Academia Română a ales recent secretarul general al instituției, în persoana acad. Ioan Dumitrache, și opt membri noi. 

 

Unul dintre aceștia este profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, un intelectual veritabil prezent și în câteva interviuri publicate de ActiveNews. Profesorul Ilie Bădescu s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înființând și coordonând în cadrul Institutului departamentul Comunități și dezvoltare rurală. Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii și tratate de sociologie cât și inițiatorul primului proiect de „Atlas social al României” despre care puteți afla mai multe pe Sociologia-Azi.Ro. De Sf. Ilie îl felicităm și îi urăm La Mulți Ani preluând totodată un interviu realizat de Narcisa Urucu Balaban și apărut în Ziarul Lumina al Patriarhiei Române.

„Adâncul pe adânc cheamă”, scria David împăratul într-unul din psalmii săi. Adâncul smereniei sfinților cheamă mulțimea credincioșilor la împărtășirea de har. Marile pelerinaje de la sărbătorile casnicilor lui Dumnezeu ne aduc aminte că doar viața curată îi dă omului puterea de a vedea lucrurile precum sunt. Interviul cu sociologul Ilie Bădescu evidențiază câteva dintre aspectele sub care poate fi privit pelerinajul ortodox, ca fenomen social și religios.

Pelerinajul este răspunsul la problemele cele mai profunde ale ființei omenești. Pelerinajul este un răspuns spiritual la o problemă spirituală. Oamenii nu găsesc răspuns la frământările sufletești decât în interiorul Bisericii, iar pelerinajul este una dintre fețele ecclesiei, adică este locul în care te poți întâlni cu sfinții. Pelerinajele sunt o probă că sfinții sunt lucrători în lume și de fapt pelerinajul este un răspuns la chemarea sfinților, în același timp. Este, cum s-ar zice, un dublu sens, o dublă direcție. Și se pare că, într-adevăr, lumea modernă, o spun foarte mulți teologi, o mărturisesc mari duhovnici, o afirmă filosofi, este o lume care nu numai că este frământată de problemele sufletești, dar se pare că a atins pragul cel mai ridicat. Provocările lumii moderne sunt teribile, între ele, cultura morții deține locul de frunte. În multe chestiuni, forțele care ne domină nu țin de viu, nu țin de viață, nu țin de dialectica spiritului, a sufletului, ci pur și simplu de pulsațiile morții. În literatura lumii, unul dintre marii scriitori din literatura universală, Lev Tolstoi, numește omul care a murit sufletește, duhovnicește, deși biologic este viu, cadavru vertical. Suntem biologic ființe mișcătoare, făpturi care se manifestă în orizonturile vieții, dar sufletește suntem morți.

În acest context, numărul mare de pelerini care participă anual la pelerinajele de la București, Iași, Prislop, Nicula și așa mai departe arată partea cea nevăzută din viața omului, partea care ține de adâncimea și în același timp de înălțarea sufletească a omului, pentru că sunt perioade în care omul se ridică la Dumnezeu și perioade în care Dumnezeu coboară la om. Și El coboară la om și prin sfinții Săi. Deci din punctul acesta de vedere este evident că suntem într-o epocă de secularizare, de­si­gur, de desacralizare, dar este în aceleași timp una de desecularizare. Pelerinajul este într-un fel expresia acestui proces puternic de desecularizare, adică de întoarcere a omului în Biserică. Pelerinajul este una dintre porțile prin care nu individul, nu persoana, nu omul credincios, ci comunitatea de credință, altminteri spus persoana colectivă se întoarce în biserică. Când te duci la Sfânta Liturghie, pleci din familie, pleci eventual cu membrii familiei, ajungi la biserică, ești cu familia și cu ceilalți credincioși cu care te întâlnești în biserică, dar pelerinajul este una dintre formele de convocare directă a persoanei colective, pleci în pelerinaj și ești în pelerinaj cu toți cei care sunt în acest tip de manifestare, este ca un fel de înălțare, de ridicare spre Dumnezeu. 

Din punct de vedere sociologic, nu mai există nici o diferență între pelerini, nu mai există categorii sociale, distribuiri sociale, acolo există intensități sufletești, este trăirea lui Dumnezeu. De asta spun că pelerinajul arată într-un fel și această ipostază, este persoana colectivă, nemijlocit vizibilă, nemijlocit în ordinea aceasta bisericească a lumii. Fiindcă dacă ne uităm cu foarte multă atenție la ce se întâmplă cu pelerinii, vom observa că sunt momente în care de pildă ei sunt cuprinși de o liniște extraordinară, un tip de liniște inexplicabilă social, fiindcă în general mulțimile creează fenomene zgomotoase, turbulențe și anumite stări sufletești de formă zgomotoasă. Dar sunt momente în pelerinaj în care mulțumile sunt cuprinse brusc de foarte multă liniște. În al doilea rând, vom observa în pelerinaje că apare un fel de ordine spontană. Există de­sigur și fenomene, dacă vrem să le numim așa, deviate, dar sunt marginale, ele sunt ca un fel de tangențe, nu știm de unde provin, nu izvorăsc din cercul pelerinilor, sunt tangente la cercul pelerinilor care sunt chemați și sunt pregătiți. Toată înaintarea aceasta a pelerinului este într-un fel și o călătorie interioară. De aceea spun că sunt momente în care deodată toți pelerinii se află în această tăcere, în această liniște.

Pelerinajul face parte din ceea ce reprezintă liturghia de după Liturghie, adică este Biserica prelungită dincolo de momentul liturgic, de momentul euharistic. Pelerinajele sunt din punctul acesta de vedere expresia celei de a doua comuniuni, comuniunea cu sfinții în Iisus Hristos fără îndoială. Dar pelerinajul este expresia unei nevoi teribile de comuniune. Asta arată măsura comunională înlăuntrul Bisericii, dincolo de marea putere pe care o degajă Sfânta Euharistie. Ca atare, putem spune că Biserica nu are limite, este din punctul acesta de vedere comensurată, să spunem, cu dimensiunea infinirii Universului, este infinită, este nemărginită, include întreaga noastră viață, toate formele și forțele vieții noastre sufletești. De aceea spun că pelerinajul este una dintre funcțiile puternice ale Bisericii, este o altă formă, altminteri spus, de manifestare a puterii sufletești, a comunității de credință prin care se exprimă nevoia teribilă a societății de a se întâlni cu sfinții. Este momentul în care societatea percepe printr-un fel de simț duhovnicesc, dacă vreți, printr-un fel de al șaptelea simț care este dincolo de cele care ne pun în ordine cu lumea accesibilă prin simțuri, în raport cu lumea de dincolo de simțuri, adică este lumea care cuprinde taina cea mare, adică taina sfințeniei. Pelerinajul este expresia, dacă vrem, a gradului de sfințire, funcția sfinți­toare, dincolo de momentul euharistic propriu-zis, liturgic.

Nu toți, sunt absolut convins că mulți dintre ei vin cu ingrediente motivaționale diferite, eterogene și impure. Adică se îndreaptă de pildă spre locul de pelerinaj cu motivații care țin adeseori de trăiri eronate, putem spune aproape chiar de o reprezentare de tip idolatru, adică proiectează asupra sfântului ceea ce nu este legitim să proiecteze. Dar se întâmplă un lucru foarte interesant în derularea pelerinajului, adică se petrece o curățire. Este o purificare și în felul acesta ei ajung la întâlnirea cu sfântul prefăcuți interior. De asta spuneam că pelerinajul este și o călătorie interioară, adică este negreșit, cum spune psalmistul, o lămurire, ești lămurit în focul cu care te așteaptă sfântul, adică focul sfințeniei. Sfințenia este o putere extraordinară, este marea minune, de fapt, care ține lumea. Deci din punctul acesta de vedere șansa acestora de a fi între pelerini, de a fi în această înaintare a pelerinilor la marea întâlnire cu sfântul ține tocmai de această minune, de această minunată transformare prin care pelerinii aceștia confuzi în ei înșiși devin limpeziți, lămuriți și luminați deodată, întrucât la capăt este lumină, este sfințenie, la capăt este bucuria teribilă, pentru că acesta este lucrul extraordinar, că se petrece această curăție pe care o dă bucuria duhovnicească.

Într-un moment, eram într-un șir de pelerini când am fost deodată copleșit, emoționat, impresionat de liniștea care s-a lăsat deodată peste toți. A fost un fenomen extrem de interesant. Am avut însă și o experiență extraordinară în Moldova, în momentul în care am așteptat în marea, copleșitoarea, uriașa mulțime să intrăm în Sfântul Altar după sfințirea unui sfânt lăcaș. Atunci mi-am dat seama, am avut deodată revelația ideii Mântuitorului Hristos, a acelei strâmtorări, a porții prin care putem intra în Împărăția cerurilor. Așa se intră. Adică dacă ai puterea să stai în lumea aceasta așa cum este ea, ca să primești răsplata intrării, pentru că altminteri nu primești această răsplată. De aceea în lume suntem uneori așa de strâmtorați, așa de înghesuiți de foarte multe necazuri. Și de asta apar tentații să renunți: „Ies de aici că nu mai rezist! Nu mai pot!” Așa e și în viață. Așa e viața din lume. Și dacă ai puterea, atunci ai șansa să dobândești intrarea pe poarta cea strâmtă. Dacă nu, nu!