Păi, uite cum au contribuit, acum se vede care a fost intenția lor, după roadele pe care le vedem cu toții în Ardeal. Așa de mult au contribuit încât abia mai auzi vorbindu-se în Transilvania limba română, până vor ajunge să ne-o ia de tot.
Când au venit ei la noi, în România, dragii mei? Biserica noastră era deja organizată în toată splendoarea! Nu erau legăturile noastre cu bisericile ortodoxe? N-aveam noi aici episcopi, care cu mult înaintea lor au tradus Biblia și celelalte cărți de rugăciune și de cult? Păi, primul Nou Testament românesc nu a apărut în 1648, sub Mitropolitul Transilvaniei, Simion Ștefan? Când ei de-abia descălecaseră aici, limba noastră deja curgea ca mierea. Nu se introdusese încă limba română în cultul liturgic, tocmai pentru a proteja adevărul acesta ortodox, pentru a păstra doctrina sacră, de care ne temeam să nu ne-o știrbească latinii. Dar se știe că existau multe acte oficiale în limba română, se folosea în administrație, în corespondență – de altfel este cunoscută scrisoarea lui Neacșu din 1521, care dovedește bogăția și cursivitatea limbii române la acea dată.
Academicianul Virgil Cândea, într-un studiu introductiv la Noul Testament din 1648, spune că „românii ortodocși din Transilvania adoptaseră limba română în cult mai înainte de unirea forțată din 1700”. Și spune mai departe că era necesară păstrarea tradiției liturgice, într-un moment în care era atacată ca o corabie în mijlocul valurilor mării, aflându-se între mai multe limbi străine. Dar Biserica noastră Ortodoxă era foarte bine înfiptă în tradiție și zice Virgil Cândea că traducerea nu „putea fi numai o întreprindere filologică. Acțiunea cu atât de profunde consecințe pe plan spiritual și cultural trebuia să fie realizată în acord cu învățătura Bisericii și cu aprobarea celei mai înalte ierarhii ortodoxe a timpului”. Iar ce au tradus ei au fost numai atitudini impuse de calvinizare a cultului nostru ortodox.
Recunoaștem meritul fruntașilor școlii ardelene, dar să nu uităm că tocmai ei au scris împotriva falsei uniri și papistașilor, când, în cele din urmă, au realizat înșelătoria. Chiar Petru Maior spune în Procanonul său foarte limpede: „O, de ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest feliu de oameni învățați și teologi, cari numai cu autentie, cu țiful și cu vâlva ce o au în haine și în locul locașului său, vreau să învingă pe toți; De spun ceva de la Roma, să taci, să înlemnești, să caști gura. De arăți din Sfinții Părinți, din Soboare și din istoria cea veche a Bisearecii asupra părerilor lor, îndată ești schismatic, și mai rău decât ereticii… Romei, încă din vremurile cele de demult, începuse a-i răsări coarnele!”
Nu are sens să mai cităm toți marii noștri gânditori care acuză unirea de la 1700. Însuși Iorga spune despre Atanasie Anghel ca fiind un suflet josnic, fără demnitate și fără rușine, „un român fără simț de neamul său”, iar despre actul de la 1700 spune că este „cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică ortodox”.
Extras din vol. II, Ne vorbește Părintele Justin via Atitudini
Când au venit ei la noi, în România, dragii mei? Biserica noastră era deja organizată în toată splendoarea! Nu erau legăturile noastre cu bisericile ortodoxe? N-aveam noi aici episcopi, care cu mult înaintea lor au tradus Biblia și celelalte cărți de rugăciune și de cult? Păi, primul Nou Testament românesc nu a apărut în 1648, sub Mitropolitul Transilvaniei, Simion Ștefan? Când ei de-abia descălecaseră aici, limba noastră deja curgea ca mierea. Nu se introdusese încă limba română în cultul liturgic, tocmai pentru a proteja adevărul acesta ortodox, pentru a păstra doctrina sacră, de care ne temeam să nu ne-o știrbească latinii. Dar se știe că existau multe acte oficiale în limba română, se folosea în administrație, în corespondență – de altfel este cunoscută scrisoarea lui Neacșu din 1521, care dovedește bogăția și cursivitatea limbii române la acea dată.
Academicianul Virgil Cândea, într-un studiu introductiv la Noul Testament din 1648, spune că „românii ortodocși din Transilvania adoptaseră limba română în cult mai înainte de unirea forțată din 1700”. Și spune mai departe că era necesară păstrarea tradiției liturgice, într-un moment în care era atacată ca o corabie în mijlocul valurilor mării, aflându-se între mai multe limbi străine. Dar Biserica noastră Ortodoxă era foarte bine înfiptă în tradiție și zice Virgil Cândea că traducerea nu „putea fi numai o întreprindere filologică. Acțiunea cu atât de profunde consecințe pe plan spiritual și cultural trebuia să fie realizată în acord cu învățătura Bisericii și cu aprobarea celei mai înalte ierarhii ortodoxe a timpului”. Iar ce au tradus ei au fost numai atitudini impuse de calvinizare a cultului nostru ortodox.
Recunoaștem meritul fruntașilor școlii ardelene, dar să nu uităm că tocmai ei au scris împotriva falsei uniri și papistașilor, când, în cele din urmă, au realizat înșelătoria. Chiar Petru Maior spune în Procanonul său foarte limpede: „O, de ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest feliu de oameni învățați și teologi, cari numai cu autentie, cu țiful și cu vâlva ce o au în haine și în locul locașului său, vreau să învingă pe toți; De spun ceva de la Roma, să taci, să înlemnești, să caști gura. De arăți din Sfinții Părinți, din Soboare și din istoria cea veche a Bisearecii asupra părerilor lor, îndată ești schismatic, și mai rău decât ereticii… Romei, încă din vremurile cele de demult, începuse a-i răsări coarnele!”
Nu are sens să mai cităm toți marii noștri gânditori care acuză unirea de la 1700. Însuși Iorga spune despre Atanasie Anghel ca fiind un suflet josnic, fără demnitate și fără rușine, „un român fără simț de neamul său”, iar despre actul de la 1700 spune că este „cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică ortodox”.
Extras din vol. II, Ne vorbește Părintele Justin via Atitudini
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.