Una dintre cele trei date la care se spune că s-a născut Mircea Eliade este 13 martie 1907. Mircea Eliade este unul dintre mentorii noștri, alături de Petre Țuțea. La această adresă puteți găsi mai multe articole memorialistice despre Marele Român Mircea Eliade.
Citiți și MANUSCRISUL
INEDIT al lucrării lui Petre Țuțea despre Mircea Eliade – PDF
Un text foarte actual, pe care Mircea Eliade l-a publicat în ziarul Vremea în 1937 și intitulat „Piloții Orbi” vorbește despre lipsa de morală a clasei politice din România, valabil azi pentru întreaga lume:
Mircea Eliade - Piloții orbi
Imoralitatea clasei conducãtoare românești, care deține "puterea”
politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a
furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naționalã în folosul
elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus
politicianismul în administrație și învãtãmânt, cã s-au desnationalizat
profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului
și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – dupã
marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generațiilor viitoare
va pãstră, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți
1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a
urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã care nu va mai
putea fi niciodatã uitatã: acești aproape douãzeci de ani care s-au
scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (și când vom mai
avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) –
dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului
românesc modern.
Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de
la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care
poate înfiera o elitã politicã în fața contemporanilor și în fața
istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã.
Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã
de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este
ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãși existență istoricã a
neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci
pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru
este condusã de niște piloți orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã
dupã care se va ști cine meritã sã supravietuiascã și cine își meritã
soarta de rob – elită noastrã conducãtoare își conținuã micile sau
marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile
reforme moarte. Nici nu mai gãsești cuvinte de revoltã. Critică,
insultă, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia
sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de
cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaște unele exemple tragice de state înfloritoare și
puternice care au pierit în mai puțin de o șutã de ani fãrã că nimeni sã
înțeleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât
de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu
s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodatã, statele acestea
pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii
fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile – și
sunt înghițiți de popoare vecine.
Luntrea condusã de piloții orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a
înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguțãtorii își
vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țãranii de ogorul lor. Numai
istoria știa cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în
descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea
capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare românești
constã în pierderea acestui instinct și în înfiorãtoarea lor
inconștientã, în încãpãtânarea cu care își apãrã "puterea”. Au fost
elite românești care s-au sacrificat de bunã voie, și-au semnat cu mâna
lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru
a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor
noștri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas
atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã că
sã-și prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele
pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot
satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și
câteva mii de conștiințe ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã
mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.
Sã amintim numai câteva fapte și vom întelege de când ne conduc piloții orbi.
Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã
colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele
mai pure elemente sârbești. Iugoslavii, atunci că și acum, erau departe
de a avea liniștea și coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea
noi: problema croatã izbucnise cu violențã. Cu toate acestea, știind cã
adevãrata granițã nu e cea însemnatã pe hãrtie, ci limita pânã unde se
poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în
putințã că sã deznaționalizeze județele românești. Și se pare cã au
reușit. În orice caz, acum, la granița Banatului, stau masive colonizãri
sârbesti, sate care nu existau la conferința pãcii….
La "plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbești au votat alipirea
la România Mare. S-a obținut astfel o impresionantã majoritate. Nici un
guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice,
singurii aliați sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm
elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sașii și șvabii au
fost necontenit umiliți – iar ungurii favorizați. (Ce imbecil complex de
inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!
În 1918 sașii nu se înțelegeau cu șvabii. Am fi putut profita de aceste
neînțelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în
putințã că sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Și astãzi,
sașii și șvabii sunt uniți – și sunt împotriva noastrã.
Ungurii au colonizat granița încã din 1920, deși și astãzi se gãsesc
înapoia acestei centuri de fier nu știu câte sute de mii de români. Noi
n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã
sunt românești. În schimb, am stat cu mâinile în sân și am privit cum se
întãrește elementul evreiesc în orașele din Transilvania, cum Deva s-a
maghiarizat complet, cum țara Oașului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut
colonizãri de plugari evrei în Maramureș, cum au trecut pãdurile din
Maramureș și Bucovina în mâna evreilor și maghiarilor etc., etc.
Cei 10.000 de tãrani români veniți din Ungaria conținuã sã moarã de
foame. Am luat sate de români din Banat și am colonizat Cadrilaterul –
în loc sã pãstrãm pe bãnãțeni acolo unde sunt și sã aducem la frontiera
bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cuțit cu toporul și
la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãțene cerșesc
în Balcic…
Dintre toate minoritãțile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau
cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã
parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet
bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-și cumpere și sã
cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii.
Piloții orbi s-au fãcut unealtă celei mai înspãimântãtoare crime
împotriva ființei statului românesc: înaintarea elementului slav din
josul Dunãrii spre Deltã și Basarabia.
N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã
nãdejde, așa cum suntem înconjurați de oceanul slav, este sã ne
împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din
Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge –
noi am colonizat pur și simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.
În același timp, piloții orbi au deschis larg porțile Bucovinei și
Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele
Maramureșului și Bucovinei și au obținut majoritatea absolutã în toate
orașele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul
Basarabiei și astãzi mai au foarte puțin sã-și dea mâna cu bulgarii care
au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populații
slave – pe pãmânt românesc.
Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populație.
Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice
românești, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin
încurajarea agitațiilor separatiste – așa cum au fãcut guvernele
austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã
în români și în poloni – s-au mulțumit sã tolereze întinderea
ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar și în Basarabia.
În anul 1848, rutenii din Galiția revendicau o parte din Bucovina pentru
provincia lor (Galiția), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în
reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii
bucovineni de atunci au știut sã se apere (în Constituanta austriacã de
la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neașteptat
aliat în piloții orbi ai României care, în loc sã lupte pentru
revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon
Ucraina) și-au arãtat prietenia fațã de acești slavi lãsându-i sã se
înmulțeascã peste mãsurã în Bucovina și sã coboare cât mai jos în
Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varșovia,
refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrți ale
viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina și
Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când știu lucrurile acestea,
prietenul care mi-a atras atenția asupra hãrților profesorului ucrainean
(profesor la universitatea din Varșovia) a izbutit sã le fotografieze
pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovadă, dacã va fi nevoie.
Inutil sã mai continui.
Și am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãții în
tot timpul cât am scris paginile de față. Știu foarte bine cã ele nu
vor avea nici o urmare. Știu foarte bine cã evreii vor țipa cã sunt
antisemit, iar democrații cã sunt huligan sau fascist. Știu foarte bine
cã unii îmi vor spune cã "administrația” e proastã – iar alții îmi vor
aminti tratatele de pace, clauzele minoritãților. Ca și când aceleași
tratate au putut împiedica pe Kemal Pașa sã rezolve problema
minoritãților mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca și când
iugoslavii și bulgarii s-au gândit la tratate când au închis școlile și
bisericile românești, deznaționalizând câte zece sate pe an. Că și când
ungurii nu și-au permis sã persecute fãțis, cu închisoarea, chiar satele
germane, că sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca și când cehii au sovãit
sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura țarã din lume care respectã tratatele
minoritãților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le
cultura și ajutându-le sã-și creeze un stat în stat. Și asta nu numai
din bunãtate sau prostie. Ci pur și simplu pentru cã pãtura conducãtoare
nu mai știe ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii țipând: "antisemitism”, "fascism”,
"hitlerism”! Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clarvãzãtori, își
apãrã primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã
risipind atâta inteligențã și atâtea miliarde.
Ar fi absurd sã te aștepți ca evreii sã se resemneze de a fi o
minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – dupã ce
au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandã.
Evreii luptã din rãsputeri sã-și menținã deocamdatã pozițiile lor, în
așteptarea unei viitoare ofensive – și, în ceea ce mã privește, eu le
înteleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristețea și spaima mea își au, însã, izvorul în altã parte. Piloții
orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai puțin româneascã,
politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care așteaptã pur și simplu sã
treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc
nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Același joc și același
lucru, ca și când am trãi într-o societate pe acțiuni, ca și când am
avea înaintea noastrã o șutã de ani de pace, ca și când vecinii noștri
ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacã le spui cã pe
Bucegi nu mai auzi românește, cã în Maramureș, Bucovina și Basarabia se
vorbește idiș, cã pier satele românești, cã se schimbã fața orașelor –
ei te socotesc în slujba nemților sau te asigurã cã au fãcut legi de
protecția muncii naționale.
Sunt unii, buni "patrioți”, care se bat cu pumnul în piept și-ți
amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri
barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu
grâu și pește și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici
alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã
cu introducerea secarei (la sfârșitul Evului Mediu), care a luat
pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții care au introdus
porumbul – slãbind considerabil rezistenta țãranilor. Blestemele s-au
ținut apoi lanț. Mãlaiul a adus pelagră, evreii au adus alcoolismul (în
Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal și
"cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloții orbi au intervenit și
aici, cu imensă lor putere politicã și administrativã. Toatã Muntenia
și Moldova de jos se hrãneau iarna cu pește sãrat; cãruțele începeau sã
colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul și peștele acela sãrat,
uscat cum era, alcãtuia totuși o hranã substanțialã. Piloții orbi au
creat, însã, trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila
costã 60-100 lei kilogramul de pește (în loc sã coste 5 lei), cã
putrezesc vagoane întregi de pește ca sã nu scadã prețul, cã în loc sã
se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se
recolteazã numai 5 vagoane și se vinde numai unul (restul putrezește),
grav e cã țãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, pește sãrat. Și acum,
când populația de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul
cheltuiește (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un
neam nu se regenereazã cu chininã și aspirinã, ci printr-o hranã
substanțialã.
Nu mai vorbiți, deci, de cele șapte inimi în pieptul de aramã al
românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-și pãstreze mãcar o inimã obositã
care bate tot mai rar și tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul
românesc nu mai are rezistență sa legendarã de acum câteva veacuri. În
Moldova și în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element
etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, pește, fructe și care bea vin în
loc de țuicã. Noi n-am înțeles nici astãzi cã românul nu rezistã
bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã
"ținem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în
același timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi și ne
imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar piloții orbi stau surâzãtori la cârmã, ca și când nimic nu s-ar
întâmpla. Și acești oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt
oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credințã, și cu bunãvoințã;
numai cã, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care conteazã
în ceasul de fațã – instinctul statal – nu vãd șuvoaiele slave
scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt
românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia și meseriile
care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele
lucruri în aceastã țarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun cã nu are importantã numãrul
evreilor, cãci sunt oameni muncitori și inteligenți și, dacã fac avere,
averile lor rãmân tot în țarã. Dacã așa stau lucrurile nu vãd de ce n-am
coloniza țara cu englezi, cãci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel,
și-ți vorbește despre calitãtile unor oameni strãini nu mai are mult de
trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cãci piloții orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puțin
intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cãnici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnã un stat.
Și asta e destul ca sã începi sã plângi.
Articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937
Un alt text de o mare importanță pentru istoria neamului românesc este cel despre ”Ortodoxie”, poporul român fiind unul religios, autorul transmițând un mesaj elocvent: Pentru a găsi un sens vieții, „trebuie să fim creștini”.
„Apariția Lui Hristos înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește realitatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiență religioasă. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile - nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos - deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic - transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos - e un om cu măduva spinală întreagă. Creștinul înțelege viața - fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții - care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.”
Din Opera lui Mircea Eliade:
Opere științifice:
• Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)
• Cosmologie și alchimie babiloniană (1937)
• Comentarii la legenda meșterului Manole (1943)
• Traité d'histoire des religions (1949)
• Le Sacré et le Profane (1956)
• Aspects du mythe (1963)
• Le mythe de l'éternel retour (1969)
• Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)
Opere literare:
• Romanul adolescentului miop, roman (1928)
• Gaudeamus, roman (1929)
• Isabel și apele diavolului, roman (1930)
• Lumina ce se stinge, roman (1931)
• Maitreyi, roman (1933)
• Întoarcerea din rai, roman (1934)
• Huliganii, roman (1935)
• Șantier. Roman indirect (1935)
• Domnișoara Christina, roman (1936)
• India (1936)
• Șarpele, roman (1937)
• Nuntă în cer, roman (1938)
• Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
• Nopți la Serampore (1940)
• Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
• La țigănci, nuvelă (1969)
• Noapte de Sânziene, roman (1971)
• În curte la Dionis, roman (1977)
• 19 trandafiri, roman (1980)
• Viața nouă (Ștefania), roman neterminat
Opere memorialistice:
• Romanul adolescentului miop, scris in 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989
• Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
• Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
• Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
• Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
2. Calitatea clasei politice e oglinda calitatii populatiei, ca si atunci, asa si acum.
3. Inca nu ne-am invatat lectia.
Sau vorba lui Goma oare care dintre palestinieni și evrei în conflictul lor este antisemit? Amindoua taberele au același tata pe AVRAAM.
Articolul lui Eliade va începe cu un citat care este colosal ca preambul semnat de Jacques Banville.
• “Nationalism is an attitude of defense, made necessary by the weakness of the state." — Jacques Bainville (1879-1936)
•
•Mircea Eliade - România în eternitate
Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții și pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubești numai tot ce a fost al strămoșilor tăi și ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste și dincolo de istorie. Îți iubești țara și neamul pentru că știi că numai așa vei putea rămâne și tu aici, în istorie, legat și păstrat de pământ.
Eternitatea pe care insul și-o închipuie, o cucerește sau o cerșește singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. Cred că în orice fel de naționalism trăiește, mai mult sau mai puțin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Și mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ți sluji neamul și țara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înțelege după firea și iubirea lui. Dar numai setea eternității poate transfigura acest sentiment și această luptă. Numai prezența eternității poate depăși politica. Toate acțiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine și deșarte dacă n-ar fi intuiția eternității, care să le dea o altă valoare și o altă tărie. Sensul existenței și datoria fiecărui om este creația. Creația de orice formă: echilibrul interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea, cândva, că singura datorie a statului este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze. Orice formă de viață organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeași menire și același scop: ca fiecare dintre membrii săi să creeze, să continue a rămâne viu și fertil. Dar ce este altceva această creație, decât setea de eternitate, cel mai cert și mai valid instinct omenesc? Naționalismul nu poate face nici el excepție; creația și, deci, eternitatea sunt axele și premisele sale.
Cei mai glorioși „naționaliști” nu sunt eroii, nici șefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioși „naționaliști” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul și țara lui. Dar există și o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o țară și un neam intră și rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franța, Anglia, Germania, Rusia. Orice se poate întâmpla cu Italia, acum; poate să fie înfrântă, robită, ștearsă de pe fața pământului. Dar nici o forță istorică nu va putea să scoată Italia din eternitate. Nici o revoluție, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – acești mari italieni, alături de atâția alții, vor continua să domine și să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veșnic nevoie de această Italie din eternitate. După cum lumea va avea veșnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare.
Mă gândesc că sunt țări ce au ieșit din istorie și au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu. Bunăoară Rusia, prin Dostoievski; sau Danemarca prin Sören Kierkegaard. Poate fi o mai vastă și mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de eternitate printr-o mare creație spirituală, care poartă cu ea toate virtuțile rasei? Ceea ce istoria păstreză în milioane de exemplare cenușii și impure, eternitatea primește în câteva exemplare perfecte, care oglindesc geniul și forțele creatoare ale națiunii întregi. Milioanele se transformă, sau se alterează (Grecia clasică) – dar acele câteva exemplare perfecte nu-și vor putea trăda niciodată neamul, nu se vor putea niciodată transforma în altceva decât ceea ce sunt. De aceea mi se pare că o națiune care izbutește să aleagă din sânul ei câteva genii în cinci veacuri de istorie – este o națiune care nu are de ce să se teamă. Orice i s-ar întâmpla în viitor – și-a cucerit de pe acum eternitatea…
Mă gândesc cu groază că și pe noi, românii ne așteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte națiuni, așa cum a intrat scoțianul, irlandezul, ovreiul – și, în Peninsula Balcanică, țiganul. Am ajuns de pomină; și, până ce vom fi cunoscuți peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuți prin politica și dezmățul nostru intern. Nu știu dacă fiecare dintre dumneavoastră își dă seama cât de grav suntem compromiși. Numai câțiva pași, și intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru; și așa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proști, despre polonezi că sunt îngâmfați, și despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot așa se va spune și despre români că sunt hoți. A și început să se spună: nu numai prin gazetele și cercurile politice europene, ci și prin proverbe. Ascultați unul din ele, cules de Knickerbocker, „Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie!” Nu vă plesnește obrazul de rușine? Aceasta este eternitatea care ni se pregătește. Aceasta este tot ce a făcut pentru noi, de la victorie încoace, politica, administrația și cultura noastră oficială.
Un gazetar italian, al cărui nume nu-l mai citez, de rușine, povestește că un mare demnitar bulgar îi spunea: „În caz de război, armata noastră pornește spre Iugoslavia, iar în România trimitem un milion de lei. Jumătate pentru presă, jumătate pentru restul țării”. Glumă idioată? Poate că da. În orice caz, o glumă pe care nimeni nu are curajul s-o facă asupra Iugoslaviei, asupra Germaniei sau Italiei. O glumă care trece de la om la om, peste granițele noastre. Și care ne pregătește cel mai nedrept proverb care ni se poate potrivi. Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns.
Mircea Eliade, „România în eternitate”, București, 13 octombrie 1935.
Numai de bine
AG
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
Crimele clasei politice post-comuniste, crime împotriva siguranței statului și atentate contra ființei neamului nostru:
35 de ani de pace au fost folositi cu statornicã iresponsabilitate la surparea lentã a statului românesc.
Imoralitatea clasei conducãtoare care deține "puterea” politicã de la 1989 încoace: s-au furat sute de miliarde din banii pt investitii si dezvoltare, s-a devalizat economia productiva nationala, s-a distrus burghezia naționalã în folosul elementelor alogene, corporatiilor straine; s-au distrus economic tãrãnimea si viata in comunitatile rurale, s-a introdus politicianismul în administrație și învãtãmânt, s-au desnationalizat profesiunile libere(medici, juristi...)
Clasa conducãtoare(politica/juridica/militara) este vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã.
Într-o primejdioasa epoca geopolitica, politica statului este condusã de niște indivizi cinici, corupti,de elemente alogene cu orientari antiromanesti. Acum, când marile puteri militare /politice redeseneaza sferele de influenta si decid cine meritã sã supravietuiascã și cine își meritã soarta de sclav – „elita conducãtoare” își continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte... Indivizii aceștia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt romaneste. Instinctul principal al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Crima elitelor conducãtoare asa-zis „românești” constã în înfiorãtoarea lor inconștientã, în încãpãtânarea cu care își apãrã "puterea”, face tot posibilul sã-și prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot sifona, la ambițiile pe care și le mai pot satisface...
De 35 ani Știm foarte bine cã: evreii țipa cã suntem „antisemiti”, iar „democrații” cã suntem „fascisti”...Traim in singura țarã din lume care respectã tratatele minoritãților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura și ajutându-le sã-și creeze un “ stat în stat”. Și asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur și simplu pentru cã clasa conducãtoare nu mai știe ce înseamnã un stat, nu mai vede. Când auzim evreii țipând: "antisemitism”, "fascism”, "hitlerism” stim ca oamenii aceștia clarvãzãtori își apãrã primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligențã și atâtea miliarde. E absurd sã te aștepți ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – dupã ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-și menținã deocamdatã pozițiile lor, în așteptarea unei viitoare ofensive ...
(când populația e seceratã de boli de nutritie (diabet, cancer...) guwernele cheltuiesc zeci de miliarde pe medicamente (vaxxinuri...), uitând cã un neam nu se regenereazã cu medicamente, ci printr-o hranã sanatoasã.
... un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, și-ți vorbește despre calitãtile unor strãini nu mai are mult de trãit... „Piloții orbi” s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puțin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care NE ne intereseazã ca români este faptul cã nici un om politic român, de la 1989 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnã un STAT national si suveran.
Soluțiile depinde de adecvarea noastrã la realitatea cruda. La noi înșine. Sã nu ne mai uitãm la cei care ne denigreaza si spun sã fim ca ei sau ca alți straini. Sã luãm exemplu de la cei care ne învațã cum sã fim noi înșine. Cum sa fim romani clarvãzãtori si pragmatici care își apãrã statutul economic și politic pe care l-au mostenit de la predecesori, câstigat cu atâta muncã si sacrificii de stramosii nostri. Sã clãdim oaze de luciditate. Învãțând cum sã fim noi înșine vom învãța sã discernem și cine sunt ceilalți: cine e “adevãrat” și cine nu. Cu cine putem convietui in pace si respect reciproc si cu cine nu. Soluții existã. Dar trebuie sã învãțãm sã le vedem.
Doamne, ajuta!