În această povestire este pus în lumină modul de raportare în rugăciune către Dumnezeu a doi oameni: un fariseu, conducător religios respectat de popor și însărcinat cu învățarea prescripțiilor legii Vechiului Testament, și un vameș, funcționar autohton al Imperiului Roman, hulit de poporul iudeu pentru pactul cu ocupantul străin și pentru excesele săvârșite în colectarea impozitelor. Comportamentul celor doi este paradoxal. Fariseul cel cu nume bun are o atitudine lipsită de bun-simț, preamărindu-se pe sine și vorbind lui Dumnezeu cu mândrie, de pe poziția unui om care nu are nimic să-și reproșeze. Vameșul cel cu renume prost are o atitudine realistă, dovedind pocăință și smerenie, rugându-se cu frângerea pieptului și a inimii: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage - unul, fariseu și celălalt, vameș. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. (Luca 18, 10-14; cf. Agenda Duhovnicească 2019, ed. Epifania)

„Toți suntem unici. Uneori ne credem toți speciali, foarte speciali. Suntem sub plină presiune a deșteptăciunii afișate. Cu orice preț, inclusiv cu prețul batjocurii aproapelui.

Un soi de lider spiritual, fariseu strașnic, este surprins în pilda Mântuitorului așezată nouă drept izvor de meditație în Duminica prin care se deschide perioada Triodului- care marchează așteptarea Învierii. Intră asemeni unuia ce știe că are drepturi în mijlocul Templului. Privește în jur și se crede înainte de a crede. I se pare mai important modul în care i se prezintă lui Dumnezeu decât modul în care, cu bucurie, Dumnezeu îl primește.

Vameșul, coleg de parabolă, poartă altă conștiință. A omului bucuros că Dumnezeu îl primește, fie și pe margine, în Casa Sa. Este lecția Evangheliei. Pe lângă Lege, Hristos aduce Iubire. Prețul acestei iubiri este Moartea Sa, Învierea Sa- în orizontul Triodului ce tocmai îl deschidem. Poate de aici emoția citirii unui astfel de text în cheia istoriei Învierii. Pentru că numai Învierea dă sens acestei parabole.

Fariseul nu greșește față de Lege, ci față de Cel care dă Legii sens veșnic, prin Înviere. De aici importanța textului. Asta îl face pe vameș special, unic: înțelege că Dumnezeu este Iubire. De aceea smerenia, moartea duhovnicească a unui sine gonflat, dă viață nouă Iubirii. Pentru că nu ne poate iubi Dumnezeu fără noi. Să privim spre noi, în inima noastră, ca niște vameși de iubire ce suntem. Dă-ne, Doamne, să înțelegem că nu ne vrei în Rai fără noi!”, scrie preotul Constantin Necula într-un editorial pe care îl puteți consulta în întregime pe site-ul ziarului Sibiu 100%.