- Gata, Cella, termină cu hexagoanele!

- Nu, Marco, m-ai provocat, așa că ascultă până la capăt! Știi care este formula fericirii și a reușitei revoluției în acelaști timp? Tot un scriitor turc, Orhan Pamuk, este cel care a pus-o pe hârtie. Uite-o aici, copiată mot-a-mot, cam de mântuială, dintr-o schemă care provine din romanul lui favorit, "Zăpada". Formula fulgului de zapada.

 

- Bine, făcu celălalt, dar cine-i Ka? E Kafka? 

Marco nu-și poate reține un zâmbet șugubăț.

- Nu, iubitule, Ka este Lady Ka. Eu, adică.

- OK, acum îmi este totul clar. Mă duc să mă culc. Noapte bună!

Marco părăsește înciudat încăperea.

Deși teritoriul basarabean face acum parte din Primul Imperiu Românesc, se mai fac controale la vechea frontieră. Pacea este încă fragilă, iar mulți agenți au rămas liberi și își caută noi stăpâni. În plus, vestea rachetei japoneze care a aruncat în aer taxiul în care se afla un spion neidentificat, a determinat autoritățile să ridice gradul de alertă. Deși polițiștii de la fosta frontieră recunosc mașina Șefului Serviciului de Informații, îi fac semn să oprească. O privire discretă în mașină, apoi la numerele autoturismului marca Super Audi și îi fac semn, respectuos, să treacă. 

Căpitanul Dorel Leonte, care se îndreaptă către fosta capitală, București, conduce lejer. La un moment dat, vede borna kilometrică pe care este scris 386 km.

- Ca să vezi, meditează el, numai 386 km până la Ioana. Dar, dacă mă gândesc puțin, totul este legat de numere. Am 42 ani, m-am însurat în data de 22.04.2276, locuiesc la Nr. 102, în Blocul 16A. Ei, hai, că asta-i chiar simpatic! Copiii mei au 5, respectiv, 7 ani, diametrul țevii de pistol este de 7,62 mm, de la Pământ la Lună sunt nu știu câte milioane de kilometri... De fapt, viețile noastre, ale oamenilor, sunt caracterizate doar de niște banale numere. Oare pentru că și noi suntem banali sau pentru că suntem tot niște numere, la urma urmei? Date statistice? Cazuistică? Adevărul este că orice firmă decide numărul de angajați după numărul de clienți, se fac atâtea mașini pentru că există o piață potențială de atâția cumpărători... Și totuși, femeia aceea fără chip... Ea nu era un număr! M-a învățat atâtea lucruri, iar eu nici măcar nu-mi pot aminti cum arăta. Țin minte doar că știa să mă dezmierde, cânta în dialectul milanez și vorbea americana cu un puternic accent slav. Și nimeni care să-mi spună cine era și unde am fost dispărut un an de zile! Cică, misiune ultra-secretă! Serios? Și eu nu știu nimic, în afară de faptul că am învățat să creez și să descifrez coduri? Ah, da, și jucam fotbal, tot cu acea femeie, jocul acela care a fost interzis acum o sută de ani pentru că numărul de practicanți depășise numărul de soldați potențiali din toate armatele lumii. Nu am de la ea, cred că e de la ea, decât numărul tatual pe omoplatul drept: 329. Tot un număr. Ce poate să însemne acest număr? I-am căutat toate semnificațiile posibile și nu am ajuns nicăieri. De fapt, cred că știu cum pot să aflu unde am dispărut un an de zile. Da, cred că știu... Dar, chipul femeii... Oare era frumoasă? 

Prezenți: o fetiță și un individ uriaș, care soarbe dintr-o cafea.

Fetița este, de fapt, o puștoaică îmbrăcată în blugi și cu un tricou de marinar. Celălalt este un tip bine făcut și cu o barbă neagră ușor neîngrijită. Fata, cunoscută ca Amalia, citește cu atenție un material de câteva sute de pagini în care sunt prezentate principalele figuri politice și militare din Republica Croația.

- Marco, ăștia au toți fețe de țărănoi sau de psihopați, spune Amalia, după ce a răsfoit volumul uriaș pe care îl are în față. Tu te aștepți ca eu să învăț pe dinafară cine sunt ăștia și ce au de gând să facă în viitor? Sau să întrezăresc eu cine îmi sunt prieteni și cine îmi sunt dușmani?

- Nu, pitico. Tu ia act de existența lor și spune-mi ce crezi despre fiecare. Ai acolo tot ce trebuie ca să înțelegi complicatul sistem politic și militar din Republica Croația și din Federația Croato-Ungară.

Fătuca tremură convulsiv și răspunde în felul ei, simplu și direct.

- OK, în afara faptului că ei vor decide viitorul meu, poți să îmi mai spui și altceva despre tipii ăștia? Nici măcar nu știu dacă ei știu cine sunt eu sau barem dacă exist sau nu. Cât sunt de puternici și influenți poți să-mi spui? Sau barem care sunt legăturile dintre ei?

Șeful Securității Federale Croato-Ungare dă din umeri. Ar face orice ca să-i dea asigurări fetei pe care a învățat-o atâtea și atâtea chestii, atunci când a avut ocazia și i s-a permis acest lucru.

- Draga mea, eu sunt trup și suflet alături de tine. E tot ce pot să-ți spun cu siguranță. Vrei să știi ceea ce cred eu sau ceea ce știu eu? 

Amalia ridică ochii către el. Are cearcăne și este încă în stare de șoc. Nici măcar nu încearcă să-și ascundă tremurul din voce. 

- Marco, vreau părerea ta. Atât și nimic mai mult. Restul îl vom decide împreună. Sau chiar singură. E vorba de viața mea și vreau să am și eu un cuvânt de spus. Nu vreau să mor și să creez probleme posterității. Ți-ar plăcea să fii umilit într-un proces militar în care să nu ai nici măcar dreptul să te aperi, dle Markovic?, zâmbește amar Amalia. Și pe urmă, să fii executat ca trădător și blasfemiat în cărțile de istorie? Eventual, timp de secole? Marco, eu nici nu exist. Nu încă. Zi-mi ceva. Dă-mi un sfat. Vreau să mă leg de ceva... Te rog, poate pot și eu, la rândul meu, din instinct, dacă nu din altceva, să-ți dau o idee bună.

Vechiul securist îngenunchează în fața ei. Puțin îi pasă că tot ceea ce face și tot ceea ce vorbește sunt înregistrate de camerele de supraveghere. 

- Mara, sincer îți spun, habar n-am. Eu voi anunța doar că te aduc acasă. Acolo unde eu sper și sunt convins că îți vei găsi Patria. Totuși, mă bazez pe instituțiile federale. Nici nu contează că acolo sunt infiltrați unguri și alte minorități. Oamenii aceia știu ce înseamnă Visul. Chiar și cei care îți sunt ostili, unii dintre ei, cred eu, și chiar sunt convins de acest lucru, ne vor sprijini. Mulți, prin pasivitate. Eu voi declanșa rețeaua. Nu toți din această rețea uriașă ne sunt prieteni, există informatori și persoane ostile în această încrengătură de păianjeni. Dar, inclusiv în sistemul croat național de informații, pe care nu îl mai controlez de multă vreme, există indivizi care vor schimbarea. E nevoie de ceva nou, sunt sigur că mulți se vor alia cauzei tale. Prințesa mea, sunt două probleme pe care trebuie să le depășim împreună. Prima, să primim liberul de zbor de pe teritoriul SUA și al Uniunii Nord-Americane. A doua, să evităm elementele ostile din Croația. Dacă e să ne lovească undeva, atunci cred că vor încerca exact acolo unde ne așteptăm noi mai puțin. La noi acasă. Există, în mod paralel, mai multe rețele de informații, toate la fel de puternice. Rețeaua croată, care îți este împotrivă, rețeaua federală, care îți este favorabilă și rețeaua Celorlalți, care este fie neutră, fie îndreptată împotriva noastră, fie favorabilă cauzei. Depinde de ceea ce le oferim și de ceea ce le vom promite. Și mai este relația internațională, dar care este total imprevizibilă. În acest ultim caz, totul se va decide în ultima secundă și, așa cum o spune istoria, totul se va baza pe relațiile personale. Oricum, am ales să plecăm într-o zi de we, trebuie să mizăm pe factorul surpriză. La urma urmei, înțelege-i și pe ei. Chiar crezi că un boșorog, erou de război și cu conturi de miliarde se va da la o parte pentru un copil ca tine? Și să plece de bună voie? Bine, eu îl știu pe unul, e Președintele Federal, un moș cu un bun simț excepțional și care chiar mi-a cerut să fac ceva să-i arunc în Dunăre pe bandiții care au jefuit și umilit întreaga Croație."Nenea" Kalinic este primul și marele tău fan, dar puterea lui politică este foarte limitată. De fapt, jobul lui este mai mult decorativ. În schimb, bătrânelul are amici care au obligații față de el. Sunt convins că va face tot posibilul să ne ajute. 

- Marco... Marco... Fata îi îmbrățișeasă fața singurului ei prieten și aliat. Vreau doar o nouă viață. Vreau să trăiesc și eu și să fiu un om ca toți oamenii.

 

Îl privește în ochi. 

- Nu vreau să fiu Prințesa nimănui. Vreau doar să fiu Prințesa ta. Sau a altcuiva. A unui băiat care să mă iubească și căruia să-i fiu iubită și devotată. Știi ce mi-au făcut nenorociții ăștia? Marco, nici nu mai suport bărbații. Crede-mă, mi-e scârbă chiar și de tine câteodată. M-ai învățat atâtea, dar la ce îmi vor folosi toate astea? Nu cer decât un băiat care să mâ învețe să iubesc, un cățeluș care să dea din coadă atunci când mă vede și o cocioabă amărâtă oriunde pe planetă. Cer prea mult? 

Zeljko Markovic se ridică în picioare. Emoția îl doboară și nu este în stare să lege nici două cuvinte. Până la urmă, vorbește.

- Mara, nu ceri nimic extraordinar. Dar, nu-ți pot oferi lucrurile astea. Este totul sau nimic. Noi nu suntem niște oameni obișnuiți. Este TOTUL sau NIMIC. Vom cuceri LUMEA sau vom MURI. Tu știi secretul MEU. Eu cunosc secretul TĂU. Fie vom ÎNVINGE, fie vom MURI. Eu, înaintea ta. Nu pentru că așa mi s-a cerut, deși mi s-a cerut. Nu pentru că sunt un fanatic, deși sunt. Ci pentru că eu cred în TINE. Ai un suflet atât de bun, ai ochii aceștia mari, negri și hipnotici în care simt că mă pierd. Ești un copil, dar eu deja te iubesc. Întreaga lume te va iubi. Dar, pentru asta, trebuie să ajungem în Croația. Este PRIMUL pas. Primul pas către MARELE VIS.

Mara închide ochii. Își amintește de momentele în care trebuia să îi satisfacă pe Cei Nouă. Se cutremură de scârbă. 

- Marco, du-mă acasă. Du-mă în Croația. Te rog... Și nu mai îngenunchea în fața mea, te implor. Crezi că dacă văd un bărbat matur și putenic prosternându-se în fața mea o să uit vreodată cei 10 ani pe care i-am petrecut aici? Așa crezi, Marco?

- Nu, Mara. Crede-mă, sunt convins că dacă stau în genunchi în fața ta te voi face să crezi că nu toți bărbații sunt la fel. Sunt sigur că așa îți voi insufla sentimentul de dominație și de putere care trebuie să-ți intre în sânge. Doar o femeie puternică poate să schimbe o lume în care bărbații decid TOTUL. Dar, pentru asta, tot de BĂRBAȚI va trebui să te folosești. O vei face în mod natural, iar ei te vor servi pentru că vor simți că fac un lucru BUN.

Fata își privește ceasul pe care tocmai l-a primit cadou de la ofițerul de la Vamă și răspunde scurt și concis.

- OK. Atunci, mai îngenunchează o dată. Începe să-mi placă jocul ăsta. 

Avionul militar venit din Croația aterizează lin pe pistă. Un ofițer american intră în salonul de plecări și cere pașapoartele celor doi călători care urmează să decoleze către Europa. Căpitanul Barnes are 30 ani și nu găsește nimic anormal în faptul că în avion vor urca doar doi călători cu destinația Europa. A văzut multe transporturi de acest fel. Adică, ceva overtime și cu tipi ciudați. Verifică pașapoartele și vizele de ieșire. Deși este vorba de pașapoarte diplomatice, vizele și ștampilele sunt verificate cu mare atenție. Pe generalul croat îmbrăcat în uniformă îl cunoaște și nu își bate capul prea mult cu el. În schimb, descoperă ceva în actul de călătorie al drei Luiza Markovic, cetățean croat în vârstă de 16 ani și posesor al unui act eliberat de Ambasada Croației cu doar două zile mai devreme.

- Dra Markovic, aici scrie că aveți 16 ani pe care i-ați împlinit acum două zile. Îmi puteți explica în ce fel ați obținut acest act după doar zile de la împlinirea vârstei legale care vă împuternicește să călătoriți fără însoțitori de gradul I? În mod normal, un asemenea demers durează minumum două luni. În regim de urgență, 48 ore. Chiar și așa, ceva nu se leagă. Aici scrie că sunteți născută în Calgary, Federația Nord-Americană. Aveți și cetățenie nord-americană, nu? Prin naștere, și tot trebuie să o aveți. 

Luiza este uimită. Cel puțin pe moment.

- Dle ofițer, am renunțat la cetățenia federală americană. În mod sigur cererea mi-a fost aprobată. Am răspunsul favorabil și îl voi primi imediat. 

- Dra Markovic, aștept actul oficial. Altfel, nu puteți trece frontiera. Totuși, nu înțeleg de ce ați renunțat la acest drept. 

- Croația nu acceptă dubla cetățenie, dle ofițer, răspunde cetățeana Luiza. Adică, nu în cazul în care ocupării unor funcții oficiale în stat. 

Barnes devine brusc atent.

- Ce funcție veți ocupa, dra Markovic?

Mara se blochează și privește implorator către Zeljko Markovic, care o însoțește în permanență.

- Dle ofițer, dra va lucra în diplomație. După cum prea bine știți, țările noastre sunt aliate. Nu cred că este cazul să transformăm această neînțelegere într-un incident diplomatic. Trebuie să decolăm imediat. 

- O clipă, dle. Trebuie să cer instrucțiuni. Între timp, luați loc și serviți o cafea. Sunt sigur că problema se va rezolva rapid.

Barnes pune mâna pe telefon și formează un număr de interior. Markovic își activează mobilul și sună la Washington. Un american și un croat vorbesc simultan.

- Dle Ambasador, avem o problemă. Un ofițer cam prea scrupulos ne face mizerii. Ați publicat în ziar declarația drei Markovic?

Oda privește înregistrările. O vede pe cea care i-a sucit mințile la Filarmonică în timp ce îi întoarce buzunarele pe dos. Înregistrările 4D sunt extrem de clare.

- E ilogic, gândește el. De ce ar vrea să fure câțiva yeni, în timp ce este plină de bijuterii și de blănuri scumpe? Căuta documente compromițătoare? Cine mai ține așa ceva în buzunarele pantalonilor? Nu cumva... 

Oda apasă pe un buton.

- Mikhail, i se adresează el unui uzbek uriaș cu capul ca o bilă imensă. Urmărește-o pe femeia asta. Vreau tot ce puteți afla despre ea. Mă interesează cel mai mult cine îi este sponsor și cu cine se mai întâlnește. 

Komura trece la partea care-i place cel mai mult. S-o "urmărească" pe Klara.

Explicație: Este repetiția unei întreceri care nu prea se mai practică în zilele noastre. De fapt, este deja un fel de joc. Și anume, filajul "pe față". Inventat de sovietici după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acest gen de spionaj a fost o revoluție în domeniu. Au trecut mai bine de 300 ani, dar acest "joc" rămâne, în anumite condiții și, evident, în niște situații speciale, o condiție obligatorie a raportului dintre agent și dușman. Mai exact, pe vremea aceea, lucrurile constau în felul următor:  după ce treceai frontiera URSS, un agent sovietic te fila pe față. Te așezai la o masă într-un restaurant, puteai fi sigur că vizazi, chiar la masa alăturată, un degenerat cu o privire bovină se uita la tine cu ochi  ficși și imobili. Luai trenul, nicio problemă. Pe bancheta alăturată, o femeie își alăpta copilul, dar era mai atentă la tine decât la propriul bebeluș. Erai într-un parc, pe o alee singuratică, tabloul era identic. La câțiva metri, în spatele tău sau chiar în fața ta, un cuplu de falși homosexuali se holbau la tine. Atunci, care mai era rostul? Întâlnirea cu contactul tău era compromisă din start. Posibilitatea de comunicare prin "cutiuțele de corespondență"? Zero. Nici măcar nu puteai fi un turist onorabil. Băieții te priveau chiar și când mergeai la WC. Fără să se ascundă. Dar, de ce oare? Nu-i interesa să vadă sau să înțeleagă rețeaua? Nu. Pur și simplu, rețeaua moare de la sine dacă nu este alimentată. Nici nu are vreo importanță cine sunt cei din rețea. Pentru ruși, ceea ce conta era doar anihilarea ei prin lipsa de informații. Asfixierea. Un agent, dacă nu este ținut sub control și pus la treabă, se lenevește. Cu timpul, va considera nerentabilă și fără haz participarea sa la marea acțiune care i se promisese și se va rupe singur de această afacere. Până la urmă, să se angajeze la uzina IJ de motociclete i se va părea mai distractiv și, de ce nu, chiar mai rentabil. Așa au reușit sovieticii să reducă la zero influența occidentală pe teritoriul lor în numai câțiva ani. Exemplul lor a fost luat și de alții, dar niciodată cu aceeași eficiență. Evreii și americanii, așii spionajului pe vremea aceea, au fost de acord. Metoda Moscovei este cea mai bună. Atât de bună, încât nu poate fi copiată. La ruși, în acei ani, într-o țară atât de mare, dar comunistă și închisă, intrau cam 50 străini pe zi. Spre comparație, în Olanda, țară eminamente liberă și deschisă turismului și business-ului, intrau 100.000 inși zilnic. Câți securiști să angajezi pentru a-i supraveghea pe toți? Iar biata Olandă era de 100 ori mai mică decât ceea ce era, pe vremea aceea, fosta Uniune Sovietică. Nu te uita cine se ascunde în spatele tău, cască ochii la cel care te sfidează la numai o jumătate de metru. Nu te intimidează?

Klara coboară dintr-un taxi lângă stația de metrou Taito. În spatele ei, o mașină particulară oprește brusc, iar din ea coboară Contra-Amiralul Komura, șeful contra-spionajului militar al Marinei Imperiale. Este îmbrăcat civil într-o zi de we fără soare, dar se vede clar că este vorba de un militar. Merge drept și sigur pe sine. A cerut agenților săi să-l lase în pace, deși știe că mai sunt și alții care îl urmăresc non-stop. Cam la fel stau lucrurile și cu Klara, atâta doar că agenții ei de securitate nu țin de sistemul național nipon de informații. Ea este protejată din alte motive. "Cozile" ei sunt secrete, nici ea nu știe cine sunt aceia, dar nici nu-și bate capul prea tare din acest motiv. În schimb, agenții sub camuflaj care, teoretic, îl urmează pe Komura, au misiunea de a informa Amiralitatea despre tot ceea ce pare a fi în neregulă cu comportamentul ciudat al acestuia. Și sunt niște motive pentru care este urmărit. Șeful său, Amiralul Oda, a cerut un raport special despre subalternul său deoarece nu mai este sigur că îl are sub control. Iar faptul că este îndrăgostit și că poate da informații unui agent străin este doar un motiv. De fapt, lui Oda îi este teamă de Komura. Știe sigur că acesta deține informații despre ordinele criminale pe care le-a dat pe vremea războiului din Coreea. Dar, de ce nu le-a folosit până acum? Oricum, crimele sunt prescrise, dar, dacă ar fi făcute publice, ar însemna finalul carierei sale. Dintr-un favorit al Împăratului, ar ajunge doar un biet muncitor la bandă pentru Uzinele Honda. Asta, într-un caz fericit. Oda știe sigur că Mikadoul a cerut eliminarea fizică a tuturor celor care sunt vinovați de crime de război într-un conflict considerat astăzi absurd, dar care a fost prezentat ca foarte patriotic acum nici măcar 10 ani de zile. Vremurile sunt altele...

Oda citește raportul. După câteva minute, i se adresează agentului său.

-  Deci, zici că tipul este îndrăgostit de femeia aceea? Sigur nu e o prefăcătorie?

- D-le, am onoarea, răspunde agentul, domnul este absolut vrăjit de doamna Kawasaki. Așa ceva nu poate fi simulat. Nici nu mai știe ce pe lume este. Dacă nu mă credeți pe mine, vă arăt înregistrările.

 

- Poate ar fi bine s-o informăm pe dna Komura?

 

- Ca să-i spunem ce, domnule? Că soțul ei este în misiune și că este îndrăgostit de cea pe care o urmărește? Nu avem nimic concret, nici măcar un sărut fugar. Sugerați că ar trebui să aranjăm ceva?

- Nu. Dar, Komura știe că Ito îl înșeală. Poate că doar vrea să facă un pic pe bărbatul revoltat. OK, femeia îi place, dar asta nu înseamnă mare lucru. El a adus-o în Japonia, poate că au avut o relație atunci când s-au cunoscut în Coreea.

- D-le, după știința noastră, pe vremea aceea d-na Kawasaki avea doar 17 ani.

- Așa, și? Vrei să spui că tipa era virgină, iar Komura un înger?

- D-le, nu știu ce să zic, dar singurele contacte feminine dovedite ale lui Komura se reduc la unul singur. Soția sa, Ito. Nu a avut niciodată o altă relație. Nici înainte, nici după. Serviciile de Informații susțin că acesta nici măcar n-ar fi frecventat vreodată bordelurile. 

- Aham. Deci, această tipă este un fel de slăbiciune. Ce știm despre ea?

- Nimic, domnule. Din Coreea, absolut nimic. Din perioada prezentă știm mai multe. Este rezidentă în Orașul Interzis din Kobe, de unde iese cam trei luni pe an. Și atunci, pentru a se cupla cu domnul Contra-Amiral. Dar, numai jocuri patriotice, nimic concret. În schimb, în timpul liber, femeia nu este o sfântă. Bea, fumează, se droghează și a avut nenumărate aventuri cu tot felul de indivizi. De la infractori, până la polițiști sau bancheri. În schimb, a fost implicată indirect în mai multe crime și cazuri de dispariții. Nimic oficial, însă. Nu a putut fi legată de nimic ilegal. Practic, este curată ca lacrima. Juridic, vorbind. Ea, însă, este o damă de lux. Chiar și de companie. Din câte am înțeles, percepe sume fabuloase. Dar, tot oamenii mei mi-au spus că o face și pentru bijuterii sau blănuri. Practic, dacă ai bani, o ai. Nu contează cum arăți. Pentru ea, aspectul fizic al bărbatului nici nu contează. Doar cât de plin este buzunarul. Vreți o listă cu amanții ei?

- Nu. Știu doar că aș vrea să figurez pe acea listă. Ca amant permanent. Asta l-ar ucide pe prostul de Komura. Auzi și tu, să se îndrăgostească de o prostituată. Totuși, ce face nouă luni pe an în Orașul Interzis? E aici de mai bine de șapte ani. Naște? Poți afla cu ce se ocupă? Acolo e business sută la sută, ce naiba!

- D-le... Dacă-mi permiteți, credeți că poți juca la bursă zeci de miliarde de dolari fără să ți se ridice adrenalina? Sunt sigur că dna Kawasaki este acolo pe post de animatoare. Parcă altfel arunci un miliard de dolari când știi că ești privit de o femeie. Iar tipii ăia aruncă niște bani care nici măcar nu sunt ai lor. Credeți-mă, miliardarii ăștia sunt ca niște copii. Nu ar da un dolar unui cerșetor, dar ar face cadouri de milioane unei femei ca dna în discuție. Și acolo sunt multe "doamne" ca ea. 

- Ai pe cineva infiltrat în Orașul Interzis? O femeie nu poate sta închisă nouă luni pe an. Chiar dacă ar avea tot ce și-ar dori... Sau iese pe sub nasul vostru sub o altă identitate? Ceva pute aici. Mergi pe pista asta. Și, oricum, de ce l-ar vrăji pe Komura? Sau s-o fi îndrăgostit și ea?

Zâmbește.

- Ce bine e să fii în fruntea bucatelor. Ce-o fi mai frumos? Să-l compromit pe Komura sau să-i răpesc femeia? Poate ambele? 

................................................................................................................................

SMS urgent. SIM controlat pentru un singur apel.

"Avem o situație nouă. Au înnebunit salcâmii. Mariko nu mai este cuminte. Cer instrucțiuni."

Răspuns:

"Nu-ți bate capul. Elimină-l pe K. Se vor ofili salcâmii".