatorie în școala de teatru și film3, nu numai datorită surselor de inspirație, cât mai ales pentru jocul desăvârșit al actorilor, pentru savantele jocuri de culori și lumini irizate ce compuneau atmosfera învăluitoare și rafinată a unei lumi pe care, șaptesprezece ani mai târziu, Mihalkov avea să o reia cu tușe identice, dar cu o altă miză, mult mai dură, înSoare înșelător.

Dacă în cel dintâi caz avem de-a face cu criza ratării existențiale a unei societăți care aspira către idealuri intangibile, dându-și singură șansa utopică de a lua totul de la început, în cel de-al doilea aceeași lume se surpă „au relanti” sub ochii noștri, pierind însângerată, ultragiată, sufocată și ucisă sub „dirijabilele” lui Stalin și ale „Marii Epurări”, contabilizată de istorie în milioane de victime.4

Piesă neterminată pentru pianină mecanicăpoate fi citită și ca un caleidoscop de imagini picturale însoțite de o muzică aparte, articulată în jurul Rapsodiei Ungare nr. 2a lui Franz Liszt, adaptată pentru pianină mecanică. Abia în anii din urmă când aveam să văd extraordinarul serial în cinci episoade al aceluiași Mihalkov, dedicat muzicii picturii ruse- o călătorie sentimentală în lumea tablourilor de suflet ale marelui regizor -, am înțeles profunzimile alegerilor sale făcute de-a lungul vremii, dar și influențele asupra compozitorului favorit al fraților Mihalkov și Andrei Tarkovski, Eduard Artemiev. Secvența emblematică a filmului în care deasupra clapelor delicate palpită degetele butucănoase ale unui mujic care se preface a cânta la o pianină care de fapt cântă singură spre uimirea tâmpă a asistenței, duc cu gândul la viața însăși pe care până la urmă nu tu o trăiești, ci ea te trăiește fără ca tu să-ți dai seama.

Iluzia unui timp în care visele sunt recapitulate, nu spre a fi trăite, ci doar iarăși și iarăși uitate. Un fel de Marele Gatsby sovietic – scria, nu fără ironie, la vremea respectivă „New York Times”. În film, ca de altfel și în viața mea de pe atunci, vacanțele și verile erau lipsite de griji. Așa l-am cunoscut pe Nikita Mihalkov. Acolo l-am văzut prima oară, la conacul Annei Petrovna, văduvă de general, unde se adună feluriți oaspeți: doctorul Trilețki (Nikita Mihalkov), creditorul gazdei Gherasim Kuzmici Petrin, Porfiri Semionovici Glagoliev (un admirator al Annei Petrovna), vecinii din familia Platonov – Mihail Vasilievici (Alexandr Kaliaghin) și soția sa Sașa (Eugenia Glușenko), un alt vecin, Pavel Petrovici Șcerbuk (Oleg Tabakov, excepționalul interpret de mai târziu al lui Oblomov). Printre invitați se află și fiul vitreg al Annei Petrovna, Serghei Voinițev (Iuri Bogatâriov) cu soția lui Sofia (Elena Solovei, fabuloasă înSclava iubirii). În persoana acesteia din urmă Mihail Platonov întâlnește o veche și răscolitoare iubire. Oaspeții mănâncă, beau, joacă jocuri de societate, petrec, dansează. Doar el, Platonov, filozofează din când în când, despre lipsa de însemnătate a ființei umane.

 

Alexandr Kaliaghin (Platonov) într-o secvență din film

Noaptea, în mijlocul focului de artificii, Platonov îi mărturisește Sofiei că nu a încetat să o iubească, iar ea se lasă cuprinsă de entuziasmul sentimentelor de iubire amplificate de jocul cu timpul ce pare să poată fi dat înapoi. E gata să-și părăsească soțul pentru a începe o viață nouă alături de vechea iubire:

Să plecăm de aici... M-ai deșteptat dintr-un somn adânc și sunt fericită... Îți rămân recunoscătoare toată viața... Vom începe amândoi o viață nouă, curată ca o zi de primăvară și luminoasă ca strălucirea soarelui. Vom munci și vom munci amândoi până la istovire. Vom mânca pâinea câștigată prin muncă, departe de murdăria asta. Munca noastră va fi o bucurie iar viața noastră va fi o sărbătoare a curățeniei și purității... Tu ai să-i înveți pe copii iar eu o să te ajut... Vom duce un trai cât se poate de simplu. Ia-mă, prinde-mă de mâini...Am înghețat așteptându-te...îi spune Sofia într-un torent de cuvinte ce se revarsă în valuri de iubire, amintind nu numai de Platonovci și de finalul din Unchiul Vania.

Numai că Mihail Vasilievici nu este pregătit pentru o astfel de schimbare în viața sa. Brusc, izbucnește într-o criză existențială, jucată magnific de Kaliaghin5pe linia subțire dintre dramatic și grotesc:

N-am făcut nimic! Am 35 de ani și n-am făcut nimic! O nulitate! Zero! Unde sunt eu cel adevărat? Lermontov era mort de opt ani, Napoleon era general...

Totul continuă odată cu ivirea zorilor și goana nebună a protagonistului care se aruncă de pe o stâncă în apa pe care o bănuia adâncă, dar care se dovedește a fi doar de câteva zeci de centimetri adâncime. În mijlocul acestei ape care îi ajunge până la glezne, îl găsește în viață Sașa care îi spune lui Platonov, printre suspine și lacrimi șiroaie, că îl iubește:

Mișenka, dragul meu soț, trăiești... atunci trăiesc și eu... te iubesc așa de mult... te iubesc orice ar fi...

Figura jalnică a lui Platonov cu pălăria pleoștită, rostind asemeni unui copil, Iartă-mă! Am căzut și m-am loviiit… N-am știut că apa e așa de mică... am crezut că e adâncă -încununează apoteotic nu numai ratarea vieții și a iubirii, dar până și ratarea ratării înseși, ratarea unui sfârșit ce s-ar fi vrut tragic.


Eugenia Glușenko și Alexandr Kaliaghin în secvența de final din Piesă neterminată pentru pianină mecanică, regia Nikita Mihalkov (1978): Mișenka, iubitul meu, trăiești... Iar eu te iubesc atât de mult... O să te odihnești și noi o să fim atât de fericiți... o să iubim... și dacă o să iubim o să trăim mult de tot...

Soarele care răsare ușor deasupra crestelor pădurii și a acestei lumi buimace trezite din somn, trimite o rază peste chipul adormit al unui copil care-și ferește chipul de lumina jucăușă a răsăritului și se întoarce cu fața la perete continuându-și somnul, lăsând loc câtorva sclipiri pe crucea de la gâtul său.

Privită astăzi, după atâta vreme, secvența anunță parcă începutul unui alt film al regizorului Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov, după romanul lui Ivan Alexandrovici Goncearov (film pe care Nikita Mihalkov avea să-l termine în anul 1979) când, parcă aceeași rază de soare se joacă prin cârlionții copilului Ilia Ilici Oblomov care doarme întors cu fața la perete. De această dată însă, jocul sprințar al razei de soare nu îl mai face pe copil să se ferească, ci dimpotrivă, să se întoarcă înspre bucuria luminii sosite laolaltă cu vestea că mama lui s-a întors. Îi era atât de dor de ea cu toate că plecase doar cu o seară înainte.

Fuga copilului printre lanuri cu flori de câmp și clinchetul de clopoțel al vocii sale care rostește la nesfârșit ca și câmpurile ce i se întind înainte: S-a întors mama... mama a venit...constituie tema recurentă a filmului și inocența iubirii pentrumamace nu poate fi uitată nicicând. Așadar, în centrul acestei nostalgii stă mama, pe care nu contenește să o strige și căreia îi duce lipsa cel mai mult. Dar de fapt, suntem la punctul de confluență a două nostalgii. Nu putem da deoparte nostalgia regizorului însuși. Legătura cu peisajele și pământul patriei este mai presus de orice echivoc. Și totuși, nostalgia și atașamentul puternic nu aveau în vedere pe atunci Rusia prezentului, ci Rusia copilăriei, ținuturile nesfârșite pe care odată puteai alerga senin și fără griji. Născut într-o familie rusească de aristocrați, Mihalkov însuși pare că duce lipsa Rusiei pre-sovietice din filmele sale. De aceea mama este totodată și Maica Rusia. Mihalkov este un autentic nostalgic după Rusia Țaristă care, dacă facem recurs la istorie, nu a fost nici ea, la rândul ei ușă de biserică, străină de abuzuri și crime abominabile.

Nostalgie, dileme existențiale, predispoziția spre introspecții adânci, toate înveșmântate în peisajele impresionante ale Rusiei, fac ca toată această cavalcadă de sentimente genuine din filmele sale să conțină ea însăși o dimensiune imperială. Veritabil nostalgic al Rusiei Țariste, Mihalkov știe să pună în evidență în peliculele sale literatura și pictura rusă a veacului al XIX-lea. Idolatrizarea sau idealizarea „patriei-mamă”, pasiunile primejdioase, arzătoare, izvorâte dintr-o perspectivă idealistă asupra țării sale de baștină induc ideea de superioritate a Rusiei în fața celorlalte neamuri.

În Sankt Petersburg-ul din miezul veacului al XIX-lea, întâlnim un Oblomov letargic (Oleg Tabakov), descris de către narator ca unul „a cărui stare naturală era statul degeaba”. Are aproape treizeci de ani și „se găsește din punct de vedere existențial în același loc ca acum zece ani”. Alături de bătrânul lui servitor, Zahar (strălucită interpretarea lui Andrei Popov, artist al poporului plecat dintre noi în iunie 1983, la vârsta de 63 de ani), Oblomov doarme toată ziua, visând continuu la copilăria sa fără griji, cuprins de o nostalgie bolnavă și dureroasă.6

Chiar dacă pare un personaj leneș, lumea interioară a lui Ilia Ilici Oblomov este de o complexitate și profunzime rare. Refuzul despărțirii de valorile copilăriei și de ceea ce l-a făcut fericit este până la urmă, refuzul de a se adapta modernității, de a se despărți de o tradiție ancestrală. O fundamentală inadaptabilitate la continua schimbare a vremurilor supuse unei nesfârșite fugi în întrecerea cu timpul.

Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov” – Câștigător al premiului pentru cel mai bun film străin al Asociatiei naționale a criticilor de film (Statele Unite) și al premiului Oxford Golden Shield („Scutul de aur”) în Marea Britanie – descrie o temă valabilă oricând, atât în veacul al XIX-lea când are loc acțiunea filmului, cât și în anii ’70 când filmul este realizat, rămânând și astăzi, practic în alt veac, mai sensibilă și mai acută decât oricând.


Andrei Popov (Zakhar), Oleg Tabakov (Oblomov) și Iurii Bogatiriov (Stolz) – secvența reântâlnirii dintre cei doi, după ce Stolz trage draperiile să intre lumina.

O lumină caldă învăluie visele copilăriei lui Ilia Ilici, într-un joc al imaginilor care oscilează mereu parcă între lumină și întuneric. În schimb penumbra este cea care îmbracă apartamentul adultului Oblomov. O obscuritate permanentă care hrănește stilul său de viață, un somn perpetuu, o fugă din această lume în care nu-și mai află locul. În locuința sa draperiile se trag foarte rar și doar evenimente ieșite din comun schimbă starea de fapt. Un astfel de eveniment este sosirea lui Stolz (Iuri Bogatîriov), prietenul său din copilărie, educat în spiritul presupusei „rigori germane” și trimis de acasă imediat ce terminase școala, urmând să învețe să se descurce singur. Energic, dinamic, sociabil, perseverent, ambițios și inovativ se află în deplin contrast cu Oblomov, contemplativ, analitic, timid, solitar și totodată dependent de grija bătrânului său servitor Zahar. Răsfățat, spre deosebire de Stolz, de dădacele din copilărie care îi spuneau tot felul de povești năstrușnice inspirate din folclorul rus ce au lăsat urme adânci în mintea și imaginația lui, Oblomov pare complet dezarmat în fața prezentului plin de capcane și față de care nutrește nesfârșite spaime și presimțiri. De pildă, lumina mai ales îl face nefericit. Chiar și când Stoltz trage draperiile pentru a lăsa lumina să pătrundă înăuntru Oblomov se sperie, e o lumină diferită față de cea a copilăriei. Singurele scene în care acea lumină pare să învie sunt clipele de grație pe parcursul cărora Oblomov se îndrăgostește de Olga (Elena Solovei). Doar pe măsură ce acest fapt miraculos capătă contururi din ce în ce mai apăsate, devenim martori ai întoarcerii la lumina din copilărie.7

Desigur că relația lui Oblomov cu Stoltz, poate fi percepută la rigoare și din perspectiva polarizării est-vest, polarizare căreia Mihalkov îi va dedica mai târziu o autentică epopee, cea a unei iubiri imposibile și a unei înțelegeri așijderea a „sufletului rus” în Bărbierul din Siberia. În ciuda diferențelor culturale și de opinii, cei doi, Oblomov și Stoltz rămân buni prieteni. E ceva tainic și inexplicabil care îi leagă. Chiar dacă personalitățile lor conțin fiecare stereotipuri clasice referitoare la raporturile între Orient și Occident, cei doi continuă să coexiste pașnic, atât timp cât nici unul dintre ei nu își impune valorile și stilul de viață asupra celuilalt.

Când Stoltz încearcă să-și ajute prietenul prin a-l convinge să se adapteze la propriul său stil de viață, încercarea eșuează catastrofal, primejduindu-le relația. Același lucru se întâmplă și cu Olga, femeia de care Ilia Ilici se îndrăgostește, dar care încearcă să îl schimbe și astfel se dovedește a fi incompatibilă cu el în final, când decide să se căsătorească, totuși, cu Stoltz. Oblomov se însoară cu Agafia, o parteneră mult mai potrivită, o gospodină desăvârșită care-i gătește minunat și care se dovedește a fi devotată și tolerantă. Oare îi este lene să iubească? Sau s-a obișnuit, ca în vremea copilăriei când era iubit, adorat? Chiar dacă i se umplu ochii de lacrimi atunci când își dă seama că o pierde pe Olga în brațele lui Stoltz, Oblomov aleargă bucuros să le țină companie, într-o complicitate cu dragostea care se înfiripă între cei doi ce i se pare comodă.

Finalul ne întoarce cu gândul la secvența de la începutul filmului. Indiferent de generație „nevoia de mamă” rămâne mereu valabilă: un nou Oblomov, de astă dată fiul lui Ilia Ilici și al Agafiei, care, asemenea tatălui său în trecut, aleargă necontenit pe un câmp înconjurat de peisaje parcă rupte din basme, aparent strigându-și mama. Silueta copilului se pierde în imensitatea peisajul feeric și luminos care ocupă întreg ecranul. Doar glasul i se mai aude pe fundal. A venit mama...mama...Îl acompaniază din ce în ce mai pregnant un cânt ortodox interpretat de Corul de Stat al Rusiei. E nostalgia vremurilor de dinainte ca religia să fie decretată oficial de către comuniști ca fiind „opiul maselor”: Mântuiește sufletul robului tău Doamne, dă odihnă trupului său... Mama este acolo, așadar nu i se mai poate întâmpla nimic rău. Mama Rusia e Dumnezeul care îl ocrotește.

Merită amintit însă și felul în care acest film al lui Mihalkov și-a pus amprenta la un moment dat, în mod cât se poate de concret, asupra destinului celui de-al treilea copil și singura fată a lui Stalin. Într-o zi de 6 martie a anului 1967 Svetlana Allilueva (după numele mamei sale, Nadejda Allilueva, cea de-a doua soție a lui Stalin), aflându-se în India la New Delhi, se duce la ambasada americană și cere azil politic. I se acordă. Implicațiile nu are rost să le analizăm aici. Avea 41 de ani. Dar, după cincisprezece ani de locuit în Statele Unite, după un traseu destul de sinuos, Svetlana se stabilește împreună cu fiica ei la Cambridge, în Anglia.

Aici vede filmul lui Nikita Mihalkov Câteva zile din viața lui Oblomov, film care îi provoacă, conform mărturiilor celei mai bune prietene ale sale, o criză profundă. „La o jumătate de oră după ce toți părăsiseră sala de cinematograf- declară Rosa Shand, Svetlanaîncă plângea necontrolat în hohote. A spus că asta a fost copilăria ei. Acesta este pământul care îi amintea de mama. Iubirea mamei care i-a amintit de Mama Rusia”.8

În scurtă vreme Svetlana Allilueva se întoarce împreună cu fiica sa în Uniunea Sovietică unde li se acordă cetățenia sovietică, stabilindu-se în Georgia, la Tbilisi. În cele din urmă se va întoarce totuși în Statele Unite, ca mai apoi să se stabilească în Anglia, la Bristol. Va sfârși într-un azil de bătrâni din Wisconsin (U.S.A) în anul 2011, fără să mai aibă nici o legătură cu fetele ei.

Nu este singura conexiune între familia Mihalkov și Stalin împreună cu fiica lui. La sfârșitul lui februarie 1936, tânărului poet Serghei Mihalkov (tatăl celor doi mari regizori de mai târziu) urma să i se publice în cotidianul Izvestia9o poezie care se intitula Cântec de leagăn. Cu doar o zi înainte de apariția ziarului însă, Serghei Mihalkov cunoaște o fată pe nume Svetlana, de care îi place foarte mult și, hotărât să o cucerească prin talentul său, telefonează la redacția ziarului Izvestiași îi cere secretarului de redacție să schimbe titlul poeziei dinCântec de leagănîn Svetlana, dedicându-i astfel poemul fetei care îl fermecase. Se pare că versurile poetului Mihalkov nu au atins inima frumuseții de care se îndrăgostise, în schimb i-au mers la suflet lui Iosif Vissarionovici Stalin însuși, a cărui fiică se numea Svetlana și își sărbătorea ziua de naștere chiar în acea zi de 28 februarie, zi din care lui Serghei Mihalkov avea să i se schimbe viața. Astfel, tatăl celor doi mari regizori ajunge să fie ales chiar de către Stalin, drept autor al versurilor imnului de stat al U.R.S.S. Iar asta nu doar pentru o singură dată (în 1944), ci de mai multe ori. În anul 1977, Politburo-ul10a aprobat schimbarea textului imnului propusă de însuși Mihalkov, autorul inițial al imnului U.R.S.S. din anul 1944. Adică înlocuirea laudelor aduse lui Stalin, cu laude pentru Vladimir Ilici Lenin. Un fel de Mihalkov vs. Mihalkov. Imnul național nu este poezie, imnul național este un document politic – avea să afirme tranșant, într-un interviu Nikita Mihalkov când a comentat opera tatălui său ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani.

După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, guvernul Rusiei a renunțat la vechiul imn, înlocuindu-l cu o piesă instrumentală a compozitorului rus din secolul al XIX-lea, Mihail Glinka. Dar după ce a preluat președinția în anul 2000, Vladimir Putin va recupera vechiul imn sovietic, iar Mihalkov a mai schimbat versurile încă o dată. Acum, în locul laudelor aduse lui Lenin, au apărut laudele aduse pădurilor dumnezeiești ale Rusiei...

 

Serghei Mihalkov la vârsta de 90 de ani, decorat de Vladimir Putin pentru „realizări literare și sociale”.

Aceleași păduri din cadrele panoramice ale filmelor celor doi frați, atât în Siberiadalui Koncealovski, cât și în Câteva zile din viața lui Oblomovși Bărbierul din Siberiaale lui Nikita Mihalkov, păduri care vorbesc de Maica Rusia. Fuga copilului Oblomov prin câmpiile nesfârșite o regăsim într-alt fel și în secvențele finale din Bărbierul din Siberia, unde cele două personaje principale ale unei iubiri imposibile, străbat parcă spații și timpuri, într-o goană nebună, fără să se atingă, asemeni fructului iubirii lor, rodit în taină și care, într-un fel de instrucție militară suportă cunoscuta pedeapsă a alergatului cu masca pe figură, spre slava yankeilor lipsiți de tradiție și apetit cultural, care într-un final sunt siliți să recunoască meritele universale ale lui Wolfgang Amadeus Mozart (Mozart was a great composer!) autor al operei Nunta lui Figaroinspirată din nuvela lui Beaumarchais, Bărbierul din Sevillia, umplându-se, nu-i așa, de ridicol. La fel ca și invenția (tot yankee, desigur) a unui aparat botezat Bărbierul din Siberiamenit să îi învețe pe mujicii înspăimântați de o asemenea unealtă a diavolului, cum să defrișeze un drum prin inima pădurilor siberiene, așadar prin inima Maicii Rusia.

Secvența cu Mozart e tipică în general pentru mediul cazon și își are desigur, în cazul de față odată în plus, ironia ei pentru care m-am gândit că se cuvine rememorată:

Scena cu pricina se petrece la Summer Military Training Camp, U.S.A., într-o dimineață a anului 1905, când, în timpul clasicului control de dimineață, comandatul plutonului, arătând spre o fotografie în care apărea chipul lui Mozart, întreabă:

– Hei, cine a spus că poți să atârni pe-aici poze cu prietenele tale? Cine a agățat poza fetei ăsteia aici?, a continuat nervos.

E Mozart!, îi răspunde unul dintre soldați.

Cine?!, a întrebat comandantul plutonului, surprins fiind de răspunsul prompt primit.

E Mozart, domnule!

Mozart? Care dintre voi e Mozart? Mozart, doi pași în față, acum!, a ordonat.

A murit, domnule!, i s-a răspuns.

– A murit? Când? Pluton! Dreepți! Acum! A murit? De ce nu mi-a raportat nimeni? De ce nu mi s-a raportat?

Nu știu, domnule! 

De ce nimeni nu mi-a spus?, continuă comandantul nervos, mergând printre soldați.

Nu știu pe nimeni cu acest nume aici, domnule!, i-a răspuns soldatul în dreptul căruia se oprise, așteptând un răspuns lămuritor.

După o pauză scurtă, a primit răspunsul, cel pe care toți evitaseră să i-l dea, din partea unuia dintre soldați:

Mozart este un mare compozitor, domnule! A murit acum mulți ani!

După un val de râsete, comandatul a revenit pe poziții și le-a ordonat:

– Pluton! Adunarea pe platou în două minute! Alinierea! Nu va uitați măștile de gaz! Executarea! În pas alergător! Hai, mai cu viață! Mișcă odată! 

După ce toți soldații s-au aliniat, respectând ordinul de a purta măștile, comandantul a continuat:

Credeți că eu nu știu cine este Mozart? Păi, …să mă piș pe Mozart-ul asta! Tu! Repetă! Să mă piș pe Mozart!, a continuat, strigând în dreptul unui soldat.

Să mă piș pe Mozart, domnule!, i s-a răspuns.

Bravo! Scoate-ți masca! 

Afișând un zâmbet larg, comandantul plutonului, privindu-i pe soldați, a continuat:

Acum, dacă vreți să va scoateți măștile astea nenorocite, repetați după mine: Să mă piș pe Mozart! 

Să mă piș pe Mozart!, au strigat toți în cor.

Bravo! Scoateți măștile! 

În timp ce soldații își dădeau măștile jos de pe față, comandantul, plimbându-se printre ei, s-a apropiat de singurul care încă o purta.

Frumoasă tunsoare, tipule! Dar nu te-am auzit…

Nu pot să spun asta! Mozart este un mare compozitor, domnule! 

Și s-a încăpățânat să nu o spună nici atunci în care risca să se sufoce din cauza măștii de gaz. Abia spre sfârșitul zilei, când comandantul plutonului a „recunoscut” că Mozart este, într-adevăr, un mare compozitor, soldatul a reușit să scape de masca sufocantă care, în scena de început, a devenit elementul-simbol prin care a fost inserată în film una dintre cele mai valoroase calități ale omului  – respectul și admirația pentru cei care au lăsat în urma lor nu doar valori palpabile, ci, mai mult decât atât, emoțiile și sentimentele născute la atingerea lor – o contribuție de o valoare inestimabilă pentru sufletul uman”.11

 

Acțiunea filmului începe așadar, în Springfield-SUA, 1905. O mamă îi scrie fiului ei, elev la o prestigioasă academie militară americană, pentru a-i dezvălui secretul bine păstrat al nașterii sale… În 1885, americanca Jane Callahan călătorește în Rusia, ca asistentă a excentricului inginer Douglas McCracken, inventatorul unui dispozitiv de tăiat copaci, pentru construcția căruia încearcă să obțină sprijinul financiar al Marelui Duce. În timpul acestei călătorii pline de neprevăzut, Jane îl cunoaște pe tânărul ofițer Andrei Tolstoi, cu care împărtășește pasiunea pentru muzica de operă și care se îndrăgostește până peste cap de frumoasa străină. Întâlnirea lor va avea consecințe dramatice pentru viețile amândurora.

Filmul este o coproducție Rusia, Franța, Italia din 1998 și are în rolurile principale pe Julia Ormond, Oleg Menșikov, Richard Harris și Alexei Petrenko. Din distribuție face parte și regizorul Nikita Mihalkov care joacă rolul Țarului Rus Alexandru al III-lea (deloc întâmplător, țarul favorit al lui Vladimir Putin).

Considerat de-a lungul unui deceniu cel mai scump film rusesc realizat vreodată, pelicula a fost propunerea oficială a Rusiei la Premiile Oscar din 1999, la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”. În același an, Bărbierul din Siberiaavea să deschidă Festivalul de la Cannes. Dincolo de povestea impresionantă a destinului eroilor principali, filmul impresionează prin grija deosebită acordată de regizor pentru fiecare detaliu, câteva exemple în acest sens fiind antrenamentul soldaților (care, cu câteva luni bune înainte de filmări, au urmat un stagiu intensiv de pregătire în cutumele militare ale vremii), vasele și sticlăria folosită în film (făcută pe comandă specială în Cehia) sau luminile de pe Kremlin care au fost stinse pe parcursul filmărilor, ele neexistând înainte de 1930. A fost pentru a doua oară în întreaga istorie a Rusiei când aceste lumini au fost stinse, prima dată fiind pe perioada camuflajului din cel de-al Doilea Război Mondial.

Scenă din film cu Julia Ormond și Oleg Menșikov (în prim plan) și Richard Harris și Alexei Petrenko (în plan secund).

Secvența filmată de sus de la finalul filmului Bărbierul din Siberiade care aminteam mai devreme ne istorisește (astăzi cu atât mai apăsat) despre valorile morale superioare ale cadetului Andrei Tolstoi față de frivolitatea „invadatorilor” occidentali în viața sa (Jane Callagher pe de-o parte) dar și ridicolul ideii de civilizare a spațiului rusesc (respectiv inventatorul unui dispozitiv de taiere a copacilor, pe de altă parte) încununează secvențe mai vechi din filmele lui Mihalkov înfățișând nesfârșirea văilor și pădurilor pe dedesuptul cărora freamătă pânza freatică al interconexiunilor cu întreg spațiul rus.

Pentru cei doi frați, Nikita Mihalkov și Koncealovski (am în vedere aici mai ales secvențele din Unchiul Vanea12), imaginea panoramică a peisajului o reprezintă indubitabil pe „Mama Rusia”. Dacă în filmele lui Andrei Tarkovski, Rusia e întregită bunăoară de imaginea poetică a unui peisaj cu o casă de țară (Oglinda) sau de o pajiște și o colibă lângă un mic iaz unde trecutul și prezentul se întrepătrund (Nostalgia), la Koncealovski această imagine este întotdeauna în timp real (adică în trecut) și este recunoscută ca atare de personaje în dialogurile lor. Un raport telle-quelleîntre timp și spațiu. Un pământ pustiu, înghețat sau un câmp în plină vară este populat de personaje din prezent care aleg să trăiască o viață retrasă în trecut. Pentru Nikita Mihalkov însă, imaginea, peisajul este deopotrivă și în trecut și în prezent, iar asta se vede cel mai bine în finalul din Bărbierul din Siberia.

Când am văzut filmul la câteva luni de la premieră, eram la Budapesta într-o sală de cinematograf splendidă ce purta după sine, cu trufie desigur, gloria somptuoasă a unui alt imperiu, cel austriac. Ca și la „Siberiada”, am ieșit cu ochii în lacrimi. Astăzi, la mai bine de două decenii, mi-e greu să-l revăd.

Mă gândesc că, de fapt, până la urmă, nu o persoană reprezintă cauza plânsului nostru de ieri și mai ales a celui de azi. E vorba de sindromul imperialismului rusesccare face parte din ființa acelor meleaguri, un fel de îndreptățire apriorică de a stăpâni lumea cu forța numărului și a întinderii, sindrom care ne copleșește de fiecare dată pentru că ne lipsește înțelegerea (Andrei Pleșu).

Și iată că aproape fără voia mea ajung la un punct sensibil care îmi amintește de o mărturie a lui Andrei Koncealovski: Fratele meu este un om bătrân, așa cum sunt și eu. Faptul că suntem frați nu semnifică nimic, în sine. El este regizor, eu sunt regizor; el este o figură politică, eu am un sentiment al vieții foarte diferit...

Într-adevăr, Nikita Mihalkov (76 de ani) s-a iubit pe sine și încă se mai iubește în postura de lider, motiv pentru care și-a și asumat-o în câteva filme, în care a avut fie rol de general, fie de țar (aici se aseamănă, desigur păstrând proporțiile, cu calofilul Sergiu Nicolaescu nu degeaba poreclit în lumea cinematografului autohton „Le Beau Serge”13), dar și în viața de toate zilele, fiind și astăzi un susținător înverșunat al lui Vladimir Putin. Vigoarea, orgoliul dar și stofa sa de conducător l-au atras mereu spre cercurile de gravitație ale puterii. E o lecție învățată de la tatăl său.

În timpul filmărilor la continuarea peliculei Soare înșelător, respectiv Exodul (2010), explicându-i țarului Putin detalii ale secvențelor realizate.

Într-o corespondență de la Cannes, Mihalkov mărturisea că Rusiei îi trebuie o mână puternică fiindcă Rusia trebuie în primul rând guvernată. E o țară uriașă! […] Pentru mine, forța unei societăți stă în capacitatea de a-și asuma trecutul. Nu ne trebuie Stalin, ci o mână sigură, o guvernare predictibilă și concretă. Și unei asemenea puteri nu ar trebui să-i fie frică de Stalin. Ar trebui să și-l asume. Sunt unii oameni care vor ca Stalin să revină, știu asta. Dar ce regretă ei? Nu regretă prizonierii, crimele, persecuția, ci vor ordinea de atunci și forța pe care o avea Rusia atunci. Ceea ce poate fi atins și fără Stalin...

Și iar îmi vine în minte regretatul meu prieten, actorul Dinu Manolache care, acum patru decenii, în anii studenției, când am ieșit amândoi cu ochii în lacrimi de la Siberiadalui Koncealovski a spus:

-Ia uite cum ne-a făcut ăsta să plângem din cauza lui Stalin!

Astăzi rezonanța acestor cuvinte capătă nuanțe terifiante ca și întrebarea din urmă cu 15 ani rostită de cineast pe Aeroportul Otopeni:

-Era un timp când ne vedeam mai des. E mai bine acum?...

În continuarea dramei din 1994, Soare înșelătorpremiată cu Oscar pentru Cel mai bun film străin, Mihalkov a imaginat în 2010 (așadar după Bărbierul din Siberia)Exodul, o producție cu o recuzită și cu efecte speciale impresionante (50 de milioane de dolari din fonduri publice14) în care generalul Serghei Kotov (jucat tot de el), fuge din lagăr la începutul războiului și luptă pe front, în timp ce fiica sa, acum adolescentă, îl caută.

Cu 15 ani în urmă, Nadia Mihalkova, fiica regizorului se juca pe sine într-un rol de o delicatețe și o poezie de neuitat, alături de tatăl ei, în primul „Soare înșelător”. O revenire a lui Kotov părea atunci cu totul improbabilă după ce regizorul îl „omorâse” în primul film.

Exodul” este un film despre iubire. Nu dintre un bărbat și o femeie, ci dintre o fiică și tatăl său. Ei sunt salvați tocmai de această iubire, care rămâne una foarte puternică și pe care războiul și persecuția regimului stalinist nu pot să o zdruncine, explică cineastul.

Un an mai târziu, în 2011, Citadelava încheia trilogia Soare înșelător. Se vede că agresivitatea, excesele de violență și cruzime ale peliculei nu au exorcizat îndeajuns iubirea mihalkoviană, totuna astăzi cu secvențele iubiriiinvaziei din Ucraina. Dar, (să dăm Cezarului ce e al Cezarului), nici capacitatea lui Mihalkov de a inventa secvențe absolut memorabile.

Fidel tovarăș de partid și amic al premierului Vladimir Putin, președinte al „Fondului Cultural Rusesc”, al „Societății Creatorilor de Film” și al „Consiulului Cetățenesc al Ministerului Apărării”, Nikita „Mihalkov i-a acordat sprijin total lui Putin în anul 2007, pe care l-a încurajat să ignore Constituția și să se îndrepte spre un nou mandat. Astfel, la inițiativa lui Mihalkov s-a născut mișcarea „Pentru Putin", care în cele din urmă l-a adus pe premierul de atunci și fost președinte al Rusiei (actualul „țar” de azi) la conducerea partidului „Rusia Unită". Cineastul a publicat chiar și un manifest intitulat „Dreptate și adevăr. Un manifest al conservatorismului iluminat", cerând politicii și societății o „întoarcere la valorile tradiționale", precum și puteri sporite pentru Biserica Ortodoxă Rusă în politica de stat. Artistul judecă aspru democrația liberală, susținând că „în Rusia oamenii s-au săturat de independența politicii, de libertăți personale, de aceste basme și minuni în care li se cere să creadă, privind spre libertăți democratice după modelul occidental".

A urmat o revoltă a „Societății Creatorilor de Film” care l-a înlăturat pe Mihalkov de la conducerea organizației, după care acesta a revenit în forță și și-a pus în aplicare ideile din manifest. I-a înlăturat pe incomozi, iar mulți regizori și critici cunoscuți au demisionat din proprie inițiativă. Au urmat abuzuri și acuzații de corupție. „Societatea Creatorilor de Film” avea mai multe clădiri în diferite orașe. După ce „țarul cinematografiei ruse" a preluat conducerea, destule au fost vândute, demolate sau închiriate la prețuri de nimic. Vocile critice s-au întrebat: „Lipsă de talent administrativ sau corupție?". Pe de altă parte, o inițiativă civică a încercat fără succes să-l oprească pe Mihalkov să construiască un hotel în centrul Moscovei, deoarece șantierul periclitează imobilele învecinate.

La toate acestea s-au adăugat declarații care au stârnit rumoare, ca de pildă aceea în care, accidentul din martie 2011 de la centrala nucleara Fukushima, urmat de un tsunami devastator, a fost văzut de către cineast ca o pedeapsă divină aplicată japonezilor vinovați nu numai de conflictul legat de Insulele Kurile. După cum tot divinitatea este cea care veghează Rusia de azi: „Dumnezeu ni l-a trimis pe Putin” spune regizorul.

Astăzi ne parvin alte afirmații recente ale lui Nikita Mikhalkov care a declarat că recunoașterea independenței Republicilor Populare Donețk și Lugansk (DNR și LNR) este singura cale de ieșire. Înainte de aceasta, regizorul afirmase că vede alte două republici ca parte a Rusiei ideale – Ucraina și Belarus.

Fără nici un fel de îndoială, Mikhalkov este un fervent susținător al lui Vladimir Putin, acuzând Occidentul că își unește forțele pentru a distruge civilizația rusă și valorile acesteia. Conform Agenției Tanjug, Mikhalkov l-a atacat și pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, pe care l-a acuzat că vorbește în același mod ca naziștii. Faimosul cineast rus a spus că aceștia acuză Rusia că pune în pericol securitatea, în vreme ce NATO se apropie de granița cu Rusia.

Personal, sunt convins că acesta nu este un război între Rusia și Ucraina, este un război al Rusiei, Europei și Americii. Nu este un război pentru democrație în care partenerii noștri vor să ne convingă de ceva. Aceasta este încercarea globală și poate ultima civilizație occidentală care atacă lumea rusă, morala ortodoxă, valorile tradiționale”, a amenințat Mihalkov.

În opinia sa, de la independența Ucrainei în 1991, generații de copii au fost crescute cu „o ură față de Rusia”, iar lumea a ignorat neofascismul din Europa, cu președintele de atunci ucrainean Viktor Iușcenko, care în 2010 l-a premiat postum pe Stepan Bandera.15

Pe de altă parte, vineri 4 martie 2022, procurorul general al Ucrainei, Irina Venediktova, a anunțat pe pagina ei de Facebook un fapt năucitor, anume că un tribunal ucrainean l-a arestat în lipsă pe regizorul rus Nikita Mikhalkov, acesta fiind suspectat de încălcare a suveranității țării. Textul a fost însoțit de o fotografie a hotărârii judecătorești, conform căreia regizorul este suspectat în temeiul articolului 110 din Codul penal („Încălcarea integrității teritoriale și inviolabilității Ucrainei”). Potrivit procurorului general, instanța le-a permis procurorilor ucraineni să-l rețină pe Mikhalkov și să-l aducă în judecată în calitate de suspect pentru o măsură preventivă. Ea a adăugat, de asemenea, că Kievul a lansat o procedură oficială pentru trecerea lui Mihalkov pe lista internațională de urmăriți astfel că ar putea fi reținut atunci când „trece granița aproape oricărui stat civilizat”.

Îmi vine în minte aproape instantaneu o altă fugă în nesfârșitaMaică Rusiedin filmele lui Mihalkov: secvența de final din Sclava iubirii(1975) în care actrița interpretată strălucitor de Elena Solovei, rămasă într-un tramvai care aleargă de unul singur, fără vatman, prin ceață, e urmărită de soldați călare. Lor, superba artistă din film le spune cu o duioasă mirare amestecată cu o milă ce s-ar potrivi și azi:

-Domnilor... Domnilor sunteți niște fiare! Domnilor! O să fiți blestemați de propria voastră țară soldați...

 

-Nu, domnule Mihalkov! Astăzi când vă văd amploarea „cruzimii iubirii” vă răspund la întrebarea de acum 15 ani, fără nici un echivoc:Nu era mai bine când ne vedeam mai des! Și din păcate pentru marea cultură rusă, va trece multă vreme până când vă voi putea privi opera cu seninătate.

Fie și mai rar!

 

Fără melancolie și fără remușcare,

Ne despărțim, pe aceste cuvinte:

...ca soarele înșelător

ce lasă-n urmă roșii fire

în zori mi-ai spus unduitor

că nu a existat iubire...

Răzvan Ionescu

Text preluat din Revista Tabor

 

Anul XVI, nr. 6 iunie 2022

Citiți și Răzvan Ionescu: SIBERIILE FRAȚILOR MIHALKOV ȘI LACRIMILE NOASTRE (I)

 

 

1 Așa cum am arătat și în prima parte, textul de față nu a avut în vedere întreaga filmografie a fraților Mihalkov, ci doar filmele care pot să aducă o cuprindere (nicidecum înțelegere) asupra celor ce se petrec astăzi în lume și în primul rând asupra „Siberiilor” lor, respectiv Siberiada(Andrei Mihalkov Koncealovski) și Bărbierul din Siberia (Nikita Mihalkov). Rememorez puternice emoții din urmă și încerc să înțeleg prezentul devastator. Nu sunt critic de film, ci doar un spectator. Mai mult sau mai puțin mediocru. Și pe deasupra subiectiv, firește.

2 Acesta este leitmotivul care însoțește filmul lui Nikita Mihalkov Soare înșelător(1994) - , ca și pe celelalte două, Exodul (2010) și Citadela (2011) care îl continuă pe cel dintâi, transformându-se astfel într-o trilogie. Cântecul ce revine în mod repetat în film este la origine un tangou polonez To ostatnia niedziela (Aceasta e ultima duminică) datând din anul 1935. A fost popular și în Uniunea Sovietică, cu un text nou și titlul Утомлённое солнце / Utomlionnoe solnțe (Soare obosit). În varianta în limba franceză titlul filmului este Soleil trompeur (Soare înșelător), iar în varianta în limba engleză titlul este Burnt by the Sun (Ars de soare). Soare înșelător a obținut Marele Premiu la Festivalul de film de la Cannes (1994) și Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (1995). După două decenii regizorul revine cu un titlu extras parcă din varianta engleză, Insolație- Solnechnyy udar(2014), scenariu după scrierile lui Ivan Alexeievici Bunin, film parcă menit să încheie cu un fel de răspuns peste timp la întrebarea obsesivă Cum a început totul? Din nou o parabolă a iubirii, temă a adevărului crud, exprimată laconic în motto-ul de mai sus.

3 Niciodată arta nu va fi un teritoriu independent de realitate, un tărâm al unor privilegiați care pășesc printre himere sau își demonstreaza virtuozitatea încântându-se de ei înșiși. Port încă în suflet și în minte filmul lui Nikita Mihalkov care a rulat și pe ecranele noastre: " Piesă neterminată pentru pianină mecanică." Acest film este normal. Suprema lui calitate aceasta este. Între el și viață este un semn de egalitate.(Prof. univ. Octavian Cotescu,decan al Facultății de Teatru - 1977) în George Arion - "Cele mai frumoase 100 de interviuri", Editura Flacara 2011.

4 Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică (răspuns dat de Stalin lui Churchill în timpul Conferinței de la Ialta în anul 1945).

5 Marele actor Alexandr Kaliaghin, astăzi în vârstă de 72 de ani, a jucat și în filmul românesc Stop cadru la masă, regia Ada Pistiner (1982), unde a avut-o parteneră pe Anda Călugăreanu.

Ca să faci un spectacol despre lene trebuie să te pricepi la așa ceva, și chiar să ai o vocație. De multă vreme îl iubeam și chiar îl stimam pe acest domn Oblomov. Acum câțiva ani, revăzând filmul, m-am gândit că ar fi poate timpul și momentul potrivit să mă apuc de o asemenea treabă. Am rugat-o pe doamna Mihaela Tonitza, oblomovistă și ea, să se gândească la o adaptare. Oblomoviști amândoi, am avut totala încredere în ceea ce a scris, așa că n-am intervenit asupra textului decât prin eliminarea unei scurte scenuțe care presupunea anumite complicații de distribuție și de spațiu scenografic, pe care din comoditate, am eliminat-o. De aici încolo, am început cu mare greutate să mă deplasez până la repetiții și înapoi acasă. Acesta fiind lucrul cel mai trudnic, spectacolul s-a realizat în aproximativ un an.

6 Este interesantă remarca nu lipsită de autoironie a celui care în anul 2003 a montat dramatizarea după romanul lui Goncearov la Teatrul Bulandra, boemului regizor Alexandru Tocilescu:

7 „Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov” a fost făcut și cu o conotație politică – o perspectivă critică asupra nobilimii rusești și asupra stilului său de viață boem și leneș. De fapt, filmul vorbește clar și răspicat atât despre viziuni diferite asupra sensului existenței umane, cât și despre modul în care aceste vizuni pot fi influențate de mediul cultural caracteristic. Această reprezentare socială a unui stil de viață specific a atras după sine invenția unui nou cuvânt în limba rusă – oblomovșcina, (oblomovismpentru limba română) definit drept „lipsă a grijilor, lene, neglijență”. Cuvântul își are în prezent un loc al său în fiecare dicționar de limbă rusă și își are originea în romanul lui Goncearov.

8 Vezi documentarul Fiica lui Stalin, scenariu și regia Jobst Knigge (2015).

9 Alături de Pravda, din 1917 și până la destrămarea U.R.S.S. au fost ziarele de referință ale vremii.

10 de la Politiceskoe Biuro, organizația executivă conducătoare, Biroul Politic al Partidului Comunist.

11 comentariu preluat de pe site-ul oanapopablog.wordpress.com

12 Adaptare cinematografică din anul 1970 a piesei omonime scrisă în 1899 Anton Pavlovici Cehov, regizată de Andrei Koncealovski având în distribuție pe marele Innokenti Smoktunovski (Unchiul Vanea) și Serghei Feodorovici Bondarciuk (Doctorul Astrov).

13 Le Beau Sergeeste de fapt, titlul unui film franțuzesc din anul 1958, regizat de Claude Chabrol.

 

14 „Exodul” (care a monopolizat aproape toate fondurile destinate cinematografiei rusești din acei ani) a provocat un protest masiv al cineaștilor ruși împotriva lui Mihalkov.

15 lider ultra-naționalist ucrainean din prima jumătate a secolului XX, acuzat de crime și atrocități.

Donează pentru ActiveNews!

ActiveNews nu a primit niciodată altă publicitate decât cea automată, de tip Google, din care o îndepărtăm pe cea imorală. Aceasta însă nu ne asigură toate costurile.

Ziarele incomode sunt sabotate de Sistem. Presa din România primeste publicitate (adică BANI) doar în măsura în care este parte a Sistemului sau/și a Rețelei Soros. Sau dacă se supune, TACE sau MINTE.

ActiveNews NU vrea să se supună. ActiveNews NU vrea să tacă. ActiveNews NU vrea să mintă. ActiveNews VREA să rămână exclusiv în slujba Adevărului și a cititorilor.

De aceea, are nevoie de cititorii săi pentru a supraviețui așa cum este acum. Dacă și tu crezi în ceea ce credem noi, te rugăm să ne sprijini să luptăm în continuare pentru Adevăr, pentru România!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
RO02BTRLRONCRT0563030301 (lei)
RO49BTRLEURCRT0563030301 (euro)

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook
ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews


Pentru știri necenzurate
abonează-te acum!

Este gratis și poți anula oricând abonarea.

ActiveNews România. Caută pagina noastră și pe Telegram.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
Top 5 autori
VideoNews

25 de ani de la bombardarea Iugoslaviei

Bombardamentele NATO în cifre

Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.

Comentarii (0)
Ultima oră

13:00

Strategii malefice de escaladare a conflictului

12:41

Ion Cristoiu: Presa română știe ce se petrece la Kremlin, dar habar n-are ce se petrece la CCR cu Ordonanța de urgență privind comasarea alegerilor

11:40

OMS urgenteză țările să semneze tratatul pandemic: ”O nouă amenințare pandemică va apărea - și nu există nicio scuză pentru a nu fi pregătiți”

11:26

Cel mai recent sondaj arată că AUR ar lua cele mai multe voturi de la tinerii între 18-35 de ani „dacă alegerile au loc duminica viitoare”

10:45

Când nu ai succes pe câmpul de luptă, treci la asasinate. Șeful SBU afirmă că Ucraina duce o campanie secretă de asasinare a celor care colaborează cu Rusia

10:28

Macron nu-i mai poate ține în frâu pe migranți. Bătaie pe aeroportul Charles de Gaulle - VIDEO

09:17

Celebrul streamer ”Ninja”, cu peste 24 de milioane de abonați pe Youtube și 19 milioane pe Twitch, a fost diagnosticat cu cancer

08:45

Putin dezamăgește ”analiștii militari”, afirmând că Rusia NU va ataca niciodată o țară NATO: ”Este un nonsens total”

08:26

Bloomberg: Macron i-a înfuriat pe americani cu declarațiile despre trimiterea de trupe în Ucraina

23:23

Arhim. Mihail Daniliuc: 27 martie 1918, Basarabia acasă

23:10

Mircea Platon la “Pe Drept Cuvânt”: Suntem victimele unui sistem programat să producă incompetență - VIDEO

22:30

Eminescu, Nichita, Vieru, Basarabia și Țara

21:28

Concurs de produse tradiționale - valorificarea producțiilor agroalimentare obținute în fermele de mărime medie și mică

21:06

România a coborât pe locul 44 în clasamentul privind calitatea vieții și bunăstarea socială, fiind depășită de Bulgaria

19:13

Mulțimi de imigranți au luat cu asalt granița de sud a SUA. Scopul invaziei a milioane de imigranți ilegali, facilitată de Casa Albă, ONG-uri și mega-corporații – VIDEO distribuit de Elon Musk