Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) - Sfântul Nicolae Velimirovici ( https://marturieathonita.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/ )
Când se seamănă sămânța, puterea căldurii și a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă să crească. Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic și să-i întărească rădăcina. Când gospodarul își construiește casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfințească casa. Domnul nostru Iisus Hristos a semănat sămânță de cel mai mare preț în câmpul lumii acesteia. Trebuia să vină puterea Sfântului Duh ca să-i dea căldură și lumină și să o facă să crească. Dumnezeu Fiul a semănat Pomul Vieții în câmpurile deșerte și necultivate ale morții. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului să respire în el, ca să întemeieze Pomul Vieții.
Înțelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea veșniciei se făcuse sălașuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea și înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia să pogoare în acest sălaș și să-l sfințească. Mirele Dumnezeiesc Își alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, și Duhul bucuriei veșnice trebuia să pogoare ca să unească cerul și pământul cu un inel și să înveșmânteze Mireasa în haină de nuntă. Toate urmau să se întâmple așa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost făgăduit și Duhul Sfânt a venit. Cine putea să făgăduiască venirea pe pământ a Duhului Atotputernic afară numai de Cel care știa că Duhul va face ascultare și va veni? Și cui va putea să dea asemenea ascultare grabnică dacă nu Celui Unuia față de care El are iubire desăvârșită?
O, cât de desăvârșită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârșită! Această iubire desăvârșită nu se poate arăta desăvârșit în niciun alt chip decât numai în ascultare desăvârșită. Iubirea este cu grijă mare în toată vremea și în tot ceasul, și cu dorință și grabă de a asculta pe cel iubit. Și din ascultare desăvârșită vine, ca un izvor de lapte și miere, bucurie desăvârșită, care face iubirea un lucru frumos. Tatăl are iubire desăvârșită pentru Fiul și Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârșită pentru Tatăl și pentru Duhul; și Duhul are iubire desăvârșită pentru Tatăl și pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârșite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului și al Duhului, tot așa cum este Fiul față de Tatăl și de Duhul, și Duhul față de Tatăl și de Fiul. Iubirea desăvârșită Îl face pe Tatăl slujitor desăvârșit al Fiului și al Duhului; așa cum face Fiul Tatălui și Duhului, și Duhul Tatălui și Fiului. Precum niciun fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtășită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeiești, tot așa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultării lor, Una de Cealaltă Persoană.
„Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârșit” (Ioan 17:4); „Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârșită a Fiului față de Tatăl? „Părinte … Eu știam că întotdeauna Mă asculți” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; și mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: „Părinte, preaslăvește-Ți numele!” Atunci a venit glas din cer: „Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârșită a Tatălui față de Fiul? „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); „Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Și într-adevăr, în a cincizecea zi după Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârșită față de Fiul?
Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduiește tuturor credincioșilor: „în cinste, unii altora dați-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârșește întru desăvârșirea ei între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoană Se sârguiește să dea cinste mai mare celorlalte două decât Sieși; așa cum fiecare dorește, prin ascultare, să Se facă pe Sine mai mic decât celelalte două. Și dacă nu s-ar arăta această năzuință dulce și sfântă prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiești cinstind pe celelalte două și micșorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemărginită pe care o are fiecare Persoană față de celelalte două, atunci Dumnezeirea Treimică ar ajunge o Persoană fără identitate.
Deci, din iubirea nemărginită pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grăbit să pogoare la vremea potrivită peste Apostoli. Fiul știa cu siguranță că Sfântul Duh Îl va asculta pe El și de aceea El a făcut făgăduință sigură de pogorâre a Duhului peste Apostoli. „Voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Săi. Să nu întrebați cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte că această putere de sus, Duhul Sfânt, voia să Se pogoare peste ucenicii Săi. Domnul nu numai că știa de mai înainte aceasta, dar El știe toate celelalte care urmează să se întâmple până la sfârșitul veacurilor și după acest sfârșit. Dar dacă pătrunzi mai adânc cu osebire în lăuntrul acestei întâmplări, veți vedea că această cunoaștere mai dinainte și proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoaștere mai dinainte și o proorocire numai în măsura în care se referă la fapta din afară a acelei pogorâri: nu se referă la acceptarea și voința Duhului de a face Voia Fiului și de a Se pogorî. Căci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnică și de bună voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Căci nu se spune în Evanghelie că Iisus era plin de Duh Sfânt (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit că se împlinise în El proorocia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” (Luca 4:18)? Iată că este lămurit că Fiul se află în unime nedespărțită cu Duhul Sfânt și cu Tatăl, în împărtășire desăvârșită de iubire, ascultare și bucurie. Ungerea cu mir de către Duhul dovedește prezența reală și vie a Duhului într-o persoană. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir să spună ceva despre Duhul Însuși și Duhul să nu știe; sau să făgăduiască împreună lucrare cu acest Duh și Duhul să nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astăzi arată și faptul că Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum și faptul că El se afla în împărtășire desăvârșită cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare și fiecare făgăduință a Domnului.
Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei și a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Această sărbătoare este Sărbătoarea Cortului, care se sărbătorește toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul călătoriei iudeilor prin pustiu. Această sărbătoare era sărbătorită în luna a șaptea potrivit socotelii iudaice, corespunzător lunii noastre septembrie, și era sărbătoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sărbătorit vreme de șapte zile și ultima zi trebuie să fi fost cu totul măreață, fiind numită „mare”. „Dacă însetează cineva”, a strigat Domnul, „să vină la Mine și să bea”. În Ierusalimul cel deșert, era greu să găsești apă pentru mulțimile de oameni obișnuiți. Sacagiii cărau apă de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apă în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul să vorbească despre sete și apă? Probabil că oamenii se plângeau de sete; probabil că El Se uita la sacagiii care cărau cu mare osteneală cobilițele lor grele cu apă din dealul Siloamului până pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situația că era ziua cea din urmă și Domnul a vrut să folosească timpul ca să aducă ideea setei duhovnicești oamenilor cu inimi învârtoșate și ca să le dea lor băutură duhovnicească. Domnul spusese femeii samarinence: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Și El Se gândește acum la aceeași apă dătătoare de viață, duhovnicească, întrucât El cheamă pe fiecare om însetat: „să vină la Mine și să bea!”
„Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.) Mai presus de toate Domnul arată nevoia credinței în El. El a făgăduit răsplată numai celor care au o credință în El și asta înseamnă numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; căci iată, toți proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezătorul. Ilie și Ioan Botezătorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu și înaintemergători ai Domnului. Sfânta Scriptură vorbește despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl din veșnicie și din Preasfânta Fecioară Maria în vremelnicie. Când Apostolul Petru a mărturisit o asemenea credință în El, spunând: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a lăudat asemenea credință. Când cârmuitorii și cărturarii au încercat să-L pună pe El în încurcătură prin felurite întrebări fără limpezime, El i-a pus pe ei în încurcătură și le-a povestit citând din Sfânta Scriptură că Mesia cel așteptat nu era numai Fiul lui David, ci și Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este să se creadă în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlăturate, de la prima la ultima. În afară de El, credința este deșartă, nădejdea este deșartă și iubirea este fără de folos. Dar credința adevărată în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de către cei care au credință adevărată. Cum se poate întări aceasta? Din trupurile lor râuri de apă vie vor curge. Prin „apă vie” se înțelege aici Duhul Sfânt, după cum explică Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni să se sălășluiască în el, și râul duhovnicesc, de viață dătător va curge din trupul lui. Dar de ce din pântecele (trupul) lui? Pentru că trupul este sălașul Duhului Sfânt, în sfinți, după cum spune Apostolul: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbește credincioșilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credința în Fiul lui Dumnezeu. Prin „trup” în sens mai restrâns se înțelege inima omului ca centru al vieții, atât trupești, cât și duhovnicești. „Fiul meu”, spune înțeleptul împărat, „păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele” (Psalm 50:11). Și iarăși spune Apostolul Pavel: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre” (Galateni 4:6). Și astfel din inimă, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viață dătător prin omul, în tot întregul lui, atât trupește, cât și duhovnicește. Urmează de aici faptul că trupul credinciosului se va face o armă pentru duhul omului și duhul omului o armă pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curățit, luminat, întărit și va fi făcut fără de moarte prin acești curenți ai Duhului, așa încât toate gândurile sale, întreaga iubire și lucrare se vor îndrepta către viața veșnică. Curentul vieții sale va curge în veșnicie și acela al veșniciei în viața sa.
Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Adică: Duhul Sfânt încă nu fusese dat credincioșilor, cu toate că El era cu Iisus. Duhul Sfânt încă nu-Și începuse lucrarea Sa în lume, întru toată plinătatea Sa și întru toată puterea Sa. Căci Domnul Iisus încă nu fusese preaslăvit: jertfa Lui pentru omenire încă nu se sfârșise și lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor încă nu se sfârșise. În rânduiala mântuirii omului, Tatăl este pe deplin lucrător în lume când El Își trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrător în săvârșirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, și Duhul Sfânt este pe deplin lucrător în întemeierea, sfințirea și continuarea lucrării Fiului. Dar aceasta nu înseamnă că, atunci când Tatăl este lucrător, Fiul și Duhul nu sunt; că atunci când Fiul este lucrător, Tatăl și Duhul nu sunt; și atunci când Duhul este lucrător, Tatăl și Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toată plinătatea lucrării Sale pe pământ, Tatăl și Duhul erau împreună lucrători cu El, așa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, și așa cum spunea Domnul Însuși: „Tatăl Meu lucrează … și Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatăl și Fiul lucrează împreună și în același timp. Duhul Sfânt face la fel, așa cum se vede din făgăduința Domnului Iisus că El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Săi și că El Însuși va rămâne cu ei „în toată vremea până la sfârșitul lumii„. Dumnezeirea Treimică este deoființă și nedespărțită, dar, în raport cu lumea zidită, Dumnezeirea Își săvârșește lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostază Dumnezeiască și alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a făgăduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, așa încât se poate spune că făgăduința a venit atât de la Duhul Sfânt, cât și de la Fiul.
Să vedem acum în ce chip s-a împlinit această făgăduință și cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, căruia Îi închinăm noi astăzi această sărbătoare sfântă. Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au rămas în Ierusalim și au așteptat putere de sus care să le spună ce vor urma să facă. Ei erau uniți în suflet și în rugăciune, toți ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este mulțumit sufletul îi deosebește sau îi face pe oameni asemănători; și mulțumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una și aceeași lucrare; sufletele lor erau pline de laudă a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplaseră și cu așteptarea celor ce urmau să se întâmple.
Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngerești? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pământ, ci din cer; nu din vânturile pământești, ci de la puterile cerești. Acest zgomot arată pogorârea Împăratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, după cum nici porumbel nu este. El S-a arătat la Iordan în chip de porumbel și acum Se arată ca un foc; în primul caz pentru a semnifica întreaga înțelepciune și curăția Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, și aici pentru a semnifica putere ca de foc, căldură și lumină: o putere care arde păcatul, o căldură care aprinde inima și o lumină care luminează mintea. Duhul nu are trup și nu primește niciun fel de trup, ci Se arată, potrivit trebuinței, în chip materialnic, care simbolizează cel mai bine sensul momentului. De ce, în această împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperit în chipul limbilor de foc, astfel că s-a așezat câte o limbă de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lămurit din ceea ce urmează:
Și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Iată cum se lămurește faptul că Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost să dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul că, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pământului, așa cum a arătat lămurit Domnul după Învierea Sa, poruncind ucenicilor Săi: „Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru că iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul și Îl răstignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însuși a făcut o nouă alegere dintre toate popoarele de pe pământ, zidind un nou popor ales, nu care să aibă o singură limbă, ci un singur duh, un popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos să fi mers să învețe toate neamurile dacă nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acești misionari ai Evangheliei au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a înțelege și vorbi în limbi străine. Ca oameni simpli, ei cunoșteau numai limba aramaică, limba lor maternă, și nicio altă limbă. Dacă aceștia ar fi învățat multe alte limbi în chip obișnuit, când le-ar fi învățat? Nu le-ar fi trebuit viața întreagă ca să învețe atât de multe limbi câte i-a învățat pe ei într-o clipă Duhul Sfânt? Căci iată cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romanii în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi!
Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Și toți erau uimiți și nu se dumireau. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simplă, cu căutătura simplă și cu haine simple, și fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slăvit în limba sa! Cum puteau să nu se minuneze? Cum puteau să nu fie uimiți? Unii dintre ei, neștiind cum să deslușească ceea ce se întâmpla, au început să spună că Apostolii erau beți. Dar, așa cum se întâmplă adesea, oamenii cinstiți par beți celor beți, și oamenii cu gândire dreaptă par nebuni celor nebuni. Legați de pământ și beți cu de-ale pământului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fuseseră umpluți de Duh Sfânt și care, ca purtători de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul să spună? Oamenilor obișnuiți nu le plac surprizele și atunci când vin surprizele aceștia le întâmpină fie cu mânie, fie cu batjocură. Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel războinic, care dă buzna în casa altui om. El intră în casa a cărei ușă se deschide de bunăvoie și acolo unde El este așteptat ca Oaspete drag și îndelung așteptat. Apostolii L-au așteptat cu mult dor și Acesta S-a pogorât peste ei și Și-a făcut sălaș în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu răcnet de amenințare, ci cu strigăt de bucurie.
O, frații mei, cât Se bucură de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrăit prin cuvânt, când află suflete curate care sunt deschise Lui și ard de dorul Lui! Cu strigăt de bucurie, El Se sălășluiește în ei și le dă lor darurile Lui cele bogate. El intră în ei ca un foc, ca să ardă de tot ultimele rămășițe ale seminței păcatului; pentru ca lumina să-i lumineze pe ei cu lumina cea cerească care nu apune niciodată; pentru ca fierbințeala să-i încălzească pe ei cu căldura sfântă a iubirii, cu care se încălzesc cetele îngerilor în Împărăția lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: „Precum lampa, deși este plină cu ulei și are fitil, rămâne în întuneric dacă nu este aprinsă cu foc, tot așa și sufletul este stins și întunecat până când este atins de lumina și de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuință la vremea aceea. Dar mai târziu, tot ca răspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei și alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul înțelepciunii, darul vorbirii, darul îndurării, darul păcii lăuntrice, darul statorniciei în credință și în nădejde, darul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelșugare și cu bucurie mare, nu numai Apostolilor, ci și urmașilor lor și tuturor sfinților din Biserica lui Hristos până în ziua de astăzi, toate astea după nevoia și curăția oamenilor. Prin lucrările Sale pe pământ, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatălui, cât și Duhului Sfânt. De la primele zile ale viețuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse această bucurie pe care a simțit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a făcut pentru Acesta prilejul de a fi lucrător printre oameni în toată plinătatea puterii Sale. Cu adevărat, El era lucrător în toată vremea și în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încătușați de păcat de la căderea lui Adam în păcat până la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stăvilită și stingherită de păcatele oamenilor. El urma o cale strâmtă printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vieții pentru ca acesta să nu se isprăvească cu totul. El a lucrat și prin legile firii, și prin legile oamenilor, prin prooroci și împărați, prin artiști și înțelepți – în măsura în care puteau, și voiau, ca să se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cădeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în țărâna pământului, aceasta era din căldura cu care El înflăcăra inimile oamenilor.
Oricând un om înțelept avea o străfulgerare a cunoașterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fără de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta vreo alegorie a vieții, care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca să vadă adevărul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui dătătoare de viață. Ori de câte ori omul care este cu adevărat demn, cu credință în Dumnezeu și jertfelnic, a apărat dreptatea și adevărul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fără însuflețire ori bucurie mare. Acestea fuseseră numai fărâmituri aruncate întemnițaților celor flămânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul păcatului și al morții și a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Săi înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunați, împărătești, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigăt de bucurie și în plinătatea puterii Sale, Și-a făcut sălaș în ei. Duhul Sfânt, care era încă mâhnit de păcatul lui Adam, a început încă o dată lucrarea Lui nestrâmtorată a puterii și însuflețirii între oameni.
Pentru o mai bună înțelegere, vă poate ajuta această asemănare: soarele strălucește iarna și primăvara, dar lumina și căldura lui nu pot face să crească nimic prin zăpada iernii. Cu toate acestea, același soare, care trimite aceeași căldură și lumină, face să încolțească și să crească toate semințele semănate. Oamenii de știință ne spun că partea pământului, acolo unde este iarnă, se îndepărtează de soare, că zonele acoperite cu zăpadă sunt așezate mai departe de soare și că acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat și razele nu ajung nemijlocit. Primăvara, acea parte a pământului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zăpadă se apropie de soare, și lumina și căldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pământul iarna. Duhul Sfânt dădea lumină și căldură, dar, din pricina răsucirii păcătoase a sufletului omului și a îndepărtării lui de Dumnezeu, acesta a rămas înghețat și niciun fel de roadă nu putea înmuguri și crește din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului și l-a adus aproape de Dumnezeu, a curățit gheața și zăpada de pe el, l-a arat și a semănat în el sămânță sfântă. Și atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primăvara, să nască și să pună în priveliște, prin puterea Lui, roade dulci și minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodată să facă minunile cu care primăvara împodobește pământul. Și în același chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, viețuind cu sufletele păcălite de gheața și zăpada înșelării de sine, nu pot crede niciodată darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobește pe cei care se apropie de El, și se așează sub razele nemijlocite ale luminii și căldurii Lui Dumnezeiești. Cum ar putea un eschimos, care s-a născut și a trăit toată viața în gheață și zăpadă, să creadă călătorul din pământurile sudice, când acesta îi vorbește despre copaci și pomi în floare, și pajiști acoperite cu flori multicolore, și despre coline verzi?
Tot la fel nici oamenii dintr-o țară îndepărtată de Dumnezeu, înghețată și întunecată de păcat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când aceștia începeau să anunțe veștile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatăl care cheamă la El pe toți cei care vor să se numească fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trăit printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morți întru putere și S-a înălțat întru slavă; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei și le-a dat lor daruri cerești; despre țara plină de lumină, fără de moarte, din cer, de care ne desparte numai păcatul; despre curăția vieții care este căutată la noi pentru ca să ne putem întoarce în țara noastră cea cerească și să ne facem însoțitori și frați ai îngerilor în viața veșnică. Unii credeau în aceste vești pline de bucurie; alții nu. De la sfinții Apostoli au curs râuri de apă vie prin toată lumea. Unii s-au apropiat și au băut din destul din această apă vie; alții nu au băut. Apostolii umblau printre oameni ca niște dumnezei, făcând minuni, alinând fiecare întristare și tămăduind fiecare slăbiciune, propovăduind pocăința și iertarea de păcate. Unii i-au primit cu bucurie, dar alții i-au prigonit cu mânie și batjocură. Cei care i-au primit au simțit împărtășirea lor cu Duhul Sfânt și lucrarea Lui în ei. Și așa Poporul Sfânt sporea ca număr și Biserica lui Dumnezeu se lățea și se întemeia în lume. Așadar sămânța a încolțit și a dat roadă. Așadar casa adevărului, a cărei piatră de temelie era Domnul Iisus, a fost sfințită de către Duhul Sfân, și s-a întins în toate cele patru colțuri ale pământului, turnurile sale ajungând până la cele mai mari înălțimi ale cerului.
Sărbătorind astăzi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârșită pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie și ascultare nesfârșită, dorea să coboare pe pământ și să ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, să pomenim în laude de înălțare pe Preasfânta Fecioară Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserică, ca și împărtășirea de un singur gând, a sfinților, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca preaaleasa. „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioară. Și ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat naștere Rodului Celui Preaslăvit, mireasma căruia străbate cerul și pământul și prin care toți credincioșii sunt hrăniți de la primul până la ultimul. O, Preasfânta și Preacurata Maica Domnului, tu, zorii și leagănul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie și ascultare, ocrotitoarea și mijlocitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, roagă-te neîncetat pentru noi, dimpreună cu sfinții Apostoli!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino peste noi, și Te sălășluiește întru noi, și viețuiește întru noi ca putere, lumină și căldură, ca viață a noastră și bucurie a noastră! Curățește-ne pe noi de toată întinăciunea și, Bunule, mântuiește sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie și gurile noastre de laude, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl și cu Fiul – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIE https://doxologia.ro/ev-ioan-7-37-53-8-12
Ev. Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.
APOSTOL https://doxologia.ro/ap-fapte-2-1-11
Ap. Fapte 2, 1-11
În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Și, iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc, toți galileieni? Și cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
https://doxologia.ro/cum-citim-talcuim-sfanta-scriptura-pe-sfintii-parinti
"Fără citirea Sfintei Scripturi, mântuirea omului este îndoielnică." Sf. Ioan Gură de Aur https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-ioan-gura-de-aur-arhiepiscopul-constantinopolului
RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/pogorarea-sfantului-duh/ && https://www.cuvantul-ortodox.ro/category/duminici-si-sarbatori-noime-vii-pentru-viata-noastra/sarbatori-imparatesti/pogorarea-sfantului-duh-rusaliile/ && NOTA BENE https://marturieathonita.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/ && https://marturieathonita.ro/tag/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/
ÎNTREGUL CARE PREMERGE PARTEA https://doxologia.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-rusaliile-duminica-8-dupa-pasti
https://fb.watch/sTjUdmg7Eq/
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Iubiți credincioși,
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.
Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11).
Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28).
Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne.
Cel ce nu crede are nevoie de zălog.
Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși". În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite "limbi", câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.
Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.
Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el.
Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.
Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.
Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:
1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).
2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).
4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).
5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi...“ (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.
De ce se numește Sfântul Duh "Mângâietorul" și "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.
Duhul Sfânt se numește "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește "la tot adevărul" Duhul Sfânt, care rămâne cu noi "în veac", adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și "va vesti", adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.
Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,
Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.
Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt.
Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi.
Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt.
Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ.
Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt.
Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți.
Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mângâietorule".
Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin!
Când se seamănă sămânța, puterea căldurii și a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă să crească. Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic și să-i întărească rădăcina. Când gospodarul își construiește casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfințească casa. Domnul nostru Iisus Hristos a semănat sămânță de cel mai mare preț în câmpul lumii acesteia. Trebuia să vină puterea Sfântului Duh ca să-i dea căldură și lumină și să o facă să crească. Dumnezeu Fiul a semănat Pomul Vieții în câmpurile deșerte și necultivate ale morții. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului să respire în el, ca să întemeieze Pomul Vieții.
Înțelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea veșniciei se făcuse sălașuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea și înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia să pogoare în acest sălaș și să-l sfințească. Mirele Dumnezeiesc Își alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, și Duhul bucuriei veșnice trebuia să pogoare ca să unească cerul și pământul cu un inel și să înveșmânteze Mireasa în haină de nuntă. Toate urmau să se întâmple așa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost făgăduit și Duhul Sfânt a venit. Cine putea să făgăduiască venirea pe pământ a Duhului Atotputernic afară numai de Cel care știa că Duhul va face ascultare și va veni? Și cui va putea să dea asemenea ascultare grabnică dacă nu Celui Unuia față de care El are iubire desăvârșită?
O, cât de desăvârșită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârșită! Această iubire desăvârșită nu se poate arăta desăvârșit în niciun alt chip decât numai în ascultare desăvârșită. Iubirea este cu grijă mare în toată vremea și în tot ceasul, și cu dorință și grabă de a asculta pe cel iubit. Și din ascultare desăvârșită vine, ca un izvor de lapte și miere, bucurie desăvârșită, care face iubirea un lucru frumos. Tatăl are iubire desăvârșită pentru Fiul și Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârșită pentru Tatăl și pentru Duhul; și Duhul are iubire desăvârșită pentru Tatăl și pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârșite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului și al Duhului, tot așa cum este Fiul față de Tatăl și de Duhul, și Duhul față de Tatăl și de Fiul. Iubirea desăvârșită Îl face pe Tatăl slujitor desăvârșit al Fiului și al Duhului; așa cum face Fiul Tatălui și Duhului, și Duhul Tatălui și Fiului. Precum niciun fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtășită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeiești, tot așa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultării lor, Una de Cealaltă Persoană.
„Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârșit” (Ioan 17:4); „Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârșită a Fiului față de Tatăl? „Părinte … Eu știam că întotdeauna Mă asculți” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; și mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: „Părinte, preaslăvește-Ți numele!” Atunci a venit glas din cer: „Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârșită a Tatălui față de Fiul? „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); „Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Și într-adevăr, în a cincizecea zi după Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârșită față de Fiul?
Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduiește tuturor credincioșilor: „în cinste, unii altora dați-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârșește întru desăvârșirea ei între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoană Se sârguiește să dea cinste mai mare celorlalte două decât Sieși; așa cum fiecare dorește, prin ascultare, să Se facă pe Sine mai mic decât celelalte două. Și dacă nu s-ar arăta această năzuință dulce și sfântă prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiești cinstind pe celelalte două și micșorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemărginită pe care o are fiecare Persoană față de celelalte două, atunci Dumnezeirea Treimică ar ajunge o Persoană fără identitate.
Deci, din iubirea nemărginită pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grăbit să pogoare la vremea potrivită peste Apostoli. Fiul știa cu siguranță că Sfântul Duh Îl va asculta pe El și de aceea El a făcut făgăduință sigură de pogorâre a Duhului peste Apostoli. „Voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Săi. Să nu întrebați cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte că această putere de sus, Duhul Sfânt, voia să Se pogoare peste ucenicii Săi. Domnul nu numai că știa de mai înainte aceasta, dar El știe toate celelalte care urmează să se întâmple până la sfârșitul veacurilor și după acest sfârșit. Dar dacă pătrunzi mai adânc cu osebire în lăuntrul acestei întâmplări, veți vedea că această cunoaștere mai dinainte și proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoaștere mai dinainte și o proorocire numai în măsura în care se referă la fapta din afară a acelei pogorâri: nu se referă la acceptarea și voința Duhului de a face Voia Fiului și de a Se pogorî. Căci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnică și de bună voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Căci nu se spune în Evanghelie că Iisus era plin de Duh Sfânt (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit că se împlinise în El proorocia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” (Luca 4:18)? Iată că este lămurit că Fiul se află în unime nedespărțită cu Duhul Sfânt și cu Tatăl, în împărtășire desăvârșită de iubire, ascultare și bucurie. Ungerea cu mir de către Duhul dovedește prezența reală și vie a Duhului într-o persoană. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir să spună ceva despre Duhul Însuși și Duhul să nu știe; sau să făgăduiască împreună lucrare cu acest Duh și Duhul să nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astăzi arată și faptul că Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum și faptul că El se afla în împărtășire desăvârșită cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare și fiecare făgăduință a Domnului.
Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei și a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Această sărbătoare este Sărbătoarea Cortului, care se sărbătorește toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul călătoriei iudeilor prin pustiu. Această sărbătoare era sărbătorită în luna a șaptea potrivit socotelii iudaice, corespunzător lunii noastre septembrie, și era sărbătoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sărbătorit vreme de șapte zile și ultima zi trebuie să fi fost cu totul măreață, fiind numită „mare”. „Dacă însetează cineva”, a strigat Domnul, „să vină la Mine și să bea”. În Ierusalimul cel deșert, era greu să găsești apă pentru mulțimile de oameni obișnuiți. Sacagiii cărau apă de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apă în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul să vorbească despre sete și apă? Probabil că oamenii se plângeau de sete; probabil că El Se uita la sacagiii care cărau cu mare osteneală cobilițele lor grele cu apă din dealul Siloamului până pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situația că era ziua cea din urmă și Domnul a vrut să folosească timpul ca să aducă ideea setei duhovnicești oamenilor cu inimi învârtoșate și ca să le dea lor băutură duhovnicească. Domnul spusese femeii samarinence: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Și El Se gândește acum la aceeași apă dătătoare de viață, duhovnicească, întrucât El cheamă pe fiecare om însetat: „să vină la Mine și să bea!”
„Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.) Mai presus de toate Domnul arată nevoia credinței în El. El a făgăduit răsplată numai celor care au o credință în El și asta înseamnă numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; căci iată, toți proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezătorul. Ilie și Ioan Botezătorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu și înaintemergători ai Domnului. Sfânta Scriptură vorbește despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl din veșnicie și din Preasfânta Fecioară Maria în vremelnicie. Când Apostolul Petru a mărturisit o asemenea credință în El, spunând: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a lăudat asemenea credință. Când cârmuitorii și cărturarii au încercat să-L pună pe El în încurcătură prin felurite întrebări fără limpezime, El i-a pus pe ei în încurcătură și le-a povestit citând din Sfânta Scriptură că Mesia cel așteptat nu era numai Fiul lui David, ci și Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este să se creadă în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlăturate, de la prima la ultima. În afară de El, credința este deșartă, nădejdea este deșartă și iubirea este fără de folos. Dar credința adevărată în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de către cei care au credință adevărată. Cum se poate întări aceasta? Din trupurile lor râuri de apă vie vor curge. Prin „apă vie” se înțelege aici Duhul Sfânt, după cum explică Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni să se sălășluiască în el, și râul duhovnicesc, de viață dătător va curge din trupul lui. Dar de ce din pântecele (trupul) lui? Pentru că trupul este sălașul Duhului Sfânt, în sfinți, după cum spune Apostolul: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbește credincioșilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credința în Fiul lui Dumnezeu. Prin „trup” în sens mai restrâns se înțelege inima omului ca centru al vieții, atât trupești, cât și duhovnicești. „Fiul meu”, spune înțeleptul împărat, „păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele” (Psalm 50:11). Și iarăși spune Apostolul Pavel: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre” (Galateni 4:6). Și astfel din inimă, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viață dătător prin omul, în tot întregul lui, atât trupește, cât și duhovnicește. Urmează de aici faptul că trupul credinciosului se va face o armă pentru duhul omului și duhul omului o armă pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curățit, luminat, întărit și va fi făcut fără de moarte prin acești curenți ai Duhului, așa încât toate gândurile sale, întreaga iubire și lucrare se vor îndrepta către viața veșnică. Curentul vieții sale va curge în veșnicie și acela al veșniciei în viața sa.
Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Adică: Duhul Sfânt încă nu fusese dat credincioșilor, cu toate că El era cu Iisus. Duhul Sfânt încă nu-Și începuse lucrarea Sa în lume, întru toată plinătatea Sa și întru toată puterea Sa. Căci Domnul Iisus încă nu fusese preaslăvit: jertfa Lui pentru omenire încă nu se sfârșise și lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor încă nu se sfârșise. În rânduiala mântuirii omului, Tatăl este pe deplin lucrător în lume când El Își trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrător în săvârșirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, și Duhul Sfânt este pe deplin lucrător în întemeierea, sfințirea și continuarea lucrării Fiului. Dar aceasta nu înseamnă că, atunci când Tatăl este lucrător, Fiul și Duhul nu sunt; că atunci când Fiul este lucrător, Tatăl și Duhul nu sunt; și atunci când Duhul este lucrător, Tatăl și Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toată plinătatea lucrării Sale pe pământ, Tatăl și Duhul erau împreună lucrători cu El, așa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, și așa cum spunea Domnul Însuși: „Tatăl Meu lucrează … și Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatăl și Fiul lucrează împreună și în același timp. Duhul Sfânt face la fel, așa cum se vede din făgăduința Domnului Iisus că El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Săi și că El Însuși va rămâne cu ei „în toată vremea până la sfârșitul lumii„. Dumnezeirea Treimică este deoființă și nedespărțită, dar, în raport cu lumea zidită, Dumnezeirea Își săvârșește lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostază Dumnezeiască și alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a făgăduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, așa încât se poate spune că făgăduința a venit atât de la Duhul Sfânt, cât și de la Fiul.
Să vedem acum în ce chip s-a împlinit această făgăduință și cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, căruia Îi închinăm noi astăzi această sărbătoare sfântă. Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au rămas în Ierusalim și au așteptat putere de sus care să le spună ce vor urma să facă. Ei erau uniți în suflet și în rugăciune, toți ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este mulțumit sufletul îi deosebește sau îi face pe oameni asemănători; și mulțumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una și aceeași lucrare; sufletele lor erau pline de laudă a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplaseră și cu așteptarea celor ce urmau să se întâmple.
Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngerești? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pământ, ci din cer; nu din vânturile pământești, ci de la puterile cerești. Acest zgomot arată pogorârea Împăratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, după cum nici porumbel nu este. El S-a arătat la Iordan în chip de porumbel și acum Se arată ca un foc; în primul caz pentru a semnifica întreaga înțelepciune și curăția Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, și aici pentru a semnifica putere ca de foc, căldură și lumină: o putere care arde păcatul, o căldură care aprinde inima și o lumină care luminează mintea. Duhul nu are trup și nu primește niciun fel de trup, ci Se arată, potrivit trebuinței, în chip materialnic, care simbolizează cel mai bine sensul momentului. De ce, în această împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperit în chipul limbilor de foc, astfel că s-a așezat câte o limbă de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lămurit din ceea ce urmează:
Și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Iată cum se lămurește faptul că Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost să dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul că, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pământului, așa cum a arătat lămurit Domnul după Învierea Sa, poruncind ucenicilor Săi: „Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru că iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul și Îl răstignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însuși a făcut o nouă alegere dintre toate popoarele de pe pământ, zidind un nou popor ales, nu care să aibă o singură limbă, ci un singur duh, un popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos să fi mers să învețe toate neamurile dacă nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acești misionari ai Evangheliei au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a înțelege și vorbi în limbi străine. Ca oameni simpli, ei cunoșteau numai limba aramaică, limba lor maternă, și nicio altă limbă. Dacă aceștia ar fi învățat multe alte limbi în chip obișnuit, când le-ar fi învățat? Nu le-ar fi trebuit viața întreagă ca să învețe atât de multe limbi câte i-a învățat pe ei într-o clipă Duhul Sfânt? Căci iată cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romanii în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi!
Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Și toți erau uimiți și nu se dumireau. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simplă, cu căutătura simplă și cu haine simple, și fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slăvit în limba sa! Cum puteau să nu se minuneze? Cum puteau să nu fie uimiți? Unii dintre ei, neștiind cum să deslușească ceea ce se întâmpla, au început să spună că Apostolii erau beți. Dar, așa cum se întâmplă adesea, oamenii cinstiți par beți celor beți, și oamenii cu gândire dreaptă par nebuni celor nebuni. Legați de pământ și beți cu de-ale pământului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fuseseră umpluți de Duh Sfânt și care, ca purtători de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul să spună? Oamenilor obișnuiți nu le plac surprizele și atunci când vin surprizele aceștia le întâmpină fie cu mânie, fie cu batjocură. Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel războinic, care dă buzna în casa altui om. El intră în casa a cărei ușă se deschide de bunăvoie și acolo unde El este așteptat ca Oaspete drag și îndelung așteptat. Apostolii L-au așteptat cu mult dor și Acesta S-a pogorât peste ei și Și-a făcut sălaș în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu răcnet de amenințare, ci cu strigăt de bucurie.
O, frații mei, cât Se bucură de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrăit prin cuvânt, când află suflete curate care sunt deschise Lui și ard de dorul Lui! Cu strigăt de bucurie, El Se sălășluiește în ei și le dă lor darurile Lui cele bogate. El intră în ei ca un foc, ca să ardă de tot ultimele rămășițe ale seminței păcatului; pentru ca lumina să-i lumineze pe ei cu lumina cea cerească care nu apune niciodată; pentru ca fierbințeala să-i încălzească pe ei cu căldura sfântă a iubirii, cu care se încălzesc cetele îngerilor în Împărăția lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: „Precum lampa, deși este plină cu ulei și are fitil, rămâne în întuneric dacă nu este aprinsă cu foc, tot așa și sufletul este stins și întunecat până când este atins de lumina și de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuință la vremea aceea. Dar mai târziu, tot ca răspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei și alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul înțelepciunii, darul vorbirii, darul îndurării, darul păcii lăuntrice, darul statorniciei în credință și în nădejde, darul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelșugare și cu bucurie mare, nu numai Apostolilor, ci și urmașilor lor și tuturor sfinților din Biserica lui Hristos până în ziua de astăzi, toate astea după nevoia și curăția oamenilor. Prin lucrările Sale pe pământ, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatălui, cât și Duhului Sfânt. De la primele zile ale viețuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse această bucurie pe care a simțit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a făcut pentru Acesta prilejul de a fi lucrător printre oameni în toată plinătatea puterii Sale. Cu adevărat, El era lucrător în toată vremea și în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încătușați de păcat de la căderea lui Adam în păcat până la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stăvilită și stingherită de păcatele oamenilor. El urma o cale strâmtă printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vieții pentru ca acesta să nu se isprăvească cu totul. El a lucrat și prin legile firii, și prin legile oamenilor, prin prooroci și împărați, prin artiști și înțelepți – în măsura în care puteau, și voiau, ca să se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cădeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în țărâna pământului, aceasta era din căldura cu care El înflăcăra inimile oamenilor.
Oricând un om înțelept avea o străfulgerare a cunoașterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fără de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta vreo alegorie a vieții, care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca să vadă adevărul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui dătătoare de viață. Ori de câte ori omul care este cu adevărat demn, cu credință în Dumnezeu și jertfelnic, a apărat dreptatea și adevărul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fără însuflețire ori bucurie mare. Acestea fuseseră numai fărâmituri aruncate întemnițaților celor flămânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul păcatului și al morții și a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Săi înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunați, împărătești, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigăt de bucurie și în plinătatea puterii Sale, Și-a făcut sălaș în ei. Duhul Sfânt, care era încă mâhnit de păcatul lui Adam, a început încă o dată lucrarea Lui nestrâmtorată a puterii și însuflețirii între oameni.
Pentru o mai bună înțelegere, vă poate ajuta această asemănare: soarele strălucește iarna și primăvara, dar lumina și căldura lui nu pot face să crească nimic prin zăpada iernii. Cu toate acestea, același soare, care trimite aceeași căldură și lumină, face să încolțească și să crească toate semințele semănate. Oamenii de știință ne spun că partea pământului, acolo unde este iarnă, se îndepărtează de soare, că zonele acoperite cu zăpadă sunt așezate mai departe de soare și că acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat și razele nu ajung nemijlocit. Primăvara, acea parte a pământului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zăpadă se apropie de soare, și lumina și căldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pământul iarna. Duhul Sfânt dădea lumină și căldură, dar, din pricina răsucirii păcătoase a sufletului omului și a îndepărtării lui de Dumnezeu, acesta a rămas înghețat și niciun fel de roadă nu putea înmuguri și crește din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului și l-a adus aproape de Dumnezeu, a curățit gheața și zăpada de pe el, l-a arat și a semănat în el sămânță sfântă. Și atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primăvara, să nască și să pună în priveliște, prin puterea Lui, roade dulci și minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodată să facă minunile cu care primăvara împodobește pământul. Și în același chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, viețuind cu sufletele păcălite de gheața și zăpada înșelării de sine, nu pot crede niciodată darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobește pe cei care se apropie de El, și se așează sub razele nemijlocite ale luminii și căldurii Lui Dumnezeiești. Cum ar putea un eschimos, care s-a născut și a trăit toată viața în gheață și zăpadă, să creadă călătorul din pământurile sudice, când acesta îi vorbește despre copaci și pomi în floare, și pajiști acoperite cu flori multicolore, și despre coline verzi?
Tot la fel nici oamenii dintr-o țară îndepărtată de Dumnezeu, înghețată și întunecată de păcat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când aceștia începeau să anunțe veștile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatăl care cheamă la El pe toți cei care vor să se numească fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trăit printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morți întru putere și S-a înălțat întru slavă; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei și le-a dat lor daruri cerești; despre țara plină de lumină, fără de moarte, din cer, de care ne desparte numai păcatul; despre curăția vieții care este căutată la noi pentru ca să ne putem întoarce în țara noastră cea cerească și să ne facem însoțitori și frați ai îngerilor în viața veșnică. Unii credeau în aceste vești pline de bucurie; alții nu. De la sfinții Apostoli au curs râuri de apă vie prin toată lumea. Unii s-au apropiat și au băut din destul din această apă vie; alții nu au băut. Apostolii umblau printre oameni ca niște dumnezei, făcând minuni, alinând fiecare întristare și tămăduind fiecare slăbiciune, propovăduind pocăința și iertarea de păcate. Unii i-au primit cu bucurie, dar alții i-au prigonit cu mânie și batjocură. Cei care i-au primit au simțit împărtășirea lor cu Duhul Sfânt și lucrarea Lui în ei. Și așa Poporul Sfânt sporea ca număr și Biserica lui Dumnezeu se lățea și se întemeia în lume. Așadar sămânța a încolțit și a dat roadă. Așadar casa adevărului, a cărei piatră de temelie era Domnul Iisus, a fost sfințită de către Duhul Sfân, și s-a întins în toate cele patru colțuri ale pământului, turnurile sale ajungând până la cele mai mari înălțimi ale cerului.
Sărbătorind astăzi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârșită pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie și ascultare nesfârșită, dorea să coboare pe pământ și să ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, să pomenim în laude de înălțare pe Preasfânta Fecioară Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserică, ca și împărtășirea de un singur gând, a sfinților, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca preaaleasa. „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioară. Și ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat naștere Rodului Celui Preaslăvit, mireasma căruia străbate cerul și pământul și prin care toți credincioșii sunt hrăniți de la primul până la ultimul. O, Preasfânta și Preacurata Maica Domnului, tu, zorii și leagănul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie și ascultare, ocrotitoarea și mijlocitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, roagă-te neîncetat pentru noi, dimpreună cu sfinții Apostoli!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino peste noi, și Te sălășluiește întru noi, și viețuiește întru noi ca putere, lumină și căldură, ca viață a noastră și bucurie a noastră! Curățește-ne pe noi de toată întinăciunea și, Bunule, mântuiește sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie și gurile noastre de laude, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl și cu Fiul – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIE https://doxologia.ro/ev-ioan-7-37-53-8-12
Ev. Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.
APOSTOL https://doxologia.ro/ap-fapte-2-1-11
Ap. Fapte 2, 1-11
În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Și, iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc, toți galileieni? Și cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
https://doxologia.ro/cum-citim-talcuim-sfanta-scriptura-pe-sfintii-parinti
"Fără citirea Sfintei Scripturi, mântuirea omului este îndoielnică." Sf. Ioan Gură de Aur https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-ioan-gura-de-aur-arhiepiscopul-constantinopolului
RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/pogorarea-sfantului-duh/ && https://www.cuvantul-ortodox.ro/category/duminici-si-sarbatori-noime-vii-pentru-viata-noastra/sarbatori-imparatesti/pogorarea-sfantului-duh-rusaliile/ && NOTA BENE https://marturieathonita.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/ && https://marturieathonita.ro/tag/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/
ÎNTREGUL CARE PREMERGE PARTEA https://doxologia.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-rusaliile-duminica-8-dupa-pasti
https://fb.watch/sTjUdmg7Eq/