Duminica Întoarcerii Fiului risipitor
Sfântul Nicolae Velimirovici
Nesfârșita iubire de oameni a lui Dumnezeu se vede din răbdarea Lui cea mare, din iertarea Lui cea mare, din bucuria Lui cea mare. Asemenea dragoste își poate găsi o asemănare pe pământ doar în dragostea de mamă. Cine are mai mare răbdare decât o mamă? Cine iartă mai mult decât o mamă? Cine se bucură mai mult pentru întoarcerea unui păcătos decât o mamă când copilul ei e cuminte? De la întemeierea lumii, dragostea de mamă a fost întrecută numai de dragostea Domnului nostru pentru neamul omenesc. Răbdarea L-a dus la pătimirea pe cruce. Încă și de acolo I-a picurat de pe buze iertarea. Bucuria pentru păcătoșii întorși la căință I-a luminat pătimitorul suflet de-a lungul întregii Sale vieți pe pământ. Numai dragostea dumnezeiască o întrece pe cea de mamă. Doar Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mama. El singur ne iartă mai mult ca ea, El singur se bucură mai mult decât ea când ne schimbăm în bine.
Cine nu ne rabdă când păcătuim, acela nu ne iubește. Nu ne iubește nici cel care nu ne iartă atunci când ne pare rău că am greșit. Dar cel mai puțin ne iubește cine nu se bucură de schimbarea noastră în bine.
Răbdarea, iertarea și bucuria sunt cele trei mari însușiri ale iubirii dumnezeiești. După ele se cunoaște adevărata iubire- dacă se poate vorbi de adevărată iubire în afară de iubirea dumnezeiască. Fără acestea trei, dragostea nu e dragoste. Tot atât de puțin i se potrivește numele „dragoste” unui alt fel de a iubi, cât dacă i-ai zice caprei „oaie”.
În pilda Fiului risipitor, Domnul ne zugrăvește adevărata dragoste dumnezeiască în culori atât de vii încât ele ne strălucesc cum strălucește înaintea ochilor lumea când, după întunericul nopții, răsare soarele. Trecerea a două mii de ani nu a șters cu nimic acesta strălucire și ea nu se va șterge niciodată câtă vreme vor fi oameni pe pământ și dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât mai mult se păcătoșește omul, cu atât mai vii sunt culorile zugrăvelii acesteia.
Și Tatăl le-a împărțit celor doi averea cuvenită. Se poate începe mai simplu decât atât dramatica pildă? Dar ce adâncimi ascunde simplitatea aceasta! „Un om oarecare”: aici Se ascunde Dumnezeu; „doi fii”: aici avem un drept și un păcătos- sau toți drepții și toți păcătoșii de pe fața lumii. Cel drept e mai vârstnic decât cel păcătos; pentru că Dumnezeu, în început, l-a făcut pe om drept și acesta singur a ajuns păcătos. Păcătosul își cere partea- atât de la Dumnezeu, cât și de la fratele său cel drept.
Prin „doi fii” se mai înțelege și firea cea îndoită a omului: una însetată de Dumnezeu, iar cealaltă înclinată spre păcat. Firea cea dintâi îl îndeamnă pe om să trăiască după poruncile lui Dumnezeu, după legea minții, cum o numește Apostolul (Romani 7,22-23), iar cealaltă după legea trupului. Omul duhovnicesc și omul trupesc- doi întru unul. Un om duhovnicesc nici nu poate să-și închipuie viața departe de Dumnezeu, pe când omul trupesc socotește că viața lui începe abia după ce s-a despărțit de Dumnezeu. Duhovnicescul e mai bătrân, trupescul e mai tânăr. Încă de când a fost zidit, omul duhovnicesc e mai bătrân. Pentru că ni se spune că Dumnezeu a zis dintru început: „Să facem om după chipul nostru” (Facere 1, 26), iar chipul lui Dumnezeu e chipul cel duhovnicesc al omului, nu chipul său cel trupesc. Abia după aceea a fost făcut trupul omului din praf, din pulbere (Facere 2, 7), în care Dumnezeu a insuflat chipul pe care îl zidise- omul duhovnicesc. Desigur că trupul, așa cum L-a făcut Dumnezeu din praf, nu era păcătos, deși a fost pe urmă unealta păcătuim. De asemenea, Eva era mai tânără decât Adam. Ea a fost zidită din trupul lui Adam și ea, prin dorințele trupului, a încălcat porunca lui Dumnezeu și a căzut în ispită, despărțindu-se prin cădere de Dumnezeu și mergând într-o țară îndepărtată: în împărăția satanei.
Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Iată cum Îi vorbește lui Dumnezeu păcătosul. Dar, de fapt, ce are omul care să nu fie al lui Dumnezeu? Praful, atât, numai praful. Pentru că, deși Dumnezeu a făcut praful, praful nu face parte din ființa Lui. Așa că omul nu are al său decât praful; ce rămâne e totul al lui Dumnezeu. Câtă vreme nu se desparte de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu este și al omului. Chiar Dumnezeu spune: Fiule, toate ale Mele sunt ale tale. Poate să spună așadar și omul: Toate câte are Tatăl ale mele sunt (Ioan 16,15). Dar când vrea cineva să se despartă de Dumnezeu, când caută să-și deosebească partea lui din averea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, Dumnezeu poate foarte bine să nu-i dea nimic- și pe bună dreptate. Pentru că omul fără Dumnezeu e nimic și tot ce are el e nimic. Și chiar dacă i-ar da Dumnezeu numai praf, adică numai trup, fără duh, fără suflet și fără niciun dar duhovnicesc, tot i-ar da mai mult decât nimicul care e al lui; și i-ar da nu pentru că i s-ar cuveni, ci din milă. Dar, pentru că dragostea lui Dumnezeu o întrece nemăsurat pe cea de mamă, Dumnezeu îi dă păcătosului Său fiu mai mult decât numai praful. Adică: pe lângă trup îi dă și suflet, așa cum au toate viețuitoarele, adăugând și niște daruri: ceva înțelegere, ceva conștiință, ceva dorință de bine- doar o scânteioară, cât să-l ridice deasupra animalelor.
Și el le-a împărțit averea. Fiul mai mare a rămas cu tatăl lui ca să se bucure de toate cele ale tatălui, iar fiul cel tânăr, nu după multe zile, adunând toate, s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. Sub cuvântul nu după multe zile nu se ascunde cumva taina scurtei petreceri a lui Adam în Rai? Adam, păcătuind, și-a cerut și și-a primit de la Dumnezeu partea sa. Și a văzut ce este: gol, adică nimic. Fără Dumnezeu, nimic. Însă Dumnezeu, de mila lui, nu l-a izgonit așa gol cum era, ci i-a făcut straie, l-a îmbrăcat, și așa l-a scos afară (Facere, 3,21). Pământ ești, și în pământ te vei întoarce. Așa i-a spus Dumnezeu omului (Facere, 3,19). Și înseamnă: la urma urmelor, atâta ai; numai praful e al tău. Restul e al Meu. Ai cerut ce e al tău, ți-am dat. Dar ca să poți trăi mai departe, ca să rămâi măcar umbra a ceea ce ai fost odinioară, îți dau ceva pe deasupra: îți dau o scânteie din comoara Mea.
Ce s-a întâmplat cu Adam se întâmplă de atunci încoace cu mulțimile de fii ai lui Adam care, despărțindu-se prin păcatele lor de Dumnezeu, își iau partea lor și pleacă departe. Dumnezeu nu silește pe nimeni să rămână cu El. L-a zidit pe om întru libertate și nu-l îngrădește niciodată.
Dar păcătosul care, nebunește, s-a despărțit de Dumnezeu, ce face el acum? S-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. Nu-i fapta unui singur păcătos aceasta! Nu numai acest mezin s-a purtat așa. Așa face fiecare om care se desparte de Dumnezeu. Au mâncat și s-au săturat foarte și pofta lor și-au împlinit-o (Psalm 77, 33).
Trăind în desfrânări. Cum adică? Adică petrecându-și zilele în păcate și neorânduieli, în beție, în certuri, în mânie, în risipire și, mai ales, în desfrâu, prin care forțele vitale se irosesc degrabă și scânteia dumnezeiască se stinge. Omul lipsit de dragoste se lasă cu totul în voia patimilor. Ieșind din calea Domnului, se pomenește într-un hățiș de drumuri pe care o ia la întâmplare, alergând orbește când pe unul, când pe altul. Unul ca acesta stă cu toporul asupra însăși vieții sale, retezându-i rădăcină cu rădăcină, zi de zi, până ce pomul se usucă.
Trăind la întâmplare, fiul risipitor a irosit repede mijloacele primite de la tatăl său. Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. În țara aceea de departe, foarte departe de Dumnezeu, e totdeauna foamete, pentru că țara aceea nu-l poate sătura pe om. Pământul nu-l satură pe om, mai mult îi întețește foamea. Cum să-i poată fi de ajuns omului, când de-abia se satură animalele negânditoare? Nu, nu poate. În țara aceea de departe, este lipsă întotdeauna, pentru că asupra păcătosului, care uită cu totul de Dumnezeu și își cheltuiește zadarnic toată zestrea pe care o are, se abate o foamete groaznică, și nu-l satură nici tot pământul cu tot ce-i poate acesta da, nici măcar pentru o clipă. Așa se întâmplă până astăzi cu orice păcătos care se dă pe sine cu totul țărânei, trupescului, desfrânării. Căci vine ceasul, până la urmă, când se scârbește de ele. Atunci începe să se plângă de lume, să-și blesteme zilele. Trupul și sufletul i-au secătuit; e ca un putregai găunos prin care suflă vântul rece al iernii. ÎI împresoară întunericul. Nimic nu-l mulțumește. Ce să facă acum cu sine însuși? Nu crede nici în viața aceasta, cum să creadă în cealaltă? Nici nu se gândește la așa ceva, iar viața de acum a început s-o urască. A uitat de Dumnezeu și i s-a aplecat de lume. Ce să se facă? Încotro s-o apuce? Universul îl apasă, îl zdrobește, și nu e nicio ușă pe care să scrie: „Ieșire”. Mormântul nu e o ieșire, ci o intrare.
Iar acum, odată ajuns în culmea disperării, apare diavolul. A fost tot timpul cu el, furișat, nevăzut, împingându-l din cădere în cădere. Acum însă i se înfățișează și-l tocmește în slujba sa; îl trimite pe moșiile sale, să-i pască porcii. Pentru că scrie: Și ducându-se s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să-i păzească porcii. Așa pățește orice fiu neascultător care își părăsește părintele și pleacă, crezând că toată lumea-i a lui: sfârșește ca slugă la unul mai rău decât sine, ajunge să crească porcii altcuiva. Locuitorul acelei țări departe de Dumnezeu nu e altul decât diavolul. Cu toate că e numit „om”, după cum și tatăl e numit „om”, e zugrăvit întru totul ca antipodul tatălui de la care trufașul fiu a plecat în chip atât de nebunesc. Nu e un om nici din împărăția cerească, nici din împărăția pământească, ci cumva dintr-o a treia împărăție, a întunericului și a spaimei, a stricăciunii și a focului: împărăția drăcească. Lângă primul om, lângă omul-tată, păcătosul e numit fiu; dar la omul cel rău este numit slugă tocmită. Când era lângă „omul-tată” era binecuvântat cu îmbelșugare; dar la cel rău este flămând, atât de flămând încât ar mânca până și roșcovele pe care le mâncau porcii. Prin porci se înțelege, după un rost mai adânc, nimic altceva decât duhurile rele, locuitorii drăceștii împărății. Pentru că demonii sunt purtători de toată necurăția, iar porcii sunt simbolul văzut al necurăției. Când Domnul a scos demonii din îndrăcitul din ținutul Gadarenilor, i-a trimis în porci (Luca 8, 32-33). Cum râmă porcii pământul, așa râmă dracii în om, până găsesc necurăția cu care să se hrănească. Prin „coji” sau „roșcove” trebuie să înțelegem toată necurăția omului lăuntric: gânduri rele, dorințe murdare, păcate, patimi- cu deosebire patimi. Demonii se hrănesc și se îngrașă cu tot ceea ce sapă și usucă sufletul. Tot ce crește la întuneric în om, neluminat de Dumnezeu, așa cum cresc roșcovele în întunecimea pământului, e hrana dracilor. Dar omului nu-i dau dracii din roadele întunericului decât până ce el intră în stăpânirea lor; odată ce le-a căzut în gheare, nu mai e nevoie să capete de la draci. Hrana lor e venin, iar el e de-acum înveninat. Iar veninul din om îi hrănește acum pe draci! Ei dau târcoale sufletului, așteptând ca acesta să iasă din trup, ca să se poată desfăta de chinurile și mai mari ale sufletului în întunericul cel mai dinafară. Cum zice împăratul prooroc: Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din groapă (Psalm 142, 3). Mort a fost fiul risipitor mai înainte de moartea trupească. Dar, în ceasul celei mai mari disperări, lipse și spaime, o scânteie s-a aprins întrînsul; o scânteie la care nici n-a visat! De unde scânteie pe cărbune stins? De unde viață într-un leș? De acolo de unde am vorbit la început: când tatăl, dându-i fiului partea lui, i-a dat ceva pe deasupra. I-a dat, odată cu pulberea, o scânteie înțelegătoare. Și-o fi spus înțeleptul părinte, când i-a împărțit fiului partea acestuia din avere: „Am să-i dau și asta: o fărâmă de conștiință, un strop de înțelegere; ceva din cele de care a vrut să se despartă. O să aibă mare nevoie. Se duce într-un ținut rece, deșert, și când o fi la ananghie scânteia asta o să-i lumineze calea înapoi la mine. Da, am să i-o dau; și ea o să-l salveze” Da! Scânteia a licărit în ceasul al doisprezecelea, în adânca întunecime în care a coborât fiul risipitor, în împărăția a treia în care el s-a dat pe mâna diavolului. A sclipit în el ca o lampă fermecată, lumina de mult uitată a conștiinței, a înțelegerii. Și în această lumină el și-a venit întru sine. Abia în lumina aceasta a văzut el prăpastia în care căzuse, duhoarea pe care o respirase și răutatea celor cu care se amestecase. În raza tainicei luminițe pe care mâna cea milostivă a tatălui i-o așezase în suflet, s-a trezit din groaznica-i rătăcire și a prins să cântărească viața pe care o dusese la tatăl său cu viața pe care o ducea acum. Și, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, sculându-se, a venit la tatăl său.
Teofilact zice: Venindu-și în sine; de aici se vede limpede că, pe când păcătuia, era afară din sine. Într-adevăr, rătăcind cu simțurile în afară, ne înstrăinăm de noi înșine, părăsim împărăția lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru (Luca 17, 21).
De îndată ce i-a licărit în suflet acea luminiță întru care a văzut ce deosebire este între viața lângă tatăl său și cea pe care o duce înstrăinat, fiul risipitor s-a și hotărât: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu. Am să mă scol, zice. Pentru că vede adâncul în care a căzut. O a treia cale nu este: ori mai departe, mai jos în abisurile demonice, ori înapoi la tatăl său. Iar tatăl e foarte bogat: la el nimeni nu știe ce-i lipsa; argații au de toate, le mai și rămâne, pe când acest fiu moare de foame. Prin „pâine” avem a înțelege „viață”. „Argații” sunt făpturi ale lui Dumnezeu aflate mai jos decât omul pe scara Zidirii, cum ar fi animalele și chiar alte viețuitoare. Fiul risipitor a căzut mai jos decât animalele, încât dorea acum să aibă măcar cât au și ele. Animalele nu sunt făpturi libere, Dumnezeu le guvernează prin puterea și prin voința Sa și le poartă tuturor de grijă. Dar fiul risipitor și-a irosit în desfrânări puterile vii pe care le dă Dumnezeu și animalelor, care le folosesc cum trebuie.
Am greșit la cer și înaintea ta. Prin „cer” înțelegem în primul rând toată oștirea cea îngerească și mai ales pe îngerii păzitori; apoi, darurile duhovnicești pe care Dumnezeu le dă fiecăruia și care închipuie cerul chiar și în omul păcătos: Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu (Romani 7, 22). Iar că prin „cer” sunt arătați aici îngerii, o spune chiar Domnul: Zic vouă: în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15, 17-20). Așadar, acolo unde este bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, e și durere pentru unul care nu se căiește.
Că „cer” mai înseamnă și darurile duhovnicești date de Dumnezeu omului, se vede din cuvântul Apostolului Pavel arătat mai înainte, precum și din următoarele: Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu în trupul vostru și că voi nu sunteți ai voștri ? (I Corinteni 6,19). Și încă și mai limpede se vede din cuvintele Mântuitorului: împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Deci cine păcătuiește împotriva lui Dumnezeu păcătuiește și împotriva îngerilor, și împotriva sa însuși, a omului drept din sine. De aceea spune fiul întors: Am greșit la cer și înaintea ta.
Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Pe cât de mare i-a fost răbdarea, pe atât de mari îi sunt acum iertarea și bucuria. Atât de nesfârșită, atât de blândă este dragostea lui Dumnezeu! De îndată ce păcătosul se căiește și se întoarce, Dumnezeu se și grăbește în întâmpinarea lui, îl primește, îl îmbrățișează și îl sărută. Mare e bucuria mamei la cumințirea copilului; mare e bucuria păstorului la aflarea oii pierdute; mare și bucuria femeii sărmane care-și găsește banul pierdut; dar nimic nu se aseamănă cu bucuria lui Dumnezeu când un păcătos se întoarce la El! La primul semn de căință din inima noastră, oricât am fi încă de departe, Dumnezeu ne-a și văzut și, mai repede decât lumina soarelui pe fața întunecatului pământ, aleargă să ne întâmpine și să primească pe omul cel nou zămislit în noi prin pocăință. Doamne, Îi strigă Atoateștiutorului profetul, Tu ai priceput gândurile mele de departe (Psalm 138, 2). Cerescul nostru Părinte grăbește în ajutorul nostru, Își deschide brațele și ne îmbrățișează strâns, ca să nu mai cădem iarăși în prăpastia diavolului, în câmpia porcilor, în ținutul foametei. Apropiați-vă de Dumnezeu și Se va apropia și El de voi (Iacov 4, 8). O, Tu, cel mai grabnic ajutător! O, brațe preabinecuvântate! De nu s-a stins în noi ultima licărire de conștiință, să ne rușinăm în fața unei iubiri atât de mari! Să ne căim acum, fără zăbavă, să alergăm cu ochii plecați și cu inimile sus în îmbrățișarea Tatălui pe care L-am disprețuit!
Ajungând la tatăl său, fiul cel întors îi spune ce-și pusese în minte să spună: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar nu apucă să zică tot ce avea de gând; mai departe, suna așa: Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Dar aici tatăl îl oprește. Nu-l lasă să se umilească cerându-i să-l primească slugă, nu! Ci, îmbrățișându-l și sărutându-l așa zdrențăros cum era, murdar și sălbăticit, le strigă slugilor să-i slujească: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mana lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Haina cea dintâi închipuie bogăția și frumusețea darurilor dumnezeiești, straiul de sfințenie și puritate în care era Adam înveșmântat înainte de a păcătui, înainte de a cădea și a se duce de la Dumnezeu într-o țară depărtată. Hristos însuși e straiul acesta: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat (Galateni 3,27). Sufletul despuiat de tot lucrul bun e îmbrăcat iarăși din cap până-n picioare: haina sa veche, murdară, zdrențăroasă, se aruncă și i se dă una nouă. Haina nouă pentru suflet închipuie pe omul cel nou: întors, născut din nou, iertat și primit de Dumnezeu. Iar fără acest strai nou nimeni nu poate fi în împărăția lui Dumnezeu, cum se vede prea bine din pilda dată de Hristos, a nunții fiului de împărat (Matei 22,2-14). Acest veșmânt e cusut, după cuvântul Apostolului, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândețe, cu îndelungă răbdare… iar peste toate acestea…. cu dragoste, care este legătura desăvârșirii (Coloseni 3,12-14; cf. Efeseni 4, 24, Apocalipsa 7,14, Zaharia 3,4).
Inelul din deget înseamnă logodna sufletului cu Hristos. Cel întors se leapădă de toate legăturile necurate cu lumea, se alipește de Hristos și rămâne una cu El într-o legătură de nedesfăcut. Logodna aceasta a fost înfăptuită cu puterea și harul Duhului Sfânt, care pecetluiește toate darurile cerești.
Dați încălțăminte în picioarele lui, spune slugilor tatăl. Încălțăminte înseamnă voință tare, care îl face pe om să umble neabătut în căile lui Dumnezeu, fără să o apuce încolo și încoace și fără să se uite înapoi.
Prin vițelul îngrășat care s-a junghiat trebuie să-L înțelegem pe Iisus Hristos Însuși, Care S-a dat să fie jertfit pentru ca să-i cruțe pe păcătoși de păcatul lor.
Prin slujitori înțelegem fie pe îngeri, fie pe preoți. Dacă înțelegem casa tatălui ca fiind cerul însuși, atunci în slujitori vedem îngeri; dacă- și acest lucru încă e adevărat- vedem în ea Biserica de pe pământ, în slujitori trebuie să vedem pe preoți, pe acei chemați să săvârșească taina jertfei lui Hristos și, prin ea, să-i hrănească pe oameni întru viața veșnică. Iar că în primul rând se are în vedere aici Biserica, se înțelege din faptul că fiul risipitor încă nu a murit; or, câtă vreme omul nu s-a despărțit de trup, ține de împărăția lui Dumnezeu în chipul ei de pe pământ, care este Biserica. Dar că slujitorii, închipuindu-i pe preoți, îi închipuie la fel de bine și pe îngeri, se vede mai întâi din faptul că îngerii sunt de față în biserică la Sfintele Taine, apoi din faptul că Dumnezeu îi trimite pe îngerii păzitori să-i călăuzească pe oameni la mântuire.
Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Cu trupul era încă viu, dar cu sufletul ca și mort. Rămășița scânteii de Har dumnezeiesc s-a aprins în el și i-a înviat sufletul. Pierdut a fost aproape încă de când și-a cerut de la tatăl partea sa. Și și-a venit întru sine. Adică: pierdut fiind, și-a venit în fire, în lumina scânteii dumnezeiești. Dumnezeu l-a cunoscut, Dumnezeu nu l-a pierdut din ochi până în ultima clipă- cea a căinței.
Și au început să se veselească. Auzind ce se petrece fiul cel mare s-a supărat: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Așa i-a grăit fiul cel drept tatălui său. Mai sunt și printre vrednicele fețe bisericești unii care se mânie astfel asupra celor greșiți, pe când biserica îi primește cu bucurie și cu blândețe pe cei ce se întorc, și-i aduce și pe aceștia la Taina Sfântă a împărtășaniei. Mulți drepți ai Vechiului Testament au putut vorbi și ei astfel când au văzut că Dumnezeu îl aduce pe singurul Său Fiu jertfă pentru generațiile mai tinere și mai păcătoase decât a lor: Nouă nu ne-ai dat nici măcar un ied! Pe lângă uriașa jertfă pe care ai făcut-o pentru acești urmași ai noștri risipitori și păcătoși, nouă nu ne-ai jertfit nimic, nici cât de cât. Apoi, deoarece capra înseamnă de obicei păcatul, acești drepți ar putea încă spune: „Pe noi ne-ai oprit cu strășnicie până și de la cel mai mic păcat- mic și neînsemnat ca un ied- și acum îi răsplătești pe acești păcătoși cu cea mai mare bogăție a Ta- cu Fiul Tău!”
Mergând mai departe, vom vedea că această pildă, care pare simplă, pătrunde drept la inima istoriei neamului omenesc, de la căderea lui Adam până la Dreptul drepților, Domnul nostru Iisus Hristos, care este pentru oameni, pentru Adam și pentru toți urmașii acestuia, asemeni Fiului cel Mare al Tatălui ceresc- deși El este singurul născut, nu înfiat cum suntem noi. Dacă Domnul nostru ar fi vorbit și El ca un om oarecare, ca un muritor, ar fi putut să-I spună și El Tatălui: „Adam a păcătuit și a căzut de la Tine, el și urmașii lui au hulit numele Tău, pentru ca acum să-i pregătești și lui și lor atâta slavă și veselie câtă nu s-a închipuit nici de Mine, nici de cerul întreg!” Desigur că Domnul nostru nu Se poate supăra pe cerescul Său Tată, nici nu-I vorbește astfel; doar dacă ar spune-o spre învățătura sau spre mustrarea noastră, ca să nu ne împăunăm că suntem drepți și să începem a ne uita de sus la păcătoșii care se căiesc. E ca și cum ne-ar spune: dacă Eu, Cel veșnic Drept, Cel veșnic nedespărțit de Tatăl, nu cârtesc a-l primi iarăși pe Adam în împărăția cerească, cum oare voi, drepți doar de ieri-alaltăieri, păcătoși încă de pe urmă celui dintâi păcat al lui Adam, vă împotriviți iubirii pe care Dumnezeu o are pentru păcătoșii care se întorc la pocăință?
Fiule, i-a spus tatăl, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Astfel îl liniștește Dumnezeu pe omul cel drept, pomenindu-i toate nemăsuratele avuții pe care, împreună cu el, le stăpânește și le chivernisește. Toate ale mele sunt ale Tale. Cu întoarcerea fratelui tău partea ta nu s-a împuținat cu nimic, ci ți s-a adăugat bucuria, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.
Așa sfârșește pilda aceasta, care ea singură este o evanghelie întreagă de taină și învățătură. Cu cât mai adânc pătrunde cineva prin rugăciune în miezul acestei pilde, cu atât i se dezvăluie mai mult taina și învățătura din ea. Slavă Domnului nostru Iisus, care ne-a dăruit pilda aceasta, comoara aceasta din a cărei bogăție neamuri peste neamuri vor strânge cunoaștere de Dumnezeu și de om, învățând din ea ce este dragostea prin îndelungă răbdare, iertarea prin dragostea lui Dumnezeu și bucuria prin dragostea cu care Dumnezeu îi primește pe păcătoșii care se întorc. Slavă Tatălui Său Cel fără de început, și de viață-dătătorului Duh- Treimea cea de-o ființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Curând vom intra în Sfântul și Marele Post. De fapt, am (și) intrat, deja, în perioada bisericească a Triodului!...
Subiectul postului ori tema postirii este des discutată, frecvent dezbătută și temeinic analizată; De ce? Fiindcă postul face parte integrantă, indispensabilă, din viața spiritual - duhovnicească a oricărui creștin, veritabil și autentic!...
În fond, chiar așa, ce este postul, ce este postirea?
Postul este un mijloc spiritual, o treapă, o etapă, un urcuș duhovnicesc ce realizează un început dar trebuie să asigure o continuitate, o permanență, în viața noastră, zilnică, cotidiană!...
Practic, postul sau, mai ales, postirea, înseamnă: a ierta acolo unde te-ai mâniat, a iubi acolo unde ai urât, a ajuta acolo unde ai fost indiferent, a sprijini acolo unde ai fost insensibil, a asculta acolo unde ai fost surd și arogant, a cerceta acolo unde ai fost ignorant, a te (po)căi acolo unde ai păcătuit, a-ți cere iertare acolo unde ai greșit, a îmbărbăta acolo unde ai descurajat, a compătimi acolo unde ai criticat, a îngădui acolo unde ai judecat, a vindeca și tămădui acolo unde ai asuprit, a mărturisi adevărul acolo unde ai propovăduit minciuna, a fi sincer acolo unde ai fost ipocrit, a încuraja acolo unde ai ridiculizat, a fi blând acolo unde ai fost aspru, a fi deschis acolo unde ai fost ironic, a face bine acolo unde ai făcut rău, a face milostenie acolo unde ai fost lacom și zgârcit, a plânge cu cel ce plânge, a te ruga cu cel ce se roagă, a te bucura cu cel ce se bucură; într-un cuvânt: a-ți (re)veni în propria și autentica ta fire!...
Postul și postirea trebuie, neaparat, musai, să schimbe, să transforme ceva, esențial și fundamental, în viața noastră, mai mult decât atât: să convertească firea, ființa și parsoana noastră cea (de)căzută, alterată de păcat și afectată ori copleșită de patimi, transfigurând, deci, viața noastră pământească și vremelnică, supusă, fragilității, vulnerabilității, eroziunii, slăbiciunii, corupției spirituale și păcatului, într-una cerească și veșnică, încă de aici și de acum, lipsită de coroziune și patimă, boală, suferință, neputință sau moarte!...
Postul (mai) înseamnă a face (foarte) mult bine și a face (foarte) puțin rău, mai corect spus: deloc!...
Ca atare, postul sau postirea înseamnă să te rogi mai mult, să te aduni și să te concentrezi mai mult și să te risipești mult mai puțin; cu alte cuvinte, înseamnă introspecție, reflecție și meditație, interiorizare mai multă și, mai profundă și, exteriorizare mult mai puțină ori mai sumară!...
Altfel spus, postul/postirea trebuie să ajute la adunarea minții și la risipirea păcatelor și a patimilor, la consolidarea înfrânării și la cultivarea virtuții!...
Postul trebuie să înmulțească faptele milei trupești și ale milei sufletești, să rodească îmbogățirea și înavuțirea în cele duhovnicești, dumnezeiești, eterne și veșnice!...
Postul, așadar, ne poate ajuta la a deveni: din răi - buni, din avari și lacomi - milostivi, din aprigi răzbunători - sinceri iertători, din necinstiți - corecți și onești, din mândri - smeriți, din orgolioși - modești, din nedrepți - cinstiți și înțelegători, din egoiști - altruiști, din împietriți - sensibili și delicați, din neoameni - oameni; căci, altminteri: "omul poate fi sau deveni, mare, mic sau, de nimic"!...
Prin urmare, de vrei să te mântuiești, cu postirea să călătorești, căci, atunci, nu ai să greșești și, nici nu ai să păcătuiești ori să pătimești!...
Dumnezeu să ne ajute, tuturor, în continuare, numai, în tot lucrul cel bun! Amin!...
Stelian Gomboș
https://steliangombos.wordpress.com/
pfbid036Hya5GwVrFvMzbnLYgFY4sKytgbfcjsbyKVKUK
Enj2WNUaLeP68gkYJ8JRzoTygPl/
Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu, și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta (Luca 15, 18)
Iubiți credincioși,
În Sfânta Scriptură Dumnezeu se numește “Tată al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostivește față de cei păcătoși care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăință.
Dumnezeu zice prin proorocul Isaia:
Când te vei întoarce și vei suspina, ATUNCI te vei mântui și vei cunoaște unde ai fost (Isaia 30, 15).
În alt loc, prin același prooroc, zice Dumnezeu: Spălați-vă, curățiți-vă, ștergeți răutățile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiți-vă de răutățile voastre. Și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; și de vor fi ca roșeala, ca lâna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).
Acest adevăr s-a petrecut și cu fiul risipitor din Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întâi și-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese când era în casa tatălui său, apoi a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17).
Acestea au fost cuvintele fiului risipitor când și-a venit întru sine, adică a început a-și cunoaște greutatea păcatelor sale.
FĂRĂ această simțire și trezire NIMENI dintre păcătoși NU va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.
Care era foamea fiului risipitor care a zis: “iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupească se gândea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfântul Prooroc Isaia: Iată, cei ce slujesc Mie vor mânca, iar voi veți flămânzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veți înseta. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veți vă veți rușina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veți întrista.
Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veți striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).
Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El și-a adus aminte de vremea când petrecea în casa tatălui său și de hrana și desfătarea duhovnicească ce o avea lângă el. Ajungând păzitor de porci în țară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!
Care a fost hrana lui câtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credința, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrânarea, curăția și toate celelalte virtuți care cu adevărat sunt hrană a sufletului.
Mântuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fântâna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, câștigându-i sufletul.
De aceea când Apostolii Îl rugau să mănânce, El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți (Ioan 4, 32).
Mâncarea Mea este să fac VOIA Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui (Ioan 4, 34).
Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mântuirea aproapelui său, cu adevărat își hrănește sufletul său cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscându-și starea lui vrednică de plâns și gândind să se întoarcă la Părintele său cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatălui său. De aceea când a venit către tatăl său, a zis:
Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primește-mă ca pe unul din argații tăi (Luca 15, 19).
Trei sunt stările celor ce se mântuiesc.
Starea celor dintâi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor și cu toată puterea voinței lor se sârguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceștia spune dumnezeiasca Scriptură: Cât am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).
A doua ceată este a argaților, care, căutând plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi fericirea cea veșnică a Împărăției Sale. Despre aceștia scrie: Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire (Psalm 118, 112).
Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecățile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).
Deci, fiul risipitor, gândindu-se că și argații, adică cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru răsplătire primesc daruri duhovnicești și se împărtășesc de ele, a cerut Tatălui său să fie primit în casa părintească măcar ca un argat.
Această întoarcere a lui din toată inima către părintele său, și smerenia cea mare să fie primit ca un argat de Tatăl său, i-a fost pricină de mare folos, căci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevărat fiu al său care se întoarce cu toată inima către El.
Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi că, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut MILĂ și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat (Luca 15, 20).
Iubiți credincioși,
Dar ce înțelegem prin acest cuvânt: “Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său”? Aceasta ne arată că Preabunul și Atotștiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul păcătos “greșit-am”, cunoaște HOTĂRÂREA lui cea din INIMĂ de a se întoarce către El. De aceea l-a primit cu atâta bucurie și nu i-a mai pomenit greutatea păcatelor lui cu care l-a supărat.
I-a dat haina cea dintâi, adică nepătimirea cu care a fost îmbrăcat când era lângă tatăl său. Și inel i-a pus pe mâna lui, semnul legăturii celei dintâi când petrecea în viață curată și neprihănită, mai înainte de a se despărți de tatăl său. Iar după ce i-a dat lui haina cea dintâi și inel și încălțăminte în picioarele lui, adică voința tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale:
vițelul cel îngrășat și-l junghiați să mâncăm și să ne veselim; căci fiul meu acesta, pierdut a fost și s-a aflat, mort a fost și a înviat (Luca 15, 23-24).
O, bunătatea și dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu!
Cât este de negrăită Mila Lui și cât de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu câtă părintească iubire primește El pe fiii Lui cei pierduți prin păcat, care se întorc cu mare căință și umilință către El și câtă bucurie se face în cer când un păcătos se întoarce la pocăință!
Mare și nemărginită este milostivirea lui Dumnezeu față de cei păcătoși care se ÎNTORC către El din toată inima și cu toată smerenia și hotărârea de a-și îndrepta viața!
În pilda Fiului Risipitor vedem că el nu făcuse fapte de pocăință, adică încă nu-și făcuse canonul păcatelor sale cu care a supărat pe părintele său.
Ci NUMAI venindu-și în sine și cunoscându-și STAREA jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila și îndurarea Părintelui său care cu atâta bucurie și cu prăznuire l-a primit.
Cu adevărat, frații mei, smerenia și pocăința iartă multe păcate și fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să facă tâlharul răstignit alături de Hristos când mâinile și picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost deajuns:
Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta (Luca 23, 42).
Iar Mântuitorul îndată i-a răspuns: Adevăr grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel:
Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite. Bine a zis și Sfântul Efrem Sirul: “Pocăința, fără jertfe și fără cheltuieli, poate să împace și să milostivească pe Dumnezeu.
Pocăința a oprit jertfa sângeroasă, aducând jertfa conștiinței (proces de conștiință!! -nota mea).
Ea nu caută ied, ci mărturisire. Nu cere oaie pentru jertfă, ci mărturisire din conștiință. Nu ai turturea de jertfă tu cel ce ai păcătuit? Suspină și Dumnezeu, mai presus de turturea, îți socotește ție aceasta. Nu ai pasăre? Lăcrimează și, în loc de jertfă, ți se va socoti ție. Nu ai porumbel? Vestește-ți păcatele tale lui Dumnezeu și-ți vor fi ție ardere de tot. Dacă te vei ruga, ca pe un vițel de jertfă va primi Dumnezeu rugăciunea ta.
O, cât de mare este pocăința!
O, cât de minunate sunt lucrurile cele dintru dânsa! Că una fiind, pe toate le poate”. “O, darul Evangheliei, că pe toată Legea a îndreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot în Biserică; căci are conștiința care jertfește pentru dânsul. Din inimă se roagă și milostivește pe Dumnezeu pentru sine“.
Iubiți credincioși,
Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminică a Triodului, care ne pregătește duhovnicește pentru ÎNCEPEREA și TRECEREA cu FOLOS a Sfântului și marelui Post al Paștelui.
Evanghelia ce s-a citit astăzi este foarte frumoasă și ziditoare de suflet.
Părintele care avea doi fii este Tatăl nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizează pe creștinii buni și ascultători de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe creștinii răi și neascultători, asemenea lui.
Din ceata creștinilor ascultători fac parte toți fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfințenie poruncile Lui. Aceștia merg regulat la slujbele Bisericii, se roagă ziua și noaptea, ascultă de Dumnezeu și de păstorii rânduiți, nasc și cresc copii în frica Domnului, se spovedesc și se împărtășesc cu Sfintele Taine regulat, duc viață smerită și fac milostenie la cei săraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvântare și cu rugăciune.
De aceea Dumnezeu le ajută în toate.
Nu așa însă se întâmplă cu creștinii neascultători și robiți de păcate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre aceștia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserică, cei ce-și ucid copiii, bețivii, hulitorii de Dumnezeu care înjură de cele sfinte, desfrânații, lacomii, zgârciții, și mai ales mândrii, în frunte cu sectele, că ce sunt sectanții, decât creștini răzvrătiți, mândri și neascultători care nu vor să asculte de Biserica întemeiată de Hristos, ci își fac legi și dogme, după mintea lor, asemenea fiului mai tânăr din Evanghelie.
Toți aceștia sunt căzuți din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserică, de Sfinți și se ceartă pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explică după voia lor. Dar cine cade din ascultare și din Biserică, acela cade și din Dumnezeu.
Ce cumplit este păcatul neascultării!
Ce greu este să trăiești după mintea ta, să nu asculți de nimeni, să te depărtezi de Dumnezeu, de credință, de rugăciune, de Biserică, de preot, și de părinții care te-au născut.
Așa a făcut tânărul din Evanghelie: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere… și s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări (Luca 15, 12-13).
Neascultarea este fiica mândriei.
De aceea cel mândru și neascultător este LĂSAT de Dumnezeu să cadă în păcate grele, CA SĂ se smerească și să se întoarcă la pocăință.
Cel dintâi păcat în care cad mândrii și neascultătorii este desfrânarea, o patimă grea, urâtă, rușinoasă.
Dar D A C Ă omul căzut se căiește, îl mustră conștiința și vrea să se întoarcă, Tatăl nostru cel ceresc NU-L LASĂ, ci îi întinde mâna, îl așteaptă, îi iese înainte, îl sărută cu lacrimi de bucurie și îl iartă.
Așa a făcut Tatăl ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a ieșit înainte, l-a sărutat, i-a iertat păcatele, i-a dat inel și haină și a ospătat cu el.
Vedeți bunătatea și mila lui Dumnezeu?
Vedeți roadele căinței celui ce se întoarce la Hristos?
Vedeți că toți păcătoșii au pocăință și iertare?
Vedeți că și pe noi ne așteaptă Domnul la pocăință în ușa bisericii? Numai să ne pară rău de cele făcute, să ne spovedim cu căință, să părăsim păcatele și să zicem ca fiul desfrânat:
Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primește-mă ca pe unul din argații tăi (Luca 15, 18-19).
D A C Ă ar zice aceste cuvinte din inimă, bețivii, desfrânații și creștinii robiți de păcate din zilele noastre,
pe T O Ț I i-ar primi, i-ar săruta și i-ar ierta Dumnezeu!
Însă puțini sunt din creștinii noștri care se tem cu adevărat de Dumnezeu, care se întorc din nou la biserică, la pocăință și aleargă la preoți să-și mărturisească păcatele.
Pocăința fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare și îndemn pentru toți, iar neascultarea și căderea lui în desfrâu să ne aducă aminte de marea primejdie ce amenință pe copiii loviți de necredință și desfrâu.
Ne uităm câți părinți și câte mame vin plângând la biserică și mănăstiri pentru copiii lor.
Toți ne spun același lucru:
Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracții rele, la filme cu ucideri și filme cu desfrânare; nu mai vor să învețe, să meargă la biserică și la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu și sunt nervoși.
S-au împrietenit cu copii răi;
trăiesc în desfrâu cu fete rele ca și ei, fumează și se îmbată, ce să facem cu ei?
Cum să-i scăpăm de desfrâu și să-i întoarcem la credință, la biserică, la o viață creștinească normală?
Iată marea problemă a copiilor noștri.
Iată durerea de astăzi a multor părinți.
Iată că s-au înmulțit în lume și în familiile noastre fiii risipitori, neascultători și desfrânați, ca cel din Sfânta Evanghelie.
Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele?
Ce trebuie să răspundem acestor părinți care vin plângând la noi?
Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noștri mai întâi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredința, neascultarea și desfrânarea.
Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinței și a desfrâului.
Cum?
Mai întâi să-i ducem la un duhovnic bun să-și mărturisească păcatele.
Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viață socială normală, și să-i deprindem să se roage și să citească cărți sfinte.
Numai să luați aminte ca nu cumva chiar părinții, tata și mama, să fie aceia care își smintesc copiii și-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.
Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele și orașele noastre. Avem încă multe mame creștine devotate care își cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri și preoți buni peste tot în țară.
Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul.
De aceea să nu deznădăjduiască nimeni.
Să ne întoarcem la Tatăl ceresc care ne-a zidit.
Dumnezeu ne așteaptă în pragul bisericilor.
Să venim cât avem vreme, că ne așteaptă și ne cheamă.
Și căzând înaintea Lui, să zicem cu căință și lacrimi: “Iată, am greșit la cer și înaintea Ta. Am rătăcit pe căile păcatului. Ne-am depărtat de Tine și de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi. Acum ne căim, ne pare rău, ne temem de veșnica osândă care ne așteaptă, că nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi. Ci primește-ne înapoi ca pe cei mai de pe urmă robi ai Tăi!” Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Nesfârșita iubire de oameni a lui Dumnezeu se vede din răbdarea Lui cea mare, din iertarea Lui cea mare, din bucuria Lui cea mare. Asemenea dragoste își poate găsi o asemănare pe pământ doar în dragostea de mamă. Cine are mai mare răbdare decât o mamă? Cine iartă mai mult decât o mamă? Cine se bucură mai mult pentru întoarcerea unui păcătos decât o mamă când copilul ei e cuminte? De la întemeierea lumii, dragostea de mamă a fost întrecută numai de dragostea Domnului nostru pentru neamul omenesc. Răbdarea L-a dus la pătimirea pe cruce. Încă și de acolo I-a picurat de pe buze iertarea. Bucuria pentru păcătoșii întorși la căință I-a luminat pătimitorul suflet de-a lungul întregii Sale vieți pe pământ. Numai dragostea dumnezeiască o întrece pe cea de mamă. Doar Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mama. El singur ne iartă mai mult ca ea, El singur se bucură mai mult decât ea când ne schimbăm în bine.
Cine nu ne rabdă când păcătuim, acela nu ne iubește. Nu ne iubește nici cel care nu ne iartă atunci când ne pare rău că am greșit. Dar cel mai puțin ne iubește cine nu se bucură de schimbarea noastră în bine.
Răbdarea, iertarea și bucuria sunt cele trei mari însușiri ale iubirii dumnezeiești. După ele se cunoaște adevărata iubire- dacă se poate vorbi de adevărată iubire în afară de iubirea dumnezeiască. Fără acestea trei, dragostea nu e dragoste. Tot atât de puțin i se potrivește numele „dragoste” unui alt fel de a iubi, cât dacă i-ai zice caprei „oaie”.
În pilda Fiului risipitor, Domnul ne zugrăvește adevărata dragoste dumnezeiască în culori atât de vii încât ele ne strălucesc cum strălucește înaintea ochilor lumea când, după întunericul nopții, răsare soarele. Trecerea a două mii de ani nu a șters cu nimic acesta strălucire și ea nu se va șterge niciodată câtă vreme vor fi oameni pe pământ și dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât mai mult se păcătoșește omul, cu atât mai vii sunt culorile zugrăvelii acesteia.
Și Tatăl le-a împărțit celor doi averea cuvenită. Se poate începe mai simplu decât atât dramatica pildă? Dar ce adâncimi ascunde simplitatea aceasta! „Un om oarecare”: aici Se ascunde Dumnezeu; „doi fii”: aici avem un drept și un păcătos- sau toți drepții și toți păcătoșii de pe fața lumii. Cel drept e mai vârstnic decât cel păcătos; pentru că Dumnezeu, în început, l-a făcut pe om drept și acesta singur a ajuns păcătos. Păcătosul își cere partea- atât de la Dumnezeu, cât și de la fratele său cel drept.
Prin „doi fii” se mai înțelege și firea cea îndoită a omului: una însetată de Dumnezeu, iar cealaltă înclinată spre păcat. Firea cea dintâi îl îndeamnă pe om să trăiască după poruncile lui Dumnezeu, după legea minții, cum o numește Apostolul (Romani 7,22-23), iar cealaltă după legea trupului. Omul duhovnicesc și omul trupesc- doi întru unul. Un om duhovnicesc nici nu poate să-și închipuie viața departe de Dumnezeu, pe când omul trupesc socotește că viața lui începe abia după ce s-a despărțit de Dumnezeu. Duhovnicescul e mai bătrân, trupescul e mai tânăr. Încă de când a fost zidit, omul duhovnicesc e mai bătrân. Pentru că ni se spune că Dumnezeu a zis dintru început: „Să facem om după chipul nostru” (Facere 1, 26), iar chipul lui Dumnezeu e chipul cel duhovnicesc al omului, nu chipul său cel trupesc. Abia după aceea a fost făcut trupul omului din praf, din pulbere (Facere 2, 7), în care Dumnezeu a insuflat chipul pe care îl zidise- omul duhovnicesc. Desigur că trupul, așa cum L-a făcut Dumnezeu din praf, nu era păcătos, deși a fost pe urmă unealta păcătuim. De asemenea, Eva era mai tânără decât Adam. Ea a fost zidită din trupul lui Adam și ea, prin dorințele trupului, a încălcat porunca lui Dumnezeu și a căzut în ispită, despărțindu-se prin cădere de Dumnezeu și mergând într-o țară îndepărtată: în împărăția satanei.
Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Iată cum Îi vorbește lui Dumnezeu păcătosul. Dar, de fapt, ce are omul care să nu fie al lui Dumnezeu? Praful, atât, numai praful. Pentru că, deși Dumnezeu a făcut praful, praful nu face parte din ființa Lui. Așa că omul nu are al său decât praful; ce rămâne e totul al lui Dumnezeu. Câtă vreme nu se desparte de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu este și al omului. Chiar Dumnezeu spune: Fiule, toate ale Mele sunt ale tale. Poate să spună așadar și omul: Toate câte are Tatăl ale mele sunt (Ioan 16,15). Dar când vrea cineva să se despartă de Dumnezeu, când caută să-și deosebească partea lui din averea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, Dumnezeu poate foarte bine să nu-i dea nimic- și pe bună dreptate. Pentru că omul fără Dumnezeu e nimic și tot ce are el e nimic. Și chiar dacă i-ar da Dumnezeu numai praf, adică numai trup, fără duh, fără suflet și fără niciun dar duhovnicesc, tot i-ar da mai mult decât nimicul care e al lui; și i-ar da nu pentru că i s-ar cuveni, ci din milă. Dar, pentru că dragostea lui Dumnezeu o întrece nemăsurat pe cea de mamă, Dumnezeu îi dă păcătosului Său fiu mai mult decât numai praful. Adică: pe lângă trup îi dă și suflet, așa cum au toate viețuitoarele, adăugând și niște daruri: ceva înțelegere, ceva conștiință, ceva dorință de bine- doar o scânteioară, cât să-l ridice deasupra animalelor.
Și el le-a împărțit averea. Fiul mai mare a rămas cu tatăl lui ca să se bucure de toate cele ale tatălui, iar fiul cel tânăr, nu după multe zile, adunând toate, s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. Sub cuvântul nu după multe zile nu se ascunde cumva taina scurtei petreceri a lui Adam în Rai? Adam, păcătuind, și-a cerut și și-a primit de la Dumnezeu partea sa. Și a văzut ce este: gol, adică nimic. Fără Dumnezeu, nimic. Însă Dumnezeu, de mila lui, nu l-a izgonit așa gol cum era, ci i-a făcut straie, l-a îmbrăcat, și așa l-a scos afară (Facere, 3,21). Pământ ești, și în pământ te vei întoarce. Așa i-a spus Dumnezeu omului (Facere, 3,19). Și înseamnă: la urma urmelor, atâta ai; numai praful e al tău. Restul e al Meu. Ai cerut ce e al tău, ți-am dat. Dar ca să poți trăi mai departe, ca să rămâi măcar umbra a ceea ce ai fost odinioară, îți dau ceva pe deasupra: îți dau o scânteie din comoara Mea.
Ce s-a întâmplat cu Adam se întâmplă de atunci încoace cu mulțimile de fii ai lui Adam care, despărțindu-se prin păcatele lor de Dumnezeu, își iau partea lor și pleacă departe. Dumnezeu nu silește pe nimeni să rămână cu El. L-a zidit pe om întru libertate și nu-l îngrădește niciodată.
Dar păcătosul care, nebunește, s-a despărțit de Dumnezeu, ce face el acum? S-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. Nu-i fapta unui singur păcătos aceasta! Nu numai acest mezin s-a purtat așa. Așa face fiecare om care se desparte de Dumnezeu. Au mâncat și s-au săturat foarte și pofta lor și-au împlinit-o (Psalm 77, 33).
Trăind în desfrânări. Cum adică? Adică petrecându-și zilele în păcate și neorânduieli, în beție, în certuri, în mânie, în risipire și, mai ales, în desfrâu, prin care forțele vitale se irosesc degrabă și scânteia dumnezeiască se stinge. Omul lipsit de dragoste se lasă cu totul în voia patimilor. Ieșind din calea Domnului, se pomenește într-un hățiș de drumuri pe care o ia la întâmplare, alergând orbește când pe unul, când pe altul. Unul ca acesta stă cu toporul asupra însăși vieții sale, retezându-i rădăcină cu rădăcină, zi de zi, până ce pomul se usucă.
Trăind la întâmplare, fiul risipitor a irosit repede mijloacele primite de la tatăl său. Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. În țara aceea de departe, foarte departe de Dumnezeu, e totdeauna foamete, pentru că țara aceea nu-l poate sătura pe om. Pământul nu-l satură pe om, mai mult îi întețește foamea. Cum să-i poată fi de ajuns omului, când de-abia se satură animalele negânditoare? Nu, nu poate. În țara aceea de departe, este lipsă întotdeauna, pentru că asupra păcătosului, care uită cu totul de Dumnezeu și își cheltuiește zadarnic toată zestrea pe care o are, se abate o foamete groaznică, și nu-l satură nici tot pământul cu tot ce-i poate acesta da, nici măcar pentru o clipă. Așa se întâmplă până astăzi cu orice păcătos care se dă pe sine cu totul țărânei, trupescului, desfrânării. Căci vine ceasul, până la urmă, când se scârbește de ele. Atunci începe să se plângă de lume, să-și blesteme zilele. Trupul și sufletul i-au secătuit; e ca un putregai găunos prin care suflă vântul rece al iernii. ÎI împresoară întunericul. Nimic nu-l mulțumește. Ce să facă acum cu sine însuși? Nu crede nici în viața aceasta, cum să creadă în cealaltă? Nici nu se gândește la așa ceva, iar viața de acum a început s-o urască. A uitat de Dumnezeu și i s-a aplecat de lume. Ce să se facă? Încotro s-o apuce? Universul îl apasă, îl zdrobește, și nu e nicio ușă pe care să scrie: „Ieșire”. Mormântul nu e o ieșire, ci o intrare.
Iar acum, odată ajuns în culmea disperării, apare diavolul. A fost tot timpul cu el, furișat, nevăzut, împingându-l din cădere în cădere. Acum însă i se înfățișează și-l tocmește în slujba sa; îl trimite pe moșiile sale, să-i pască porcii. Pentru că scrie: Și ducându-se s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să-i păzească porcii. Așa pățește orice fiu neascultător care își părăsește părintele și pleacă, crezând că toată lumea-i a lui: sfârșește ca slugă la unul mai rău decât sine, ajunge să crească porcii altcuiva. Locuitorul acelei țări departe de Dumnezeu nu e altul decât diavolul. Cu toate că e numit „om”, după cum și tatăl e numit „om”, e zugrăvit întru totul ca antipodul tatălui de la care trufașul fiu a plecat în chip atât de nebunesc. Nu e un om nici din împărăția cerească, nici din împărăția pământească, ci cumva dintr-o a treia împărăție, a întunericului și a spaimei, a stricăciunii și a focului: împărăția drăcească. Lângă primul om, lângă omul-tată, păcătosul e numit fiu; dar la omul cel rău este numit slugă tocmită. Când era lângă „omul-tată” era binecuvântat cu îmbelșugare; dar la cel rău este flămând, atât de flămând încât ar mânca până și roșcovele pe care le mâncau porcii. Prin porci se înțelege, după un rost mai adânc, nimic altceva decât duhurile rele, locuitorii drăceștii împărății. Pentru că demonii sunt purtători de toată necurăția, iar porcii sunt simbolul văzut al necurăției. Când Domnul a scos demonii din îndrăcitul din ținutul Gadarenilor, i-a trimis în porci (Luca 8, 32-33). Cum râmă porcii pământul, așa râmă dracii în om, până găsesc necurăția cu care să se hrănească. Prin „coji” sau „roșcove” trebuie să înțelegem toată necurăția omului lăuntric: gânduri rele, dorințe murdare, păcate, patimi- cu deosebire patimi. Demonii se hrănesc și se îngrașă cu tot ceea ce sapă și usucă sufletul. Tot ce crește la întuneric în om, neluminat de Dumnezeu, așa cum cresc roșcovele în întunecimea pământului, e hrana dracilor. Dar omului nu-i dau dracii din roadele întunericului decât până ce el intră în stăpânirea lor; odată ce le-a căzut în gheare, nu mai e nevoie să capete de la draci. Hrana lor e venin, iar el e de-acum înveninat. Iar veninul din om îi hrănește acum pe draci! Ei dau târcoale sufletului, așteptând ca acesta să iasă din trup, ca să se poată desfăta de chinurile și mai mari ale sufletului în întunericul cel mai dinafară. Cum zice împăratul prooroc: Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din groapă (Psalm 142, 3). Mort a fost fiul risipitor mai înainte de moartea trupească. Dar, în ceasul celei mai mari disperări, lipse și spaime, o scânteie s-a aprins întrînsul; o scânteie la care nici n-a visat! De unde scânteie pe cărbune stins? De unde viață într-un leș? De acolo de unde am vorbit la început: când tatăl, dându-i fiului partea lui, i-a dat ceva pe deasupra. I-a dat, odată cu pulberea, o scânteie înțelegătoare. Și-o fi spus înțeleptul părinte, când i-a împărțit fiului partea acestuia din avere: „Am să-i dau și asta: o fărâmă de conștiință, un strop de înțelegere; ceva din cele de care a vrut să se despartă. O să aibă mare nevoie. Se duce într-un ținut rece, deșert, și când o fi la ananghie scânteia asta o să-i lumineze calea înapoi la mine. Da, am să i-o dau; și ea o să-l salveze” Da! Scânteia a licărit în ceasul al doisprezecelea, în adânca întunecime în care a coborât fiul risipitor, în împărăția a treia în care el s-a dat pe mâna diavolului. A sclipit în el ca o lampă fermecată, lumina de mult uitată a conștiinței, a înțelegerii. Și în această lumină el și-a venit întru sine. Abia în lumina aceasta a văzut el prăpastia în care căzuse, duhoarea pe care o respirase și răutatea celor cu care se amestecase. În raza tainicei luminițe pe care mâna cea milostivă a tatălui i-o așezase în suflet, s-a trezit din groaznica-i rătăcire și a prins să cântărească viața pe care o dusese la tatăl său cu viața pe care o ducea acum. Și, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, sculându-se, a venit la tatăl său.
Teofilact zice: Venindu-și în sine; de aici se vede limpede că, pe când păcătuia, era afară din sine. Într-adevăr, rătăcind cu simțurile în afară, ne înstrăinăm de noi înșine, părăsim împărăția lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru (Luca 17, 21).
De îndată ce i-a licărit în suflet acea luminiță întru care a văzut ce deosebire este între viața lângă tatăl său și cea pe care o duce înstrăinat, fiul risipitor s-a și hotărât: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu. Am să mă scol, zice. Pentru că vede adâncul în care a căzut. O a treia cale nu este: ori mai departe, mai jos în abisurile demonice, ori înapoi la tatăl său. Iar tatăl e foarte bogat: la el nimeni nu știe ce-i lipsa; argații au de toate, le mai și rămâne, pe când acest fiu moare de foame. Prin „pâine” avem a înțelege „viață”. „Argații” sunt făpturi ale lui Dumnezeu aflate mai jos decât omul pe scara Zidirii, cum ar fi animalele și chiar alte viețuitoare. Fiul risipitor a căzut mai jos decât animalele, încât dorea acum să aibă măcar cât au și ele. Animalele nu sunt făpturi libere, Dumnezeu le guvernează prin puterea și prin voința Sa și le poartă tuturor de grijă. Dar fiul risipitor și-a irosit în desfrânări puterile vii pe care le dă Dumnezeu și animalelor, care le folosesc cum trebuie.
Am greșit la cer și înaintea ta. Prin „cer” înțelegem în primul rând toată oștirea cea îngerească și mai ales pe îngerii păzitori; apoi, darurile duhovnicești pe care Dumnezeu le dă fiecăruia și care închipuie cerul chiar și în omul păcătos: Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu (Romani 7, 22). Iar că prin „cer” sunt arătați aici îngerii, o spune chiar Domnul: Zic vouă: în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15, 17-20). Așadar, acolo unde este bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, e și durere pentru unul care nu se căiește.
Că „cer” mai înseamnă și darurile duhovnicești date de Dumnezeu omului, se vede din cuvântul Apostolului Pavel arătat mai înainte, precum și din următoarele: Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu în trupul vostru și că voi nu sunteți ai voștri ? (I Corinteni 6,19). Și încă și mai limpede se vede din cuvintele Mântuitorului: împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Deci cine păcătuiește împotriva lui Dumnezeu păcătuiește și împotriva îngerilor, și împotriva sa însuși, a omului drept din sine. De aceea spune fiul întors: Am greșit la cer și înaintea ta.
Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Pe cât de mare i-a fost răbdarea, pe atât de mari îi sunt acum iertarea și bucuria. Atât de nesfârșită, atât de blândă este dragostea lui Dumnezeu! De îndată ce păcătosul se căiește și se întoarce, Dumnezeu se și grăbește în întâmpinarea lui, îl primește, îl îmbrățișează și îl sărută. Mare e bucuria mamei la cumințirea copilului; mare e bucuria păstorului la aflarea oii pierdute; mare și bucuria femeii sărmane care-și găsește banul pierdut; dar nimic nu se aseamănă cu bucuria lui Dumnezeu când un păcătos se întoarce la El! La primul semn de căință din inima noastră, oricât am fi încă de departe, Dumnezeu ne-a și văzut și, mai repede decât lumina soarelui pe fața întunecatului pământ, aleargă să ne întâmpine și să primească pe omul cel nou zămislit în noi prin pocăință. Doamne, Îi strigă Atoateștiutorului profetul, Tu ai priceput gândurile mele de departe (Psalm 138, 2). Cerescul nostru Părinte grăbește în ajutorul nostru, Își deschide brațele și ne îmbrățișează strâns, ca să nu mai cădem iarăși în prăpastia diavolului, în câmpia porcilor, în ținutul foametei. Apropiați-vă de Dumnezeu și Se va apropia și El de voi (Iacov 4, 8). O, Tu, cel mai grabnic ajutător! O, brațe preabinecuvântate! De nu s-a stins în noi ultima licărire de conștiință, să ne rușinăm în fața unei iubiri atât de mari! Să ne căim acum, fără zăbavă, să alergăm cu ochii plecați și cu inimile sus în îmbrățișarea Tatălui pe care L-am disprețuit!
Ajungând la tatăl său, fiul cel întors îi spune ce-și pusese în minte să spună: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar nu apucă să zică tot ce avea de gând; mai departe, suna așa: Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Dar aici tatăl îl oprește. Nu-l lasă să se umilească cerându-i să-l primească slugă, nu! Ci, îmbrățișându-l și sărutându-l așa zdrențăros cum era, murdar și sălbăticit, le strigă slugilor să-i slujească: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mana lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Haina cea dintâi închipuie bogăția și frumusețea darurilor dumnezeiești, straiul de sfințenie și puritate în care era Adam înveșmântat înainte de a păcătui, înainte de a cădea și a se duce de la Dumnezeu într-o țară depărtată. Hristos însuși e straiul acesta: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat (Galateni 3,27). Sufletul despuiat de tot lucrul bun e îmbrăcat iarăși din cap până-n picioare: haina sa veche, murdară, zdrențăroasă, se aruncă și i se dă una nouă. Haina nouă pentru suflet închipuie pe omul cel nou: întors, născut din nou, iertat și primit de Dumnezeu. Iar fără acest strai nou nimeni nu poate fi în împărăția lui Dumnezeu, cum se vede prea bine din pilda dată de Hristos, a nunții fiului de împărat (Matei 22,2-14). Acest veșmânt e cusut, după cuvântul Apostolului, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândețe, cu îndelungă răbdare… iar peste toate acestea…. cu dragoste, care este legătura desăvârșirii (Coloseni 3,12-14; cf. Efeseni 4, 24, Apocalipsa 7,14, Zaharia 3,4).
Inelul din deget înseamnă logodna sufletului cu Hristos. Cel întors se leapădă de toate legăturile necurate cu lumea, se alipește de Hristos și rămâne una cu El într-o legătură de nedesfăcut. Logodna aceasta a fost înfăptuită cu puterea și harul Duhului Sfânt, care pecetluiește toate darurile cerești.
Dați încălțăminte în picioarele lui, spune slugilor tatăl. Încălțăminte înseamnă voință tare, care îl face pe om să umble neabătut în căile lui Dumnezeu, fără să o apuce încolo și încoace și fără să se uite înapoi.
Prin vițelul îngrășat care s-a junghiat trebuie să-L înțelegem pe Iisus Hristos Însuși, Care S-a dat să fie jertfit pentru ca să-i cruțe pe păcătoși de păcatul lor.
Prin slujitori înțelegem fie pe îngeri, fie pe preoți. Dacă înțelegem casa tatălui ca fiind cerul însuși, atunci în slujitori vedem îngeri; dacă- și acest lucru încă e adevărat- vedem în ea Biserica de pe pământ, în slujitori trebuie să vedem pe preoți, pe acei chemați să săvârșească taina jertfei lui Hristos și, prin ea, să-i hrănească pe oameni întru viața veșnică. Iar că în primul rând se are în vedere aici Biserica, se înțelege din faptul că fiul risipitor încă nu a murit; or, câtă vreme omul nu s-a despărțit de trup, ține de împărăția lui Dumnezeu în chipul ei de pe pământ, care este Biserica. Dar că slujitorii, închipuindu-i pe preoți, îi închipuie la fel de bine și pe îngeri, se vede mai întâi din faptul că îngerii sunt de față în biserică la Sfintele Taine, apoi din faptul că Dumnezeu îi trimite pe îngerii păzitori să-i călăuzească pe oameni la mântuire.
Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Cu trupul era încă viu, dar cu sufletul ca și mort. Rămășița scânteii de Har dumnezeiesc s-a aprins în el și i-a înviat sufletul. Pierdut a fost aproape încă de când și-a cerut de la tatăl partea sa. Și și-a venit întru sine. Adică: pierdut fiind, și-a venit în fire, în lumina scânteii dumnezeiești. Dumnezeu l-a cunoscut, Dumnezeu nu l-a pierdut din ochi până în ultima clipă- cea a căinței.
Și au început să se veselească. Auzind ce se petrece fiul cel mare s-a supărat: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Așa i-a grăit fiul cel drept tatălui său. Mai sunt și printre vrednicele fețe bisericești unii care se mânie astfel asupra celor greșiți, pe când biserica îi primește cu bucurie și cu blândețe pe cei ce se întorc, și-i aduce și pe aceștia la Taina Sfântă a împărtășaniei. Mulți drepți ai Vechiului Testament au putut vorbi și ei astfel când au văzut că Dumnezeu îl aduce pe singurul Său Fiu jertfă pentru generațiile mai tinere și mai păcătoase decât a lor: Nouă nu ne-ai dat nici măcar un ied! Pe lângă uriașa jertfă pe care ai făcut-o pentru acești urmași ai noștri risipitori și păcătoși, nouă nu ne-ai jertfit nimic, nici cât de cât. Apoi, deoarece capra înseamnă de obicei păcatul, acești drepți ar putea încă spune: „Pe noi ne-ai oprit cu strășnicie până și de la cel mai mic păcat- mic și neînsemnat ca un ied- și acum îi răsplătești pe acești păcătoși cu cea mai mare bogăție a Ta- cu Fiul Tău!”
Mergând mai departe, vom vedea că această pildă, care pare simplă, pătrunde drept la inima istoriei neamului omenesc, de la căderea lui Adam până la Dreptul drepților, Domnul nostru Iisus Hristos, care este pentru oameni, pentru Adam și pentru toți urmașii acestuia, asemeni Fiului cel Mare al Tatălui ceresc- deși El este singurul născut, nu înfiat cum suntem noi. Dacă Domnul nostru ar fi vorbit și El ca un om oarecare, ca un muritor, ar fi putut să-I spună și El Tatălui: „Adam a păcătuit și a căzut de la Tine, el și urmașii lui au hulit numele Tău, pentru ca acum să-i pregătești și lui și lor atâta slavă și veselie câtă nu s-a închipuit nici de Mine, nici de cerul întreg!” Desigur că Domnul nostru nu Se poate supăra pe cerescul Său Tată, nici nu-I vorbește astfel; doar dacă ar spune-o spre învățătura sau spre mustrarea noastră, ca să nu ne împăunăm că suntem drepți și să începem a ne uita de sus la păcătoșii care se căiesc. E ca și cum ne-ar spune: dacă Eu, Cel veșnic Drept, Cel veșnic nedespărțit de Tatăl, nu cârtesc a-l primi iarăși pe Adam în împărăția cerească, cum oare voi, drepți doar de ieri-alaltăieri, păcătoși încă de pe urmă celui dintâi păcat al lui Adam, vă împotriviți iubirii pe care Dumnezeu o are pentru păcătoșii care se întorc la pocăință?
Fiule, i-a spus tatăl, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Astfel îl liniștește Dumnezeu pe omul cel drept, pomenindu-i toate nemăsuratele avuții pe care, împreună cu el, le stăpânește și le chivernisește. Toate ale mele sunt ale Tale. Cu întoarcerea fratelui tău partea ta nu s-a împuținat cu nimic, ci ți s-a adăugat bucuria, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.
Așa sfârșește pilda aceasta, care ea singură este o evanghelie întreagă de taină și învățătură. Cu cât mai adânc pătrunde cineva prin rugăciune în miezul acestei pilde, cu atât i se dezvăluie mai mult taina și învățătura din ea. Slavă Domnului nostru Iisus, care ne-a dăruit pilda aceasta, comoara aceasta din a cărei bogăție neamuri peste neamuri vor strânge cunoaștere de Dumnezeu și de om, învățând din ea ce este dragostea prin îndelungă răbdare, iertarea prin dragostea lui Dumnezeu și bucuria prin dragostea cu care Dumnezeu îi primește pe păcătoșii care se întorc. Slavă Tatălui Său Cel fără de început, și de viață-dătătorului Duh- Treimea cea de-o ființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.