La mulți ani, distinse Domnule Academician Cătălin Zamfir!

Cu ochi de bucurie îl întâmpinăm, la ceas aniversar, pe omul excepțional și prieten de drum, Academicianul Cătălin Zamfir.

Una dintre amintirile mele despre Domnia Sa se leagă de un moment esențial din devenirea sociologiei românești postbelice și, într-o măsură, a propriei mele deveniri ca sociolog. Era, cred, toamna anului 1975 și țineam seminariile cursului de sociologie generală pe care-l preda în semestrul acela profesorul Cătălin Zamfir. Tocmai se întorsese din SUA unde fusese profesor invitat la Universitatea Ann Arbor, Michigan, SUA, timp de un an (1973-74). Citisem cartea sa din 1972, „Metoda normativă în psihosociologia organizării”, dar cursul propriu-zis venea cu un aer nou datorat în parte excelentei cunoașteri a sociologiei americane, care la vremea aceea era în fruntea gândirii sociologice universale. Uluirea mea a fost legată de viziunea profesorului referitoare la modul de propagare a problemelor sociale în devenirea unei societăți. Era prima abordare dinamică a relației problemă-soluție fiindcă până atunci percepția mai generală asupra acestei chestiuni era dominată de o viziune mai degrabă statică (poate cu excepția teoriei mertoniene și, într-o măsură, a soților Dorothea și W Thomas, sociologi americani de prim rang).

Obișnuiam să asist și la alte cursuri (ale profesorilor H.H. Stahl, Miron Constantinescu și ale altor profesori pentru care conduceam seminarii), dar la cursurile profesorului Zamfir mergeam cu o curiozitate extremă. Mai încoace mi-am spus că perioada aceea ar putea fi socotită un fel de fază eroică a sociologiei universitare românești implicată într-un proces accelerat de sincronizare cu marile școli ale sociologiei occidentale după intervalul de interdicție a regimului de ocupație. Acea sincronizare s-a petrecut în anii 66-76 și n-ai cum să nu memorezi contribuțiile de atunci ale unor profesori remarcabili din noua generație, între care mi s-a părut că profesorii Cătălin Zamfir, la București și Achim Mihu, la Cluj Napoca, aveau poziții reprezentative pentru ceea ce, consider azi, că a fost generația vârstei eroice a sociologiei universitare românești.

Am descoperit la puțină vreme cercetările prin care Domnia Sa inaugura în România un domeniu de noutate și curaj, acela al indicatorilor de satisfacție cu viața. Mai târziu, am aflat că, în cursul anului academic de la Universitatea Ann Arbor, crease, precum va mărturisi, o bază de 1000 de indicatori de satisfacție/evaluare printr-un studiu de search-reviews asupra unui mare număr de cercetări în domeniu din mai multe țări. Această perioadă i-a permis să pună temelia cercetărilor de satisfacție cu viața intrând fatalmente în coliziune cu discursul ideologic triumfalist al regimurilor comuniste. Cercetările stărilor de satisfacție spărgeau monopolul discursului dominant, fiindcă prin ele nu vorbea directiva politică, ci chiar realitatea cu problemele și necazurile ei. Chiar și dacă ar fi rămas la formula unor analize sociografice și încă ar fi însemnat un progres extraordinar fiindcă, iată, sociologia îndrăznea să vorbească alături și uneori diferit față de dictatura discursivă a directivei politice. După ce inovase paradigma abordării problemelor sociale, profesorul venea cu o a doua mare contribuție teoretică pe care, din păcate, foarte puțini au evaluat-o ca atare.

Reflecțiile aniversare asupra personalității și operei Academicianului Cătălin Zamfir n-ar avea cum să ocolească opera sa de creator de instituții. Lui i se datorează fondarea Institutului de Cercetare a Calității Vieții. 

O aniversare este fără îndoială un prilej de mărturisire publică și deopotrivă un moment fotografic menit unei admirări comune atât a omului Cătălin Zamfir, fondatorul acestei instituții, cât și a operei sale științifice și instituționale. Institutul de cercetare a calității vieții, ca orice instituție, este întemeiat pe o idee, o misiune și o vocație. „Misiunea, ne spune marele istoric N. Iorga, creează un program și programul acesta se preface într-o serie de acțiuni care, acțiunile acestea, alcătuiesc o tradiție”. Un grup oarecare poate ființa în afara unei misiuni. O familie, de pildă, nu-și atribuie o misiune, „nu pleacă de la o ide și nu are un program”, ci se manifestă în temeiul unui mod de viață îndreptățit de Dumnezeu, de la care nu se abate decât cu prețul autodistrugerii. În jurul familiei, însă, pot fi create instituții cu misiune și program, misiunea de a apăra familia cu arma cunoașterii slujitoare.

Activitatea din cei 30 de ani de existență ai ICCV confirmă asumarea misiunii de instituție slujitoare a familiilor din România și de studiere a fațetei celei mai dramatice a țesăturii unei societăți, sărăcia și săracii. Regăsim la temelia întregii activități a Academicianului Cătălin Zamfir, cunoscuta maximă îndrumătoare a Școlii lui D. Gusti: „Pro Scientia Pro Patriae!” Rațiunea de a fi a oricărui Institut de cercetare din România este și trebuie să fie poporul român însuși, și nici o ideologie, nici un program, nici trecătoarele și amăgitoarele „rațiuni istorice”  n-ar trebui să i se substituie. Academicianul Cătălin Zamfir, prin descoperirile și invențiile sale (asupra cărora se vor scrie cărți), a oferit sociologiei instrumente sigure de apărare în fața atâtor amăgiri și derive aservitoare. Pentru această filosofie slujitoare, pentru impresionanta sa operă, comunitatea sociologilor români îi este profund recunoscătoare. 

De Viris illustribus a sociologiei românești postbelice începe cu Domnia Voastră. La mulți ani, iubite coleg, distinse Domnule Academician și profesor! (Din volumul monografic, „Cătălin Zamfir – triumful biografiei”, autori, Ilie și Ciprian Bădescu)

⁎⁎

Sunt perioade în istoria civilizațiilor în care semnele declinului încep să pre-cântărească pe scara vieții într-un chip și un ritm care anunță un capăt de ciclu, decesul unui „sistem”. „Toate câte sunt pe lume au și aceste trei stepene: urcarea, starea și coborârea”, obișnuia să spună acum peste 300 de ani Stolnicul Constantin Cantacuzino. E firesc, ne spune Stolnicul, cu înțeleaptă melancolie, ca toate să treacă. Cel ce învață să citească semnele vremurilor va constata, însă, că multe dispar în chip nefiresc, nu fiindcă le-ar fi trecut vremea, ci prin efectul strămutării lor într-un orizont dominat de cultura declinului. 

Sintagma sună straniu, dar conținutul ei este real, așa cum vom vedea în succintele reflecții asupra unei cărți de mare surpriză a Academicianului Cătălin Zamfir despre criză. Modernitatea, în general, a strămutat stilul de viață la scara popoarelor într-un orizont dominat de cultura declinului. Generații întregi, societăți, popoare, civilizații se lasă atrase uneori pe durate prea lungi de duhul unor manifestări cu totul ruinătoare, care prefațează colapsul unei orânduiri, anunță intrarea într-o eră a nimicirii. 

Cartea recentă a Academicianului Cătălin Zamfir ne oferă o cheie pentru explicarea riguroasă a strămutării întregului Răsărit în orizontul unei crize ruinătoare care se perpetuează. Cartea aceasta a Academicianului Cătălin Zamfir poate fi socotită de-a dreptul o erminie la criza care poartă în miezul ei semnele colapsului. Dacă societatea nu va ieși dintr-un asemenea orizont al îndrumărilor ruinătoare declinul se va agrava cu riscul alunecării pe panta unei formidabile distrugeri pe raza Estului european apropiat denumit de experți UE8, adică Uniunea Europeană la raza celor 8 țări foste comuniste care au fost integrate în UE27, adică în Noua Europă denumită Uniunea Europeană. Integrarea în UE este povestea scrisă cu cerneala oficială sau a zilei. 

În realitate fenomenul este unul grav, ne spune Academicianul Cătălin Zamfir în cartea sa. Procesul acesta poate fi înțeles în cheia unuia mai cuprinzător care descrie nașterea metasistemului politic mondial marcat de un dualism asimetric din care nu va putea ieși în absența unei transformări structurale la scara întregului. Condiția lumii noastre și criza agravată în tot Estul, dar mai cu seamă în România, decurg, ne spune Academicianul Cătălin Zamfir,  din alternarea a două modele de societate în Vest și în Est: „global-național” în Vest și „mondialist-neoliberal”, în Est. 

”Dincolo de diferențele dintre tarile occidentale, precizează autorul, se poate distinge un model comun al acestor țări”.

În viziunea și în practicile occidentalilor unitatea de ultimă referință este țara încât societatea internațională trebuie percepută ca una compusă din țări. ”Țările sunt sistemele cu coerența cea mai ridicată, independente, cu propriile interese pe care le promovează in relațiile cu celelalte țări. Țările sunt cheia strategică a lumii” (Cf Cătălin Zamfir (2023), România în criză, Editura Academiei, p 24). 

Acest model folosește comunitatea interesului național și deci țara ca unitate de acțiune și categorie de gândire strategică pentru că este sistemul cu cea mai mare coerență. Când se distruge această unitate și deci când „țara”, ca noțiune și categorie pivot, este eliminată din gândirea strategică rezultatul este dezastruos. Modelul de societate „impus” în Est, însă, a fost cel „mondialist-neoliberal”, ne spune autorul în cartea Domniei sale. 

„Ipoteza pe care o supunem atenției este că diferențele substanțiale dintre Romania (inclusiv Bulgaria) si celelalte tari in tranziție se explica mai mult prin politica mondialist-neoliberală adoptată in Romania spre deosebire de celelalte țări in tranziție care au adoptau un model mai apropiat de cel al Occidentului european” (ibidem, p 36). 

În România și în tot estul UE8, precizează autorul, a fost introdus în societate un model distinct, am putea spune pervers, constând din înlocuirea comunității naționale (a interesului național) cu o comunitate difuză de ONG-uri (prin care este asigurată promovarea intereselor trans și supranaționale). În felul acesta s-a produs implicit și o disoluție a comunității cognitive la scara întregii UE8. Un asemenea proces a provocat, altfel spus, dizolvarea capacității de autocunoaștere a societății înlăuntrul căreia funcționează și capacitatea de cunoaștere a comunității sociologilor. Rețeaua aceasta controlează circuitele banilor cu care se cumpără influența, discursul public și percepția socială, astfel încât acolo unde partidul de la guvernare are mâna prea scurtă intervin ONG-urile.

Cazurile dezagregării Complexului energetic Oltenia, unul dintre cei mai mari producători de energie din România, cu 11 000 de angajați și o putere energetică de peste 3 GW (care zeci de ani a contribuit la siguranța energetică națională), al blocării lucrărilor la autostrada care traversează Transilvania pentru că amenință o specie de gândaci și deci, chipurile, ecosistemul, distrugerea mineritului, în condițiile în care este relansat în Germania, lichidarea Companiei Naționale a Uraniului spre a fi înlocuită de importuri etc., sunt exemple referitoare la puterea ONG -urilor și de fapt a finanțatorilor din spate, care fac parte din nucleul ocult al sistemului corporatist-plutocratic. 

Aceste exemple arată și efectul dizolvant pe care-l exercită rețeaua ONG-urilor asupra Comunității naționale și deci asupra interesului național. Triumful metasistemului și deci al viziunii mondialist neoliberale în Est este garantat de sistemul de la suprafață, compus din rotativa electorală a partidelor și din rețeaua ONG-urilor. Pentru a evidenția efectul negativ al aplicării modelului mondialist neoliberal în Est și, în particular, în România, autorul cărții pe care o prezentăm omagial la pragul unei vârste onorabile utilizează un pachet de indicatori multidimensionali sub forma unor serii temporale de lungimi variabile, de la momentul interbelic până la cel actual. În primii 10 ani ai tranziției, arată autorul cărții, PIB-ul în România scade la 79% față de nivelul acestuia în 1989. 

Față de celelalte țări care „au reușit în toți acești ani o reformă cu creștere”, în România a fost „o reformă cu declin economic marcat” (ibidem, p 39). Și mai concludent este indicatorul performanțelor, specific țărilor în tranziție (UE8), raportat la cel din Uniunea Europeană. În toate țările în tranziție (UE 8) nivelul performanțelor, măsurat prin PIB pe cap de locuitor în 2017, abia atinge pragul de 83% față nivelul acestui indicator în UE 17, iar în România situația este încă mai gravă căci PIB-ul pe cap de locuitor în 2017 abia atingea 63% față de cel din UE 17. Prin urmare, putem spune că modelul de schimbare aplicat în UE8 a condus nu la dezvoltare sustenabilă ci la o subdezvoltare durabilă. Autorul consideră că în toate țările din UE8 s-a realizat mai degrabă „o reformă cu declin economic”, în România mărimea declinului fiind cea mai gravă. Tulburătoare este analiza comparativă a celor două tranziții postbelice: de până în 1989 și de după 1989, pe care o asimilăm trecerii la sistemul capitalist dependent sau periferial.

Unele sectoare, precum industria și agricultura înregistrează, în cursul tranziției capitaliste, adevărate prăbușiri atestate de declinul grav al contribuției lor în PIB. Între 1989 -2016, contribuția în PIB a industriei scade de la 46% la 21%,, agricultura înregistrează un declin încă mai grav (de la 14% la 4%). Autorul ne previne să nu cădem în eroarea de a învinovăți capitalul, în genere modelul capitalist pentru decalaj. Cauza trebuie căutată ne spune autorul în modelul mondialist-neoliberal de dezvoltare aplicat în Estul fost comunist. În Vest, unde a fost aplicat modelul global-național de dezvoltare situația este radical diferită. Modelul teoretic aplicat în analiza sa de către autor este unul cu efecte de-a dreptul neptice (brusc trezitoare). 

De aceea am spus că această carte, alături de alte câteva datorate unor economiști și sociologi de marcă , este una crucială pentru că asemenea lucrări ne scot dintr-o paradigmă care era aproape somnambulică, cum ar spune sociologul francez, Gabriel Tarde. Aceste lucrări sunt trezitoare invitându-ne să cunoaștem în profunzime cauzele crizelor cu efect ruinător. Asemenea cărți pot fi așezate în seria documentelor ilustrative pentru un fel de „revoluție neptică” (trezitoare), care, în sociologia zilei, rămâne ascunsă. În ultimii 30 de ani, subliniază autorul cărții pe care o comentăm, a survenit în tot Estul o transformare care a provocat distrugeri substructale ireversibile, cum s-a întâmplat, de pildă, cu industrialismul național românesc. 

Putem concluziona, pe baza cărții că, în urma schimbărilor politice din Est, asistăm la al doilea ciclu istoric al victoriei capitalismului de tip occidental, după primul, care a fost al victoriei împotriva sistemelor feudale. Această a doua victorie a condus, însă, la o dezaxare a Estului nu doar la o răsturnare axială pur și simplu, cum ar spune Lovinescu, adică la o răsturnare a axului de gravitație dinspre răsărit spre apus. Prin transformările de după „revoluție” a fost introdus în tot Estul un model de societate și de economie pentru care marii experți americani și afro-asiatici propun conceptul de „capitalism periferial”. Acesta este un capitalism care induce o  subdezvoltare durabilă și sărăcie perpetuă. Așa cum arată Academicianul Cătălin Zamfir, un asemenea capitalism explică și acel fenomen foarte curios al duplicității electorale. Despre ce este vorba? Cartea ne lămurește. 

Politicienii se prezintă în fața electoratului cu promisiunea bunăstării și după alegeri vin cu realitatea sărăciei. Aceasta e o fatalitate dat fiind că cei care vin cu aceste promisiuni, n-ar avea cum să aducă bunăstare fiindcă economia care produce bunăstare a fost distrusă, încât întrebarea este aceasta: cine au fost și sunt lichidatorii? Sigur, cauza trebuie căutată și în nesăbuința tehnocrației românești și deopotrivă în inabilitatea, incapacitatea elitei guvernante românești de a propune un răspuns creator în al doilea moment al transformării. Încât distrugerea creatoare de la momentul unu (care a constat în eliminarea sistemului colectivist de tip centralizat) a fost urmată de o distrugere ruinătoare la momentul doi (acela al adoptării unui sistem de tip capitalist). 

Adică s-a produs, mai întâi, o adaptare reușită la schimbarea cadrului, dar adaptarea n-a fost urmată la momentul doi de un răspuns creator, de relansare a motorului economic și social. Ne-am mutat din lupta cu obediența răsăriteană în consimțământul la obediența occidentală. Așa arată tranziția la suprafață. În adâncime, procesul este indus de expansiunea metasistemului politic mondial, constând, așa cum rezultă din excelenta analiză a autorului dintr-un  „termen ascuns” (puterea banilor și deci a marilor corporații) și doi „termeni la vedere”: partidele și ONG-urile. 

În analiza sa referitoare la momentul startului reformelor de după decembrie 1989, fostul  prim ministru Petre Roman reproduce formularea oficialului occidental care i s-a adresat așa după ieșirea din toate aranjamentele estice (Pactul de la Varșovia, CAER): „de acum încolo sunteți cu noi”. Probabil că oficialul occidental a vrut să spună „sub noi”, dar la vremea aceea noi am înțeles așa, probabil am tradus greșit. Pentru că, în clipa de față, economia României, precum arată toți indicatorii prezentați cu acribie și o remarcabilă intuiție de către Academicianul Cătălin Zamfir în cartea pe care o prezentăm la acest moment omagial, nu numai că este sub țările occidentale, ci este de-a dreptul distrusă. 

Această distrugere substructală (cu derulare ascunsă și cu motivații perverse) a fost inițiată și derulată pentru a face loc înaintării marilor corporații transnaționale și multinaționale și unui sistem croit la două niveluri: un nivel ascuns (semnalat de alternarea geo-economică a celor două modele: globalist-național în Vest și mondialist-neoliberal în Est) și al doilea la vedere (rețeaua de ONG-uri care subalternizează puterea civică). Prin urmare, metasistemul produce o dublă subalternizare: a puterii politice prin jocul echipelor politice de la vârful partidelor și a puterii civice prin ONG-uri. Domnul academician arată în cartea Domniei sale că după reformă, economia și toată societatea românească au intrat în recul, 15 ani de recul, adică s-a mers înapoi față de 1989 vreme de 15 ani;  cum spune Eminescu "Vai de biet român săracul că tot dă înapoi ca racul". 

Repet: s-a mers înapoi. Vreme de 15 ani am tot coborât de la nivelul lui 1989. Vedem ce sugestii ne oferă comparația între cele două sisteme politice, cel nou, introdus de revoluție, și cel vechi, anterior, din care am vrut să ieșim pe bună dreptate, pentru că a condus inclusiv la decalajele cunoscute, dar din care am ieșit ca să intrăm într-o epocă de subdezvoltare durabilă. Este suficient să examinăm tabloul României în clipa de față: sistemul de irigații este distrus, marile repere industriale de prim rang, precum IMGB-ul, o întreprindere competitivă la scară mondială, au fost și ele distruse. Mergeau acolo 40.000 de muncitori în fiecare zi, 40.000 de lucrători din București. Republica la fel, Vulcan etc.  Dacă vizităm locurile lor, vedem că toate aceste mari cetăți ale economiei naționale au fost distruse. Bucureștiul industrial a fost dezaxat, încât capitalismul axial occidental nu ne-a cuprins și pe noi căci, iată, nu suntem în axul dezvoltării. 

Cartea domnului academician Cătălin Zamfir este o carte de cotitură, de turnantă, este într-un fel o eliberare a gândirii din lanțul unor sisteme categoriale care ofensează pur și simplu gândirea liberă și bunul simț. Să recapitulăm ideea axială a cărții academicianului Cătălin Zamfir. Opțiunea pentru viziunea mondialist-neoliberală a condus la situația de acum a unei societăți fără industrialism național (industria, câtă este ține de corporațiile transnaționale), cu multă sărăcie în locul bunăstării etc. Modelul analitic propus de autor este cuprinzător, cu o putere explicativă remarcabilă.  

Dinamica puterii este inteligibilă în trei termeni: termenul ascuns semnalat, în această interpretare, de cele două modele sau viziuni – global-național în Vest și mondialist-neoliberal, în Est – (acestea nu sunt nemijlocit vizibile și pot fi cunoscute inferențial) și cei 2 termeni la vedere: partidele politice și rețeaua ONG-urilor. În planul de la suprafață survine, subliniem încă odată, un al treilea termen, alocat puterii civice, exercitată prin și de rețeaua ONG-urilor. Așadar, pentru a controla din amonte reacția populației pe durata ciclurilor postelectorale (dintre alegeri), metasistemul a dezvoltat o a doua platformă de distribuție a puterii civice și anume rețeaua ONG-urilor. 

Cartea Academicianului Cătălin Zamfir poate fi așezată, repetăm, în biblioteca operelor neptice, a lucrărilor cu funcție trezitoare. Pentru această excepțională performanță aducem laudă cărții și omagiile noastre autorului ei.

(Considerații asupra cărții Academicianului Cătălin Zamfir, „România în criză”, Editura Academiei, 2023. Excerpte din volumul monografic, „Cătălin Zamfir – triumful biografiei”, autori, Ilie și Ciprian Bădescu)