În duminica a douăzecișiuna după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Ioan, un fragment din capitolul al XVII-lea, versetele 1-13, conținând Rugăciunea lui Iisus dinaintea Sfintelor Sale Pătimiri, și din Sfânta Evanghelie după Luca, un fragment din capitolul al VIII-lea, versetele 5-15, conținând Pilda Semănătorului.
„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei” (Ev. Ioan 17, 1-13).
„Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Și alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Și alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare” (Ev. Luca 8, 5-15).
În predica rostită la Duminica a douăzecișiuna după Rusalii din anul 2002, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania tălmăcea că pământul în care cade sămânța sădită de Dumnezeu este sufletul omului, astfel încât omul poartă răspunderea de a-și „grădinări sufletul” de așa natură încât să-l facă asemenea pământului bun, care primește cuvântului lui Dumnezeu și-l face roditor.
„Iubiți credincioși, în parabola care s-a citit astăzi în biserică, Dumnezeu se aseamănă plugarului care a ieșit la câmp să-și semene sămânța. Și ni se spune că o parte din sămânță a căzut în drum, sau pe marginea drumului, și oamenii au călcat-o în picioare, păsările cerului au venit și au mâncat-o, așa încât nici măcar n-a apucat să răsară, pentru că a pierit. Iar altă parte a căzut pe pământ pietros. Și, pentru că nu avea pământ suficient, a făcut repede rădăcină, dar rădăcina nu s-a adâncit și, când a venit soarele în amiază, neavând umezeală, adică rădăcină adânc înfiptă în pământ, s-a uscat. Iar alta a căzut între spini. Și, dacă au crescut spinii, au înnăbușit-o. Iar altă parte a căzut pe pământ bun și, crescând, a făcut roadă însutită.
Iată, iubiții mei, știți că o parabolă este o povestioară cu o întâmplare împrumutată din viața de zi cu zi a omului, să fie foarte accesibilă celui care o ascultă sau o citește. Este, însă, o povestioară, o istorioară cu tâlc ascuns. De aceea, ucenicii, după ce au ascultat această parabolă, L-au întrebat pe Iisus: „Bine, bine, dar ce-ai vrut să spui cu asta?” Este singura parabolă pe care a tâlcuit-o Însuși Domnul Iisus Hristos, în felul următor: cei care au primit semințele de pe drum sau de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu și îl primesc, dar vin ispitele și vine diavolul și le răpește semințele. A doua categorie este aceea a căror inimă este împietrită – primesc la început cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu prinde rădăcină în ei și acesta se usucă și nu face roade. A treia categorie sunt acei oameni care primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar se împovărează prea mult cu plăcerile și cu grijile și cu desfătările lumești și uită de el, iar acesta nu rodește. Și, în sfârșit, a patra categorie sunt acei oameni care primesc cu inimă curată și cu suflet bun și cu minte luminată cuvântul lui Dumnezeu și acesta dă roade întru ei și face rod însutit.
Iubiții mei, [...] plugarul care seamănă este Dumnezeu. Dar noi știm, după toate regulile agriculturii, după toate rânduielile plugăriei, că plugarul, înainte de a semăna, își pregătește ogorul; încă de toamna, și-l întoarce, bagă plugul în el, pentru ca resturile de vegetație rămase pe el să putrezească și să devină gunoi, să devină hrană pentru vegetație. După aceea, primăvara, merge și vede dacă au rămas ceva uscături și le arde. Dacă sunt pietre, le dă la o parte. Dacă sunt ciulini, îi stârpește. Dacă ogorul este prea bolovănos și pământul prea tare, atunci pune grapa în el sau, mai nou, discurile, sau, mai primitiv, cu parul sparge bolovanii și-i mărunțește pentru ca sămânța să cadă în pământ bun. Și atunci prima întrebare: ce fel de gospodar este Dumnezeu dacă nu știe să-și pregătească ogorul și seamănă, se pare, la întâmplare și semințele cuvântului Său cad așa, în niște oameni într-un fel, în alți oameni în alt fel?! Și, în felul acesta, am fi dispuși să-L învinuim pe Dumnezeu că nu știe plugărie, ceea ce este imposibil de admis, pentru că Dumnezeu, fiind Ființa perfectă, știe tot. Și îndată ce El a creat ogorul și de îndată ce El a creat și sămânța, înseamnă că El știe și cum trebuie s-o semene și ce trebuie să aștepte de la sămânța care a căzut în pământ.
Sămânța în sine este un miracol, iubiții mei. [...] Mai cu seamă dacă ne aducem aminte din Cartea Facerii: atunci când Dumnezeu a creat lumea, a poruncit ca din pământ să răsară verdeață, iarbă și pomi cu semințele lor, după fel. Adică nu a creat întâi sămânța pe care a aruncat-o pe pământul reavăn pentru ca din ea să crească iarba și vegetația întreagă, inclusiv pomii roditori, ci a creat pomul întreg, ca ființă desăvârșită, dar care avea în el sămânța, adică avea germenele din care să răsară un alt pom asemenea lui [...]. Ei bine, totul a fost cu o anumită rânduială creat de Dumnezeu, cu o anumită logică, cu o anumită raționalitate. Și iată de aceea ne izbim noi [...] de această întrebare: Dumnezeu de ce nu Și-a pregătit ogorul și a lăsat sămânța să crească la întâmplare?!
Iubiții mei, răspunsul este unul singur și este aproape ca nodul gordian: transformăm parabola din simbol în realitate și atunci ne vom da seama că pământul care primește sămânța este o ființă rațională, adică omul, o ființă asemenea lui Dumnezeu. Totul depinde de starea de pregătire a omului, a sufletului său și a minții sale în clipa când primește cuvântul lui Dumnezeu, adică cuvântul Evangheliei. Ființa omului e schimbătoare. De aceea, [...] Sf. Ap. Pavel face o deosebire netă între omul psihic și omul duhovnicesc. Omul psihic este omul afectelor, al sentimentelor, dar sentimentele sunt foarte schimbătoare. [...] Dar Sf. Ap. Pavel îi recomandă omului să nu fie psihic, adică robul afectelor, ci să fie duhovnicesc, adică robul duhului – duhul este partea superioară a sufletului, cea care este în stare să se pună în legătură cu Duhul Sfânt. Omul duhovnicesc este omul statornic, cel care și-a rânduit bine viața și cel care nu-și ia sufletul în deșert și nu se jură cu vicleșug aproapelui său.
Dragii mei, Dumnezeu este Plugarul Care seamănă, Care-Și seamănă cuvântul, dar îl seamănă pe ființe vii. Iar ființa vie este omul, care este obligat să coopereze cu Dumnezeu. Omul care primește cuvântul lui Dumnezeu este în același timp pământ care primește și gospodar care pregătește pământul. Omul, ca ființă rațională, este înzestrat de Dumnezeu cu capacitatea, dar și cu obligația, de a-și pregăti singur ogorul sufletului său pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este măreția omului, dar, în mare parte, și drama lui. Dumnezeu i-a încredințat această capacitate. De ce? Pentru că l-a înzestrat cu libertate. Libertatea este bunul cel mai de preț al omului. Libertatea, însă, și-o folosește cum vrea, că de-aceea este libertate. Dumnezeu, când l-a creat pe Adam, primul om, nu a vrut să creeze un sclav care să asculte orbește de Stăpânul său, ci a creat o ființă liberă, căreia i-a poruncit să asculte de Creatorul său, dar dăruindu-l, în același timp, și cu capacitatea de a nu asculta dacă vrea să nu asculte. Numai că omul, în virtutea libertății sale, își asumă și răspunderea, și consecințele. Un om liber este neapărat o ființă responsabilă, iar responsabilitatea înseamnă asumarea efectelor acestei responsabilități. [...]
Iată de ce, iubiții mei, așa trebuie să ne gândim la această parabolă. Cu alte cuvinte, sămânța cade în ființa omului, dar depinde în ce moment al vieții lui sau depinde pe ce anume ins cade această sămânță a lui Dumnezeu, care este una și aceeași: sămânță bună, roditoare, curată, trecută prin trior, fără neghină. Dar dacă sufletul omului are în el neghină și spini, atunci ce se întâmplă cu cuvântul lui Dumnezeu, cu sămânța? Că spinii întotdeauna sunt mai puternici decât grâul, buruienile sunt mai năvalnice decât holda cultivată, au rădăcinile mai adânci, rezistă la secetă așa cum nu rezistă grâul. Răul este întotdeauna agresiv și este mai înrădăcinat și mai stăruitor, mai vrăjmaș, întotdeauna dispus să te sufoce. Așa se întâmplă, deci, cu acel om care, în clipa în care primește Evanghelia, nu are sufletul curățit de buruieni, de spini, de pălămidă și de toate aceste hoarde ale câmpului care se înrădăcinează în pământ și nu lasă grâul cel bun să crească.
Există oameni asemenea drumului sau a potecii de lângă drum. În unele variante ni se spune „a căzut în marginea drumului”. Ei bine, dacă a căzut cumva sămânța pe drum, firește, trecătorii o calcă în picioare, nu rezistă, n-are cum. Drumul și-așa este bătătorit, nu este bun, nu este arat. Iar poteca de la marginea drumului... pe poteca acesta ni se spune că vin și păsările s-o mănânce, adică diavolul. Ce se întâmplă în sensul acesta, iubiții mei? Din această categorie fac parte mai mult oamenii raționali și foarte raționali, oamenii cu un anumit grad de cultură, dar insuficient. Există o categorie de creștini care cred, și cred cu sinceritate, și cred cu putere și se roagă. Dar nu au și motivația credinței lor. Crede, dar nu știe de ce crede. [...] Iată de ce, iubiții mei, un intelectual insuficient pregătit din punct de vedere al credinței sale, este o pradă ușoară pentru cel care vine și îi șoptete la ureche: „Tu crezi, dar dacă nu este așa cum crezi?”Și îi pune îndoiala, iar îndoiala îl duce la necredință. [...]
Există și oameni cu inima împietrită; nu-i pasă, pur și simplu, de cuvântul lui Dumnezeu. Este indiferent religios. Nici crede, nici nu crede. Este omul nesimțitor, pentru că fiorul religios este un dat ontologic, adică ființial, al omului; trebuie să existe în el. Acel om nici măcar nu s-a descoperit pe sine însuși, să știe, totuși, că are o sensibilitate religioasă. [...] Omul acesta este foarte greu de adus la viață, pentru că, dacă inima i se împietrește în necredință, sau chiar într-un fel de ateism zis științific, sau justificat, demonstrat, este foarte greu de recuperat.
Cât despre celălalt ogor, care deja are sămânță de spini sau spini crescuți în el, sămânța lui Dumnezeu va fi o pradă foarte ușoară pentru aceste buruieni perene de care v-am amintit mai înainte.
Și, în sfârșit, omul care are sufletul asemenea unui ogor bine grădinărit și pregătit ca să primească sămânța dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Acela este creștinul care-și gospodărește singur sufletul, care și-l pregătește, pentru că, prin aceasta, el este asemenea lui Dumnezeu, adică este el însuși nu numai un pământ care primește, ci și semănătorul care dăruie. Și, asemănându-se lui Dumnezeu, devine colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare permanentă dintre om și Dumnezeu se numește în limbajul teologic <sinergie>, adică împreună-lucrare.
Dumnezeu te are pe tine, creștine, colaborator al Lui. Este o mare cinste care ți se face. Nu neglija, nu-i da cu piciorul, n-o da la spate. Păstrează această cinste și fii ajutorul lui Dumnezeu. Ogorăște-ți sufletul, pregătește-l. Cum? Cercetându-ți cugetul, însumându-ți dreapta socotință sau spiritul de discernământ. Să știi singur, încă de tânăr, să faci distincție între ceea ce e bine și ceea ce e rău, între lumină și întuneric, între binefacere și rea-facere. [...]
Ei bine, dacă nu te ajută suficient (discernământul, n.r.) [...], ai o cale extraordinară pe care ți-a pus-o la îndemână Iisus Hristos și Evanghelia Sa: Sfânta Taină a Pocăinței, a Spovedaniei. Duhovnicul nu este altceva decât un medic al sufletului. [...] Simți că nu-ți e bine, nu-ți dai seama ce ai, nu-ți cunoști „diagnosticul”, du-te la un duhovnic și spune-i lui. [...] Ești obligat să-ți grădinărești propriul suflet. Și dacă nu te pricepi îndeajuns la acest fel de grădinărit, cere ajutorul unuia mai bătrân și mai înțelept decât tine, iar acesta este duhovnicul. [...]
Așa se face, iubiții mei, că, dacă-ți grădinărești sufletul, atunci nu vei fi asemenea ogorului de lângă drum și nici asemenea pământului pietros, și nici asemenea pământului deja năpădit de spini, ci vei fi asemenea pământului bun, care primește cuvântului lui Dumnezeu. Și dacă bobul de grâu, așa cum îl știm noi, este în sinea lui un miracol al existenței noastre [...], cu atât mai mult cuvântul lui Dumnezeu, sămânța aruncată în sufletul tău, care va lucra minuni, simțind tu că te transformi prin cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează în tine și care rodește însutit, nu numai pentru tine, dar și pentru cei dimprejurul tău. Și din hrana ta se vor hrăni membrii familiei tale, prietenii tăi și chiar dușmanii tăi. În felul acesta, fără să știi, fără să-ți dai seama, din ucenic ai devenit apostol al lui Hristos și din simplu ogor care ai primit sămânța cuvântului lui Dumnezeu, ai devenit tu însuți semănător al acestui cuvânt”, a subliniat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la Duminica a douăzecișiuna după Rusalii din anul 2002.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Iubiti credinciosi, ati auzit astazi ca s-a citit in Sfanta Biserica despre pilda semanatorului. Deci vom spune putin din talcuirea acesteia, ca sa nu ingreunam auzurile dumneavoastra cu prea multe cuvinte.
Mai intai sa facem aici o intrebare : Oare pentru care pricina Mantuitorul, cand a spus pilda cu semanatorul, n-a aratat cine este acest semanator ? Ci a trecut pilda la a treia fata, zicand : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.
Dar n-a aratat : Iesit-a dreptul sau sfantul cutare sau proorocul cutare sau apostolul cutare sa samene samanta sa. Sau iesit-am Eu sa saman samanta cea buna a cuvantului.
Pentru care pricina nu s-a spus numele Său?
Pentru ca cel dintai semanator al Evangheliei este Insusi Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. El a semanat intai cuvantul acesta al vietii in urechile sfintilor Sai ucenici si apostoli si prin ei la toata lumea.
Dar n-a spus : Venit-am sau iesit-am Eu sa saman samanta cuvantului, ca sa nu starneasca zavistie de prisos si ura in urechile si in inimile fariseilor si a carturarilor, ca sa nu se arate ca un iubitor de slava desarta, ca numai El seamana cuvantul vietii. De aceea nu a spus numele semanatorului si a zis numai asa simbolic : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.
Dar de ce n-a zis : " Iesit-a plugarul " si a zis " Iesit-a semanatorul ?" Iata de ce :
Pentru ca nu acela este plugar cu adevarat, care are samanta, dar o tine in sac sau in lada sau in pod undeva sau in hambar si nu o seamana.
Ci adevaratul semanator si adevaratul plugar este acela care are samanta si o seamana pe dansa.
De aici sa trecem la samanta cuvantului.
Asa zice dumnezeiescul Ioan Gura de Aur : " Nu este plugar al lui Dumnezeu si nici semanator al Evangheliei acela care stie multe si are multa cunostinta in mintea si in inima sa, dar nu vrea sa propovaduiasca. Ci tine ascunsa aceasta samanta, ori de frica oamenilor, ori de rusine ori de lenevire, ori alte motive are in mintea sa si asa ascunde samanta lui Dumnezeu. Ori poate are mai mult decat altul, dar nu vrea sa o samene ca sa aduca lui Dumnezeu roada insutita.
De aceea, adevaratul plugar al lui Iisus Hristos si adevaratul semanator este acela care are samanta cuvantului lui Dumnezeu si o seamana in urechile si in inimile ascultatorilor care il asculta pe dansul.
Si apoi, dupa ce-a zis Mantuitorul aceasta pilda la inceput, a aratat ca se intampla cu samanta cuvantului lui Dumnezeu exact cum se intampla si cu samanta cea materialnica care se seamana de plugar pe ogor.
Si a zis Preasfantul nostru Mantuitor mai departe asa : Si una din seminte a cazut langa cale, adica langa carare sau langa drum, si oamenii, nebagand seama de dansa, au calcat-o si pasarile cerului, vazand-o asa descoperita, au mancat-o si a pierit samanta aceasta semanata langa cale. Si alta din seminte a cazut pe piatra si, neavand umezeala, s-a uscat.
Dar, ca sa va dati seama ca nu chiar pe piatra goala s-a semanat, ca acolo nici nu prinde samanta deloc radacini, ascultati pe ceilalti doi evanghelisti care il completeaza pe acesta de astazi.
Matei si Marcu zic : Si una a cazut pe pietris, adica pe pamant cu piatra multa, pe pamant cu pietris, si unde samanta, neavand umezeala, a prins putina radacina si, neavand pamant bun, s-a uscat.
Gura fiecarei plante, gura fiecarui arbore este radacina lui, cu care el se hraneste mai cu seama din pamant; este adevarat ca arborii mari si multe feluri de saduri se hranesc prin ramuri din aer, cu oxigen si cu celelalte care trebuie la cresterea vietii sale. Dar mai mult decat toate, gura unei plante, cu care ea se hraneste si trage hrana, este radacina.
Deci a doua samanta, cazand pe pietris, foarte putin s-a prins si, neavand umezeala si nici pamant destul, s-a uscat.
A treia samanta a cazut in mijlocul spinilor, cum ati auzit dumnezeiasca Evanghelie, si a rasarit putin si, crescand spinii au inabusit-o, i-au luat spatiul de lumina si de hrana si asa s-a uscat.
A patra samanta a cazut in pamant bun si a adus domnului sau roada insutita. Unii din cercatorii de firi, parca s-ar contrazice cu dumnezeiasca Evanghelie, ca samanta, oricat de bun ar fi pamantul, nu poate aduce o suta de roade, adica un bob de grau sa aduca o suta de boabe de grau sau unul de porumb si asa mai departe, sa aduca o suta de boabe.
Dar n-au dreptate ! Sa se duca in Egipt, in tarina numita Vizachia, si in partile Nilului si in alte parti din Sicilia, din Italia, sa vada ca acolo holdele cure se seamana aduc uneori de doua sau de trei ori insutit roada si sa vada ca nu poate sa minta cuvantul lui Dumnezeu si ca sunt locuri pe pamant unde un graunte aduce mai mult de o suta de graunte roada in spicul sau.
Dupa ce a spus Mantuitorul pilda acestei Evanghelii, ucenicii Sai n-au inteles puterea pildei si L-au intrebat deosebi : Spune-ne noua, care este puterea pildei acesteia !
Iar Mantuitorul mai intai le-a spus : Voua vi s-a dat sa stiti tainele imparatiei cerurilor, iar acestora in pilde vorbesc, ca, auzind, sa nu auda si vazand, sa nu vada, cum a zis Isaia Proorocul pentru NESINCERITATEA inimii lor.
Si apoi le-a talcuit Mantuitorul asa : Samanta cea buna este cuvantul lui Dumnezeu, tarina este inima omului, cum e in pilda cu zazaniile tarinii. Samanta cea semanata pe cale sunt oamenii putin credinciosi sau mai bine sa zic aproape deloc credinciosi, caci aud cuvantul lui Dumnezeu, dar nu-i dau nici o atentie, asa in trecere :
" Eh ! Am auzit predica preotului ! Spunea unu o predica ! Am auzit ca unu citea din Evanghelie, ce-o fi mai spunand ", si nu-i da nici o atentie, ca si cum NU s-ar vorbi din Evanghelie, ci din povesti.
Unul care este indiferent si nu-i place sa asculte cuvantul lui Dumnezeu sau il trece cu vederea, la acela vine satana si mananca samanta cuvantului din inima lui si este calcat in picioare de toate ispitele dracesti, cum este calcata samanta, pentru ca nu prinde radacina cuvantul in inima iui, pentru neatentia lui si nebagarea de seama, ca NU da importanta cuvantului lui Dumnezeu.
Samanta care a cazut pe pietris sunt oamenii care aud cuvantul si pentru moment se bucura ca au inteles ceva, dar bucuria lor este pripita. Au auzit si s-au bucurat putin, iar pe urma le-a scazut toata evlavia fata de cuvantul Domnului, se impietreste inima lor de necredinta, de nesimtire, de rautate si indata se usuca din inima lor samanta cuvantului lui Dumnezeu. NU gaseste acolo un pamant bun in tarina inimii lui ca sa creasca.
Acestia sunt aceia care sunt samanta cazuta pe piatra, adica oameni care prea putin se bucura si cred si indata pierd evlavia si credinta catre cele auzite din cuvantul vietii.
Iar samanta a treia sunt oamenii acela care cred in cuvantul lui Dumnezeu pana la o vreme, dar de la o vreme se ridica ispite asupra acestui cuvant. Ori prigoana din partea oamenilor, ori necaz din partea trupului, sau se ridica grijile lumii cele rele, sa alerge omul dupa bogatii, dupa slava desarta, dupa dregatorii, dupa bani, dupa trai bun, dupa dulcetile veacului de acum. Si toate aceste griji crescand, adica marindu-se in inima omului, il fac sa uite de cuvantul lui Dumnezeu;
si asa cuvantul lui Dumnezeu, care prinsese radacina acolo si crescuse putin, se inabusa, se astupa, se otraveste de grijile veacului de acum, de mancare, de bautura, de avere, de patimi trupesti, de dezmierdari, si cine stie ce scopuri ale slavei desarte sau cine stie ce rautati, care-l impiedica pe acest cuvant sa creasca; si asa, crescand patimile in om, inabusa si intuneca lumina cuvantului lui Dumnezeu si indata incepe a se ofili, iar cuvantul cel dintai al credintei lui se usuca si piere.
Iar samanta a patra, care cade in pamant bun, sunt acei buni crestini si buni oameni de pe fata pamantului, care, atunci cand aud cuvantul lui Dumnezeu, sunt ca un pamant insetat in care cade ploaia cea binefacatoare a cuvantului vietii si, cazand in inima lor,
SE HOTĂRĂSC pentru cuvantul lui Dumnezeu sa sufere toate necazurile, toate scarbele, foamea, setea, lipsa, ocara, durerea, crucea, moartea si NU mai dau inapoi.
Acestia lucreaza impreuna cu cuvantul lui Dumnezeu in inima lor si aduc roada intru rabdare, cum zice Evanghelia, rabda toate pentru porunca lui Iisus Hristos si pentru cuvantul Sfintei Scripturi si al Evangheliei si asa aduc roada intru rabdare : unul adica, cum zice alta Evanghelie, treizeci, iar altul saizeci, iar altul chiar o suta.
Dupa ce Mantuitorul a spus si a talcuit pilda Evangheliei sfintilor Sai ucenici si apostoli, la urma a zis si acest cuvant : Cela ce are urechi de auzit, sa auda.
Prea putini sunt oamenii aceia care au urechi si nu aud in lume. Dar urechi de auzit n-au numai oamenii; au si dobitoacele, au si taratoarele, au si pasarile; numai pestii sunt surzi, cum spun Sfintii Parinti, ca n-au acest organ al auzului dat de Dumnezeu, ci au numai simtire grozava, ca simlind valurile, sa se fereasca de primejdie, ca ei sunt surzi.
Dar celelalte vietuitoare si oamenii, toti au urechi.
Dar de care URECHI este vorba Evanghelie? Ce credeti?
De urechile acestea trupesti ? Nu ! Indoit este omul si doua feluri urechi are, dupa cum si doua feluri de ochi. Ochii acestia simtiti cu care vede cele simtite si are ochii mintii, sau mai bine zis are MINTEA, care-i OCHIUL SUFLETULUI, cu care priveste cele inteligibile, cele nevazute, ca dogmele credintei si invataturile Sfintei Scripturi si alte cate sunt nevazute.
Asa si la urechi sa intelegeti ! Cela ce are urechi de auzit, adica ale sufletului, ca multi aud cu urechile acestea si stau in biserica si aud cantand la strana si aud proorocii citindu-se, si aud evanghelii si apostoli si taine mari, multi stau aici si aud, dar aud NUMAI cu urechea din afara, iar urechea cea DUHOVNICEASCĂ a mintii lor si a sufletului lor este astupata de satana, ii intunecata si nu intelege puterea cuvantului, pentru ca urechile sufletului lor sunt surde.
Catre aceste urechi s-a adresat Mantuitorul cand am auzit : Cela ce are urechi de auzit, sa auda. Adica prin urechile acestea SIMȚITE sa dea cuvantul urechilor celor NEVĂZUTE si cu acelea sa auda cuvantul si sa-l inteleaga, ca apoi, intelegandu-l, sa aduca roada lui Dumnezeu prin lucrare si prin rabdare.
Iubiti credinciosi, dar oare care este cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in ziua de astazi ?
Sunt multi preoti predicatori, si-n capitala tarii, si-n orase, si-n sate, multi predicatori sunt astazi si prin manastiri si oriunde vei intalni predicatori buni. Chiar si unii din credinciosi cunosc Scriptura, dar nu se mai vad astazi roadele Evangheliei, nu se mai vad suflete roditoare, cum erau la inceputul crestinismului, cu toate ca se rosteste cuvantul lui Dumnezeu.
Care este pricina pentru care nu rodesc sufletele oamenilor astazi cum rodeau alta data ?
Am sa zic ca nu sunt altele decat cele patru pe care le-a aratat Mantuitorul, sau trei, ca al patrulea a rodit. Dar care este pricina nerodirii cea adevarata, in cele trei chipuri ale Evangheliei, care s-au zis mai sus ?
Unii vor zice: "Da, parinte ! Astazi nu se mai intorc oamenii la pocainta, nu se mai vad roadzle pocaintei la multi, pentru ca nu se mai fac minuni ca la inceputul crestinismului ". Cand Apostolul Petru a inceput sa predice in Ierusalim, spune dumnezeiasca Scriptura ca, numai intr-o zi au crezut trei mii de oameni.
Iar a doua zi, a predicat in pridvorul, care se zicea " al lui Solomon " si, au mai crezut inca cinci mii. Iata minune mare, in doua zile opt mii de oameni au crezut in Hristos prin gura Sfantului, slavitului, intru tot laudatului Apostol Petru, care nu era nici teolog, nimic, ci numai avea teologia cea mai inalta, pe Duhul Sfant pe Care il primise.
Dar zic ei : " Da, parinte, au crezut atunci multi pentru ca-l auzeau pe Petru vorbind in toate limbile de sub cer ", ca asa a fost la Cincizecime, vorbeau doisprezece barbati galileeni, apostoli, si ei auzeau maririle lui Dumnezeu, fiecare in limba lui, cati erau adunati acolo cu ocazia praznicului Cincizecimii.
Si aceasta nu mica minune a fost, cum fiecare auzea predicandu-se Evanghelia in limba lui, cu toate ca un singur om vorbea acolo si aceasta a atras pe multi sa creada.
Iar cand a predicat Petru a doua zi, au crezut cinci mii de barbati. Iarasi, pentru ce? Pentru minunea cea mare cu ologul Enea, care statea in pridvorul bisericii, numita " Frumoasa ", in care Apostolul Petru si Ioan Evanghelistul numai cu un cuvant l-au ridicat si l-au facut sanatos si aceasta spaima si minune mare i-au facut pe toti sa creada in invatatura apostolilor.
Da ! Ajutat-au atunci foarte mult minunile. Asa spune si Evanghelistul Marcu : Domnul impreuna lucrand, i-a trimis la propovaduire, i-a imbracat cu putere de sus, cu Duhul Sfant, si le-a dat putere sa invie si mortii, sa scoata dracii, sa calce peste leu si peste balaur si peste toata puterea satanei. Si in baza acestor minuni multi au crezut.
Dar oare numai minunile aveau puterea de a face oamenii sa creada in Hristos ? Si pentru aceea nu cred altii astazi ? Nu-i adevarat !
Iata, noi vedem de foarte multe ori si atunci si astazi ca oamenii cred fara minuni.
Mantuitorul a fericit pe cei ce cred fara sa vada.
Ce minuni a vazut famenul Candachiei, cand mergea cu imparateasa Etiopiei si marele Apostol Filip a fost rapit de Duhul Sfant si a fost langa caruta lui, unde citea pe Proorocul Isaia si ajunsese la stihul acela : Duhul Domnului peste Mine.
Si i-a talcuit de acolo inainte, ca Hristos a fost acesta, nu Proorocul Isaia, si a zis famenul : Uite apa ! Ce ma impiedica sa ma botez ? A crezut famenul, s-a dat jos din caruta si s-a botezat si indata Duhul a rapit pe Filip din Gaza - unde-i Gaza ? Pana in Asia Mica -, pana la Azot l-a dus intr-o clipeala de ochi, cum a dus alta data pe Proorocul Avacum cu zama din Iudeea in Babilonila la Daniel in groapa cu lei, ca organe ale Duhului Sfant au fost si proorocii si apostolii.
L-a rapit dupa ce a botezat pe famenul Candachiei, care a fost cel dintai apostol si cel mai mare misionar din Etiopia, inainte de a merge acolo Sfantul Apostol si Evanghelist Marcu.
Deci n-a vazut famenul nici o minune, dar i-a explicat si a crezut si a avut inima buna si a prins cuvantul lui Dumnezeu repede si ca roada a fost botezul lui si credinta lui statornica. Ce minune a facut Apostolul Pavel in Iconia, in Listra si in Derbi ?
Ce minune a facut Sfantul Apostol Filip in Samaria, cand a crezut toata Samaria, primind cuvantul lui Dumnezeu ? Predica cu putere cuvantul Domnului !
Nu in tot locul, deci, se faceau minuni, dar multa lume se intorcea la Dumnezeu NUMAI PRIN CREDINȚĂ. Credinta vine prin auz, iar auzul prin cuvantul lui Dumnezeu si celelalte.
Deci iata, care are tarina buna a inimii sale, NU asteapta sa vada minuni.
Va zice cineva : " Da ! Nu numai minunile, dar si viata Sfintilor Apostoli, ca erau asa strasnici, asa de mari sfinti si neprihaniti in viata, poate de aceea prindea cuvantul Domnului care-l predicau ".
Nici aceasta nu-i ! Pentru ca vezi, n-a zis Mantuitorul azi in Evanghelie : Iesit-a sfantul, iesit-a apostolul sau dreptul sa samene, ci a zis asa simplu : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.
De multe ori UN OM SIMPLU spune din cuvantul lui Dumnezeu, dar spune si el sincer si cu credinta si se altoieste acest cuvant in alta inima sincera si aduce roada insutita.
Deci C A U Z A nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in ziua de astazi, nu este din vina persoanei care predica, nici pentru ca nu se mai fac minuni si alte pricini care le spun oarecare in aceasta privinta.
Ci cauza NERODIRII cuvantului lui Dumnezeu in masa poporului de astazi este aratata de Mantuitorul in Evanghelie, ca oamenii ori sunt cale batuta, unde nu se poate cuprinde cuvantul lui Dumnezeu, inima lor este batuta de grijile lumii si de draci si de patimi si nu mai prinde cuvantul Domnului radacini. Ori au inimile impietrite si cuvantul Domnului numai putin se opreste si se usuca, ori au inimile lor pline de interese materiale si nu numai atat, ci prinsi si intunecati de ura si zavistie, de betie, de lacomie, de fatarnicie, de viclenie si de toata rautatea si din cauza aceasta nu rodeste in inima lor cuvantul Domnului, ca se inabusa de aceste pacate pe care le gaseste acolo in inima omului.
Deci daca va intreaba cineva, de ce oare nu se intoarce astazi lumea la pocainta, sa stiti ca din cauza rautatii si a asezarii sufletelor celor patimase.
Că UNII DIN NOI suntem cale batuta, altii suntem spini si altii piatra si de aceea cuvantul Domnului nici nu prinde radacina, si, chiar daca prinde, se usuca si se inabusa.